marți, 15 decembrie 2020

IRINA LUCIA MIHALCA - Borne si semne +

 



În inimă

 

 

~*~

 

Chiar dacă a trecut atâta vreme,

aievea îți văd chipul blând,

lumina caldă

și mâna ocrotitoare.

O ancoră și-un val

în noaptea

în care neliniști

dau din aripi

și cuib își fac.

Să fie mult, puțin,

mai bine de doi ani

de când

spre veșnicie ai plecat?

Dincolo de tăcere,

în orele adânci, nemărginite,

în inimă te regăsesc mereu, mamă.

 

6 decembrie 2017

---

*

 


Ceea ce rămâne

 

~*~

 

Chiar dacă soarele a devenit o virgină

lunecând  în ochii tăi de culoarea ierbii de toamnă,

allegro moderato e grazioso

apare ca un cutremur și apoi se liniștește,

într-o buclă a infinitului te-am topit

cu foamea mea de tine,

te-aș fi mușcat ca pe un fruct oprit,

dar mereu dorit,

așa m-ai simțit, așa cum sunt,

cântecul tău,

parte

din visul tău

atât de real prin atingere,

prin aromă, prin gustul simțit,

mâncând înfometat din floarea de cireș.

 

Întâlniri apropiate. Dorință. Flacără.

Îmbrățișați prin înțelegere, în spațiul golului și al întregului,

eliberam tristețea tuturor rănilor, durerilor,

tuturor trădărilor

și-abandonărilor din viața ta.

 

Te uiți în jur, la pieptul tău mă privești

respirând molcom,

mirosindu-mi trupul a iubire.

Mistuiți de imaginea noastră nu vrei să spun nimic,

în adâncuri pătrundem,

simți că mă poți privi la nesfârșit,

ceea ce rămâne e un cântec pentru suflet,

suav, delicat, ca o dimineață,

cu note

ce se nasc din noi,

paradisul suprem trăit în doi,

apa și aerul

dătătoare de viață,

cheia ce deschide porțile morții,

un spațiu sublim și abstract în răsuflarea vieții eterne,

un vis fermecător, intens,

și speranța ce nu moare,

roua ce se-așterne

pe petale moi de floare

reținute dintr-un suspin într-o noapte senină

și râsul de copil fericit cu harul

bucuriei de a trăi

în universul rotund al iubirii.

 

În tăcere, timpul dispare.

Nu știi cum să îți descrii sentimentele,

e ca și cum ai aștepta o viață

un semn,

o rază de lumină.

 

Nu mai știi de mă iubești pe mine

sau ceea ce ți-am revelat prin prezența mea în viața ta,

visul din vis etern al sufletului,

atom și parte din tine,

din inima veșnic căutătoare…

 

30 septembrie 2017

---

*

 


 

Din rădăcini spre muguri, foşnetul stelelor

 

 

~*~

 

Pe malul rîului se reflectă surâsul lunii,

pasărea cu aripi de dragoste

şi tu, cel trezit c-a-ngropat dimineţile

în fântâna din care

vor bea vise

călătorii de pretutindeni,

ca-ntre timp să devină

fulger şi lacrimă, mugur şi adevăr.

Petale de nufăr în ploaie, o mângâiere

cu mir unsă pe pielea de aur şi smirnă,

o ţiteră dintr-un colţ ciupită

de-o pală de vânt.

Noaptea este aşteptată de cei ce ştiu

să-i desluşească lumina.

Când la fereastra mea

stelele foşnesc,

vestesc că au un poem printre ele.

 

În casa aceea este un rug ce arde

în forma inimii tale.

Ferice de cel ce are bucata lui de cer

şi culoarea vie din aripa fluturelui!

Chiar dacă viaţa te-a-ndoit

un cuib de fluturi porţi în fiinţa ta.

Alergi prin cărările deschise de lumină,

lăcrimezi prin poveşti cu filele arse de dor,

cerni nisipurile celor mai bogate ţărmuri,

la piept strângi comori, apoi le dărui,

din ele să-şi facă şirag de lumi.

Te vei întoarce pe ţărmul cu petice de linişte

de câte ori plouă cu tine pe apus,

trăind în inima macilor, alergând printre vârste.

În palmele tale, stânci şi lumină,

scări şi comori de cenuşă, ţărmuri şi dor...

Arsura din glasul ei transmite arsura trupului lui.

În matca pământului se zăresc

flori roşii izvorâte din piatră,

un licăr de speranţă, apropierea inimilor,

o sferă luminoasă în continuă rotire,

două drumuri şi două ajungeri.

Delicat le e timpul! Ca o taină:

deşi în văzul vieţii, în ochi, nimănui.

Simţi primăvara câmpului lor plin de flori?

Ca şi când ai fi îndrăgostit de-un câmp de margarete,

din rădăcini spre muguri, din cer spre pământ...

 

Ca valurile, timpul se sfarmă dinaintea

acelui ţărm neştiut. Timp pierdut sau câştigat,

alergările noastre sau fugi înspre niciunde?

Între două vise ne derulăm,

timpul deschide

şi-nchide porţi, uneori prea curând.

Mai avem timp să ne privim în ochi?

Mai este apa izvoarelor spălată de ochii noştri?

 

Nu există moarte, există un aici,

un dincolo şi iubirea ce face

puntea de legătură, dincolo de infinit!

---

*

 


Borne si semne

 

~*~

 

Copilăria te-a lăsat departe, cu haine de împrumut,

ca pe un drum îngust de călătorie.

Soldaţii se luptă cu trandafirii. Crede-mă!

Cromatică. Tumult. Dorinţă neîmplinită

în inima unui visător.

Un martir a murit în haos.

 

Vezi sau nu vezi firimiturile lăsate din loc în loc,

în spatele zidurilor cenuşii, din partea uitată a oraşului.

Un abur moale se-nalţă.

Auzi sau nu auzi şoapta copacilor, pasul tainic,

suspinul indefinit al pietrelor

şi cântecul simurgului

ce-şi muşcă

ultimul deget de singurătate.

Simţi sau nu simţi vântul

ce-şi poartă, în zbor,

ecoul tăcerilor din amurg.

 

Sedus de miraj, praful trupurilor noastre

este praful depus de-atâţia ani

în căutarea sensului.

Poetul moare dacă

războaiele lui sunt încheiate.

Încă trăieşti în colţul durerii, fără cheaguri,

fără vreun handicap.

Istoria s-ar putea repeta,

ca într-un balansoar,

reîntâlnindu-ne, din timp în timp.

 

Mergând pe inima străzilor sumbre

am pus adevărul imperceptibil

în geanta ta de umăr,

atunci când te vei face nevăzut.

 

Şi timpul ambiguu, întârziat, nu s-a terminat, încă.

Cuvintele care vor exploda pasiunea

nu se vor mai deschide.

Biserica şi-a pierdut clopotul.

Sub ruinele distrugerii, am căutat flacăra vie,

pentru a ne regăsi rămăşiţele.

O fereastră înţepenită se deschide,

un peisaj nou se-ntinde în faţa ochilor.

 

~*~

1 noiembrie 2019

IRINA LUCIA MIHALCA









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu