Grid Modorcea - Horațiu Mălăele - „Tehomir”, o proză fantastică

 

Horațiu Mălăele - „Tehomir”, o proză fantastică

Grid Modorcea, Dr. în arte

20 Decembrie 2020

 

Cea mai recentă carte a lui Horațiu Mălăele nu este o carte de desene sau caricaturi, cum ne-a obișnuit artistul, este o carte de proză. Și nu un roman, ci o povestire foarte sincretică, oricând pasibilă de a fi transformată în roman. Dar sub forma în care este acum, foarte concentrată, pare un poem în proză. Ea se numește „Tehomir” (Ed. All, 2020), după numele satului bunicilor lui Mălăele, aflat cam la jumătatea drumului între Tg. Jiu și Turnu Severin, nume ce vine de la voievodul Tihomir, tatăl lui Basarab I, întemeietrul Țării Românești. Această povestire autobiografică, pe care am citit-o dintr-o răsuflare, mi-a dezvăluit secretul frumuseții filmului „Nunta mută” (2008), pe care eu îl consider cel mai bun film de după 1989. Cine citește povestirea „Tehomir”, are explicația universului magic din care e plămădită lumea țăranilor și a minunilor din satul unde se petrece acțiunea filmului!

 

Și cel mai semnificativ moment este acela legat de venirea circului în sat, descris foarte fellinian, descriere împletită cu iubirea eroului pentru Ana, cea mai frumoasă fată a locului, a copilăriei autorului, care pe acea vreme avea doar 12 ani, și arăta scheletic, albinos, cu ochelari cu rame rotunde și mari, un copil caraghios, mai ales lângă Ana, care era cu un cap mai înaltă decât el și cu trei ani mai în vârstă! Dar povestirea lui de Iubire este transferată lui Sile, nebunul satului, prietenul eroului, căruia i-a povestit nebuna dragoste din lanul de fânețuri și flori de câmp, ca în secvența similară din „Nunta mută”. Și legătura se mai face prin fuga Anei peste mări și țări, spre disperarea eroului, care se refugiază în „poiana Domnului”, unde simte că vorbește cu „Ana aerului”, își închiupuie că o mângâie, că o îmbrățisează, că e „agățat ca o sperietoare de sânii ei din sticlă moale și caldă” (p. 56). E o pagină de iubire antologică, de o emoție profundă, copleșitoare.

 

Dar filmul nu poate descrie bogăția metaforică a cărții. „Tehomir” este o proză pe care o putem pune liniștiți lângă proza fantastică a lui Eminescu, din familia „Cezara”, dar și lângă proza fantastică a lui Mircea Eliade, dacă ne gândim la evadările lingvistice ale povestirii lui Horăele, cum îi zic eu lui Horațiu Mălăele, gândidu-mă la acea definiție a horei extatice, la acea stare de enthusiasmos din cultul lui Dionysos. Total eliadesc, de pildă, este episodul cu panica din sat generată de invazia „oamenilor invizibili”, născociți de circari.

 

Sigur, și povestirea lui Horăele are un delir, e ca o horă, cu întâmplări mai scurte sau mai lungi, ea se derulează în cascadă, nu are pauză, nu are capitole, nu are un suflu epopeic, merge din una într-alta, amestecând asocierile metaforice cu realitatea din spatele fanteziei, o realitate crudă, sinistră, care se identifică cu momentul colectivizării, cu apariția securității și abuzurile criminale din timpul luării cu japca a pământului! Din acest punct de vedere, povestirea „Tehomir” poate fi considerată un document istoric, o proză de demascare a ororilor comuniste. Tulburătoarea și nefireasca poveste de dragoste se întrepătrunde cu tragedia unui sat-minune „condamnat la moarte de niște neisprăviți ce încercau să vindece lumea, otrăvijnd-o” (p. 61). Această îngemănare narativă plasează povestirea în zona realismului magic, așa cum definim de regulă literatura sud-americană.

 

Sigur, istoria este privită prin ochii flămânzi de viață ai copilului. El fotografiază ca un cineast avant la lettre fantasticul locului. Și fantastiucul povestirii trăiește întâi prin momentul potopului care se abate asupra satului și, apoi, după stingerea ploii, care durează 9 zile, urmează minunea, apariția unui palat-magic, „palatul-fantomă”, în care localnicii, cu mic, cu mare, îl văd pe Dumnezeu.

 

Rămâni cu imaginea că Tehomir este, așa cum spune autorul, „satul satelor, satul marilor minuni și al suferințelor fără număr” (p. 42). Sigur, nu este o povestire à la Creangă, nici ca în nuvelistica de un realism crud a lui Caragiale, fiindcă autorul nu se identifică aici cu copilăria, ci își povestește copilăria, de fapt, o parte din ea, „bulgărele meu nenorocit de aur” (p. 58), ca un intelectual, ca un autor împlinit, ca un artist total, adică elementul de distanțare este mereu prezent prin expresii culturale, de genul „animal pelagic”, „lumină taborică”, învățătorul Fotescu are „cărți ezotetice” de la bunicul lui inițiat în ale francmasoneriei la Viena, popa Gorun umblă cu „cărți sibiliene” (corect e sibiline), parcă am fi în Abația de la Melk a lui Umberto Eco, țiganii fac parte dintr-un „univers milenar, paralel și indestructibil, controlat parcă de taina unui blestem primordial” etc. Observăm că limbajul este savant, adesea artificial, doar când uită de sine, autorul se coboară în matca firii și folosește un limbaj moromețian sau, să-l numim acum, tehomirean.

