Colindul Naşterii Domnului în
Temniţele comuniste
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă
şi paşi
năclăiţi în tristeţe,
prin
moarte-am trecut, nu prin viaţă.
Noi n-am
avut tinereţe.”
(Radu Demetrescu Gyr)
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este după Învierea
Mântuitorului, cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, trimeţindu-şi moştenitorul spre
răsăritul Nădejdii, pregătind decorul serafic cu deosebită culoare, strălucire,
evlavie, bucurie, nea, tradiţii, stea, păstori, magi, pluguşor, datini, gazde
primitoare, urări şi cântări frumoase de prichindei, de cete mari şi
încărunţiţi întru splendoarea Colindelor ce aduc supravenerare Maicii Domnului,
a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.
Focul misticii ortodoxe dacoromâne
devine Tiparniţa dumnezeiască a Evangheliei Iubirii Mântuitorului Iisus Hristos
întru modelarea Neamului, naţiunii, poporului creştin.
Naţionalismul creştin-ortodox
reprezintă „Axis mundi!” a Naţiunii Matcă pelasgo-traco-geto-dacă. El a
reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi
menirea axiologică în cadrul vocaţiei mistice prin rolul de creator, apărător,
izbăvitor, mărturisitor, misionar.
Prin rolul creator Elita ortodoxă îşi asumă
responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică,
slujind Cultului religios, în comuniune cu Dumnezeirea. Harul primeşte pecetea
dragostei noastre creatoare, astfel încât Creaţia şi cultura autohtonă devin teze sinergice
divino-umane-universale. „Virtuţiile
teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator
interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi
condiţia umană. Criterion, 2000, p.53).
Rolul de apărător asumă în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre,
ancestrale şi creştine, pururea.
Rolul izbăvitor purcede la împlinirea dreptei credinţe întru iubirea
divină prin jertfa supremă a martiriului.
Rolul mărturisitor trasează meridianul continuităţii întru transcendentul
dăinuirii.
Rolul misionar implică mesianismul
hristic care face trecere de la metafizica existenţei la mistica împlinirii
spirituale.
Când sunt atacate sau uzurpate
elementele esenţiale ale Naţiunii divino-umane: cultul strămoşilor, credinţa,
limba, cultura, tradiţia, aura înaintaşilor şi vatra strămoşească, Elita
ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al
transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare.
Expresia
identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Spiritual-Religioasă
în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i
conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic.
El reprezintă aşadar, axa istorico-religioasă
a Neamului nostru daco-român.
În sânul unei
Naţiuni creştin-ortodoxe, Statul trebuie să fie ancorat în etnocraţie, nu în democraţie, căci altfel se uzurpă întreaga
armonie a creaţiei, a tradiţiei, a culturii, a religiozităţii naţiei
respective. „Dogma suveranităţii
poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până
în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism
desăvârşit”. (Hippolyte Taine, Les
origines de la France contemporaine. Ed. Hachette, Paris, 1880)
Autonomia raţională, anarhia
proletariatului şi despotismul revoluţionar dirijate atent de Maeştrii Ocultei francmasonice
au creat ideologia distrugerii desăvârşite – Comunismul, care a dărâmat totul (mai puţin rădăcinile, care n-au
putut fi smulse): omul, familia, tradiţia, creaţia, cultura, şcoala, statul
naţional, biserica, poporul.
La Canalul Dunăre-Marea Neagră - Drumul
socialismului-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe,
lopeţi, vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau
doldora sub loviturile sadice ale gaborilor. Pe cozile lopeţilor încremenise un
strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute
pauză pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi
cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură,
sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zeghele
vărgate, numai zdrenţe şi sânge, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în
câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al
crivăţului.
Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi
politico-religioşi din cohorta zecilor de mii de la Canal era genialul poet
basarabean Robert Eizenbraun/ Cahuleanu
- Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se
prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai
versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia Martiră. Poemele
Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost
elaborate oral în duh şi în minte. Autorul, pe care Bunul Dumnezeu mi-a
îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, creea cu o uşurinţă ca de
adiere cerească, ca o diafană revărsare de har, cum numai Atotcreatorul
binecuvintează fiinţele gingaşe, sublime îmbrăţişindu-le cu splendoarea Sa
divină.
În Noaptea sfântă a
Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, de Colind
împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:
„Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./ S-a
trezit cu ochii de mărgică/ şi cu pumnii încleştaţi de frică,/ rătăcind cu
degetele roze/ după steaua cu lumini şi poze.// Dar zadarnic cearcă: steaua
nu-i,/ Moşul a plecat în drumul lui/ şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai
somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/ să-i închidă ochii
arşi de teamă:
Nani, suflet de zăpadă,/ lasă
genele să cadă./ Lasă fruntea, ca o undă,/ între perne să se-ascundă,/ căci în
lumea asta rea/ nu mai arde nici o stea.// Steaua magilor, albastră,/ a fugit
de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva,
spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod.// Stă Crăciunul sus în tinde/ şi se teme
să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig.// Brazii cu
găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei
stânjeni de pământ”. (Adrei
Ciurunga, Colonia Coasta Galeşului-Cântec
de leagăn în noaptea Crăciunului- Poemele cumplitului Canal. Ed.
Universalia, Craiova,1992)
Iarna, în hlamida de sărbătoare, scânteia pe brazii înalţi şi verzi ai
Carpaţilor temerari şi a frăţânilor lor, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe
coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se ca o simfonie albă peste toată cuprinderea:
drumuri, poteci, cărări şi troiţele de la răscruci, casele şi curţile creştinilor,
schituri şi mănăstiri, peşteri şi bordeie, penitenciare, temniţe şi închisori, prizonieri
şi cei deportaţi în pustia Bărăganului ori Siberiile de gheaţă.
