Ben TODICA - Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul !

 

Dragi prieteni, dragi români,

 

Mă bucur să primesc vești bune din țară cu privire la finalizarea și publicarea unor cărți, despre adaptarea dascălilor/profesorilor la munca în mediul online și la succesul și bucuria copiilor chiar și în aceste vremuri tulburi. Învățământul și educația de calitate, scrierea și editarea unor cărți sunt „dulciurile” atât de necesare unei creșteri armonioase și totodată reprezintă mijloace de modelare a tinerilor pentru o creștere viguroasă.

Spun aceste lucruri deoarece chiar și acum îmi pare rău că uneori nu prea înțeleg ceea ce scriu lingviștii și literații și asta din cauză că nu am cunoștințele de bază ale acestor domenii. Am fost mereu corigent limba și literatura română, la orele doamnei Ștefănescu, iar pentru acest lucru era chemată mama la școală. Venea cu cureaua tatei sul în buzunar și o desfășura precum cowboyul biciul în fața clasei și mă ardea ca pe un noaten/mânz nărăvaș. Așa mă croia cu cordonul de la reșou și directorul școlii, d-l Sperlea Dorel. Dumnezeu să-l ierte că a fost un om tare de treabă, însă mă ardea la palmă de umblam cu ele pe pereții reci ai școlii ca să îi răcoresc; și nu eram singur, ci cu alți 4 sau 5 băieți și fete. Plângeam și râdeam în hohote unul de altul, de schimonoselile fetelor suferinde. Era totuși domn că nu ne bătea în public cum o făcea mama de față cu întreaga clasă de se ascundea și profesoara de frică. Mama era un gigant și avea o voce de se auzea de la câțiva kilometri când țipa la rând la carne, la prăvălia lui Ceda, că așa îl chema pe măcelarul de origine sârbă. Așteptau săracii de la trei dimineața, iar când sosea carnea pe la zece, se termina cu ordinea și se îmbulzeau la grămadă ca oile speriate de lup. Îl ștrangulau pe bietul măcelar cu tejgheaua în perete și  de aia urla mama la ei. I-auzi moldoveanca! Strigau minerii de pe dealuri. La 40 de ani, venit din Australia în vizită acasă, m-am dus la doamna profesoară Ștefănescu la școală și i-am cerut o carte de limba română și doamna a râs de mine. La ce-ți mai ajută acum? Voiam să știu ce nu știu, ca să știu. I s-a făcut milă și mi-a adus din podul școlii cărțile din ciclul doi. E vastă limba și gramatica română și e o binecuvântare de la Dumnezeu și de la părinți să ți-o însușești la timpul potrivit.

Vine Crăciunul și sunt foarte trist și dezamăgit, deznădăjuit de starea lucrurilor și a omenirii. Mă doare sufletul că familia mea și toți cei dragi care mi-au adus fericire se află în această situație de parcă eu sunt vinovat că au ajuns aici și pentru că am avut curajul și îndrăzneala să cred și să visez la stele, că bunul și frumosul vor învinge, deasemeni omenia și dragostea… și ca un laș mă resemnez cu faptul că sunt bătrân și voi muri, că nu mai e treaba mea, că noi ramoliții nu mai înțelegem vremurile și să lăsăm totul pe seama copiilor să le rezolve. E timpul lor!

Sunt întrebat: ce-am mai făcut? Am descoperit cât de singur sunt, că totul e un univers care va muri o dată cu mine. Și iar visez. Eram în întuneric, în universul fără stele. Întunericul strălucea în jurul unui mare nevăzut. „Revelează-Te, Doamne!”, L-am rugat. „Tu nu ești pregătit pentru intensitatea iubirii mele fiule”, mi-a răspuns. „Am nevoie de iubire, Tată. Ce poate fi mai înălțător decât binecuvântarea SUFLULUI Tău, Părinte ceresc. Fă-mă să înțeleg, Tată!” „Cadoul iubirii e creația, e momentul  culminant, apogeul actului împreunării cu ființa iubită… Când se produce, te crezi în ceruri. Imaginează-ți acest zenit multiplicat o dată, de două ori, însutit, înmiit, infinit. La această intensitate a bucuriei exprimate prin toți porii ființei tale, te evaporezi, devii mumie, o umbră, apoi dispari. Te descompui, devii iubire. Ești 80% apă, Mai vrei să mă vezi?” Am rămas pe gânduri. „Și totuși acesta e scopul călătoriei tale Ben. Mulți din fii/fiicele mele ajung la mine construind platoșe și dăruind iubire. Nu ați avut încredere-n Epistole și ați rămas de atunci terorizați de frica morții.”

Am spinarea plină de pumnale căci asta se cultivă azi – jupuitul. Sunt înconjurat de vânzători, asemenea lui Iuda și aștept Crăciunul. Aceiași securiști și trădători KGB-iști din vremurile comuniste ne urmăresc și azi prin întreaga lume. A devenit o modă și o stăpânire cu sete criminală, un masochism care numai așa poate fi hrănit, prin vrajbă și instigare. Să-ți iubești țara și părinții e subiect și  sentiment tabu. Pe nesimțite Crăciunul ceaușiștilor te izbește ca o nălucă Shakespeariană cu gloanțe, cu brazi împodobiți de covizi, globulețe de toate culorile, cu țipete de niciunde și nici măcar nu am fost în România atunci… Mă trezesc căutând o funie de un metru, poate doi prin garaj dar dau peste o pereche de pantofi vechi cumpărați din America. Au tălpile găurite însă fețele sunt ca noi din piele neagră de porc. Am și niște pingele noi tot negre, proaspete, aduse din China de soție și cred, simt că ar fi bine să practic pingelitul; nu că aș fi sărac sau zgârcit, ci de dragul practicii acestei îndemânări învățate de la nenea Ghiță cizmaru, care locuia în blocul C. El lucra noaptea cu tata în minele de uraniu, iar ziua repara încălțăminte ca să-și câștige existența. Iar eu acum ca să mă echilibrez. De la el am învățat atunci când mă trimitea tata să ne pună blacheuri la sandale, să ne țină mai mult și îl urmăream cu pasiune cum bătea cuie în pantofi. Prietenia e cel mai important lucru din viața unui om. Eu și azi după 50 de ani îi scriu celui mai drag învățător al meu care mi-a dăruit dragostea pentru film, nenea Watzi Josef: „Dumneata ai fost întotdeauna cinstit și drept, nu ai făcut discriminare între adult și copil, m-ai tratat mereu de la egal la egal și mi-ai dat sfatul întreg și potrivit la orice întrebare de copil. M-ai tratat cu seriozitate de ceas elvețian. Nu am să uit niciodată clipa în care mi-ai arătat la magnetofonul TESLA pe care îl aveați, că nivelul de înregistrare optim este la 7 și jumătate la butonul de volum și apoi, m-ai sfătuit să am grijă ca ochiul magic să nu-și suprapună aripioarele de fluture.” Asta se întâmpla prin 1964. În 1994 am terminat, cu diplomă și lauri Institutul de Ingineri de sunet, din Melbourne. Lui îi mulțumesc, așa cum îți mulțumesc ție dragă Vasilica pentru dragostea de a scrie. Am fost întotdeauna curios și mi-a plăcut să învăț. Vedeți ce înseamnă să dăruiți dragoste pentru ceva unui copil? Eu de atunci tot dărui și îmi descoper sufletul. Dacă nu vă întâlneam pe dumneavoastră, pe toti acei ce cu drag dăruiți, poate azi, eram doar un robot. Dumnezeu vă privește prin ochii mei și a celor care mă privesc!

Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul.

 

Benoni de la Antipozi

Clasa a saptea din Ciudanovita 1966, diriginte prof. Popescu Dorel si directorul scolii prof. Sperlea Doru.

Eu fac poza. (fotografiat, developat si printat in baia de acasa unde ma lasa mama - ca altcum nu erau sanse. Eram prea mic si nu aveam casa a pionerului cum aveau oravitenii.)

Imi aduc aminte cu drag de toti. Va iubesc si IMI LIPSITI TARE MULT!