 

În fond, arta/literatura este o convenție. Și a-i înțelege limbajul complex, trebuie să aceptăm îl el și elementele de distanțare, acel Verfremdunkseffekt de care vorbea Brecht, prin care vârsta copilăriei trece prin mintea și inima omului matur și împlinit. Astfel avem satisfacția unei proze cu parfum elitist, de cea mai bună calitate. La fiecare pas întâlnim metaforizări de tipul „aburul fierbinte al unui lighean obosit”, mișcarea norilor ne asigură că „lucrul e bine făcut”, ca în sloganul compromis de Iohannis, iar furtuna e descrisă așa: „O bubuială înspăimântătoare deschise porțile infernului. Întâi căzură coaiele dracilor, cum le ziceau bătrânii, niște bile de gheață albe și tari, care cu o furie nebună sparseră toate geamurile…” (p. 14). Apele cădeau peste sat ca o cascadă. „Apoi se auzi o bubuială, ceva nemaiauzit, venită parcă de dincolo de biruința minții și aparența lucrurilor”.

 

Așa este descris potopul, ca „o viitură cât un munte se năpusti peste satul Tehomir”. E curat tsunami! Ploaia a ținut 9 zile. A fost „o revărsare biblică de ape”. O imagine apocaliptică. Dar lumea pe care o descrie Mălăele, în care a trăit el, nu este o lume a apei. Oamenii locului nu sunt învățați cu inundațiile, ca în proza lui Panait Istrati, Fănuș Neagu sau ca în romanele mele de început unde lumea bălții generează o mitologie a apei, cu care băltăreții sunt obișnuiți. Dimpotrivă, aici, în Tehomir, avem o lume de deal,  satul e „îngropat între niște dealuri”, nu e o lume de baltă, dovadă că potopul a fost local, el nu a fost resimțit în salele vecine! Și distrugerea satului de către averse duce la descrierea unei apocalipse pestilențiale, care deversează latrinele și răspândește un miros infernal, ca în bolgiile dantești.

 

Metaforizarea excesivă a unor întâmplări din copilărie seamănă cu o evocare picturală care ne trimite la universul copilăriei pictat de Bruegel sau de Goya. Densitatea de imagini, de culori, de personaje, de nume, de locuri, de furnicar pământesc este combinată cu evadarea într-o descriere luxuriantă, de basm, prin viziunea „palatului-fantomă”, palatul palatelor, ca un car alegoric, în care călătorește Dumnezeu. Sper că „Tehomir” este Utopia lui Horațiu Mălăele și că nu a dat nume reale, așa cum am făcut eu în romanul de debut, „Derută în paradis”, unde am avut naivitatea să dau nume reale, pentru frumusețea autenticității, și m-am trezit chemat la tribunal de… personajele cărții. Dar probabil că sursele reale ale personajelor lui Mălăele sunt de mult trecute în… nemurire!

 

Autorul este ca un mag, care face vrăjitorii, care ne atenționează că ne aflăm în fața unui spectacol, căci, la un moment dat, el ni se adresează cu exprsia „doamnelor și domnilor” (p. 26), precum De Niro, cu „ladies and gentlemen”, în filmul lui Scorsese „New York, New York”. Adică face un fel de hocus-pocus. El nu procedează ca un scriitor, ci ca un magician. Nu știu dacă magician este mai mult sau mai puțin decât scriitor. Însă e limpede că scamatoriile lui literare sunt bine studiate, fiindcă pare că le lipsește spontanietatea, despre care Joyce spune că e cheia literaturii, care trebuie să aibă un număr indecis de imperfecțiuni. Proza lui Horațiu nu are nici o imperfecțiune, este perfectă în stilul ei. Nu are greșeli de nici un fel, mi-aduce aminte de tehnica lui Brâncuși, care își șlefuia lucrările ani de zile, precum „Pasărea în văzduh”, despre care Peggy Guggenheim, care a cumpărat-o, spunea că nu mai spera s-o aibă, fiindcă el a șlefuit-o 17 ani!

 

Scamatoriile trădează însă gândul copilului, care judecă mârșăvia epocii. Așa este proiecția în care mașina securității, unde tronează un țigan umflat, după ce pleacă de la Tehomir, după ce a luat semnătura lui Dumitru, moșul care va fi căsăpit, până își pierde vederea, este prinsă de o tornadă care o răstoarnă și o face nălucă, așa se dovedește a fi puterea unor „treceri ciclonice”. Sau ce nălucă devine umbra unui câine care „se preschimbă într-un animal diform, cu coada spre cer” (p. 35).

 

Limbajul este bine îngrijit, cuvintele parcă sunt studiate în labotator, îți face plăcere să citești o limba livrescă, ba, aș putea spune că proza lui Mălăele poate fi luată drept model pentru studiul formativ al limbii, al trecerii limbii în limbaj și invers, de aceea întregul seamănă cu un bulgăre de zăpadă care se rostogolește de pe piscul spiritului, adaugă strat după strat, devine mare, tot mai mare, până ocupă tot orizontul.