Sărbătoarea divină se
răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile
deţinuţilor religioşi care se încăpăţânau să rămână creştini ortodocşi, să
rămână naţionalişti, să rămână români, supravieţuind terorii atee, diabolice, bolşevice:
„
Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povestea
licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier
în Siberia, Radu Mărculescu. Când
într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi
ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce
plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de
sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel
„Stille Nacht, heilige Nacht”... şi
parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am
ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare
îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat
fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul
celulei această fărâmă de cer! Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii
Domnului, am cântat împreună O, ce veste minunată! Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea
aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai
puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea,
nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina
peşterii din Betleem”. (Radu
Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed.
Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)
Taigaua sovietică era
echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de
cucerire, era drumul hoardelor migratoare mongoloide şi a celor sovietice de
mai târziu, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul
Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic,
presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, înşirate
în drumul lor întru Înviere pe Calea Robilor spre Cer.
Unul dintre sutele de mii de „beneficiari” ai acelor Nopţi albe, înflăcărate şi sfinte a fost
şi marele scriitor Constantin Gane, Moş
Costache, cum era adulat de prieteni şi camarazi, autorul celebrei
lucrări: Trecute vieţi de doamne şi
domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia
Română.
„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet
şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu,
în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare... Când
„caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na, pune-ţi pijamaua şi
te culcă!”... de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător,
care se vedea că este al unui om care a
ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de
aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a
venit promt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi „bandiţii”: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am
adus aici, să mori!”.
Moş Costache avea atunci 75
de ani, dar duhul îi rămăsese tânăr şi spiritual. Prezicerea caraliului
înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud.”
(Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi
versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)
Radu Gyr, marele poet al CRUCII Golgotei Roşii Româneşti, sfinţit
de aroma dulce a Cuvântului dătător de Viaţă, dar şi a sângelui său curat
prelins prin tortura temniţelor, zvâcnitor întru mistica sfinţeniei şi a
Învierii a brodat pe porfira sufletului său frumos, dar destul de încercat, de
ura şi violenţa lefegiilor satanici, surâsul divin al Ziurelului de ziuă, înfăşându-l în Colindul veşniciei Pomului de Crăciun.
Cu îngerii ce se-ndurau să vină/ veneau
smochine din Ierusalim, / Iar noi pândeam prosteşte, şi sublim/ La geam, un Moş Crăciun de
vatelină.// Şi când plângea în cer un heruvim,/ cădeau în brad mari lacrimi de
lumină,/ creştea în fiecare o mandarină/ şi ne dădea azur să mirosim.// Ce
trişti stau astăzi numai pe morminte/ Serafi de piatră, goi şi fără grai!/ În
sănii nu mai vin ca mai’nainte/ nici Moş Crăciun, nici Sfântul Nicolai,/ iar
noi am pus prin cetini oseminte/ şi-am oblonit fereastra către rai. (Irina/
Sergiu Nicolaescu, Rugăciunile Poeţilor –
Antologie de poezie religioasă românească. Radu Gyr, Pom de Crăciun)
Ioan Alexandru, sacerdotul Poeziei noastre creştine, al Imnelor Transilvaniei, al Imnelor Moldovei, al Imnelor Ţării Româneşti şi al Imnelor
multor personalităţi a pogorât în
Noaptea Albă a Naşterii Domnului pe plaiurile de dor, de cânt şi de mister ale
Ardealului, Ţară care l-a fascinat pe marele patriot scriitor Nicolae Bălcescu.
„Pe culmea cea mai înaltă a munţilor
Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate
de Domnul pe pământ.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1985, p. XI)
Ioan Alexandru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, se revărsa când
ca o mare Cascadă în iureşul ei tumultos spre veşnicie, când ca o vioară pe arpegiile
inimilor flămânde de romanţe şi licăriri tăinuite în sufletele în care îşi fac
culcuşul azurul serafic şi luceafărul de dimineaţă. Romanţele dorului său viu,
se prind în coarda de argint a lunii ca nişte alăute fermecate, brodând Imnele
Naşterii Domnului ce împodobesc în dalbă
dantelă miraculoasa Sărbătoare de Iarnă.
Leagănul e nedesprins de grindă/ şi-n casă-i
cald pe vatră lângă foc/ şi la fereastra Nopţii de Colindă/ e tot trecutul
nostru la un loc.// Şi-i linişte şi pace peste ţară/ şi fiecare-i sine-i
fericit/ căci suntem fraţi sub Steaua milenară/ a Magilor porniţi din
Răsărit.// Nu-s pornit în Noaptea necuprinsă/ fără de ţintă veşnic pelerin/ în
casa mea i-o candelă aprinsă/ şi umbra pâinii amiroase-a vin. (ibid.,Sărbătoare
de Iarnă)
Noaptea Albă de nea pogorâtă
din Diadema dumnezeirii Sfinte, tremura sub suspinul roşu al sângelui
eroico-martiric al deţinuţilor politico-religioşi, tresăltând însă sub fiorul
sacru al Bucuriei Naşterii Domnului, care prin Iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii
Preacurate a renăscut şi va renaşte continuu Neamul dacoromân!
Zadarnic efortul de a rupe
Naţia ortodoxă de Colindul trecerii sale prin astă Lume !
Cu noi este Dumnezeu şi
sufletele noastre ÎL vor colinda în vecii veacurilor !
Naşterea Domnului şi Bucuria
Fecioarei-Mamă să ocrotească Odoarele Familiilor
creştine!
Crăciun cu Bucuria regăsirii
drumului spre Panteonul puterii Neamului Românesc zidit prin jertfa miilor de
Credincioşi Ortodocşi Români !
24 Decembrie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu