Constantin Levaditi - românul
nominalizat de 4 ori la Premiul Nobel
Românul nominalizat de 4 ori la Nobel
alungat din ţară pentru că a îndrăznit să-i critice sistemul medical: „Bolile
morale ne macină“
Toate
universităţile româneşti i-au trântit uşa în nas lui Constantin Levaditi, care
a fost nevoit să-şi continue cariera în Franţa, acolo unde era recunoscut deja
ca unul dintre cei mai mari savanţi ai medicinei. Numele românului este legat
de realizarea vaccinului antipoliomielitic, de punerea bazelor chimioterapiei
şi de dezvoltarea antibioticelor.
Povestea
vieţii lui Constantin Levaditi, românul genial care a influenţat major medicina
mondială, arată că România a fost mai mereu predispusă să-şi devoreze viitorul.
Nu de alta dar eminentul savant a fost pur şi simplu alungat din propria ţară,
după ce a fost declarat indezirabil în toată cercetarea românească pentru că
îndrăznit să critice deschis clasa politică, administraţia şi sistemul sanitar.
Deşi a fost unul dintre cei mai importanţi savanţi români din medicină,
Constantin Levaditi este în zilele noastre aproape anonim. Este necunoscut până
şi pentru locuitorii de pe strada ce-i poartă numele în Galaţiul natal: o
străduţă banală, care se strecoară gropiş printre câteva blocuri anoste,
cenuşii, dar care poartă cu mândrie nume de flori.
Calea de
acces, care este sufocată de maşinile parcate de-a stânga şi de-a dreapta, dă
ocol cimitirului Sfântul Lazăr, apoi coteşte brusc printre blocuri şi se
termină anonim – înghiţită fiind de strada Combinatului – chiar la poarta
locului pentru odihnă veşnică. Oamenii nu mai ştiu cine a fost savantul
Constantin Levaditi şi nici măcar nu poţi să-i judeci pentru asta, căci
păstrarea memoriei înaintaşilor nu-i
tocmai punctul forte al naţiei noastre. Dar să rememorăm povestea vieţii unuia dintre cei
mai mari oameni pe care i-a dat România.
Orfanul cu origini greceşti
Constantin
Levaditi s-a născut la Galaţi, pe 19 iulie 1874, într-o familie modestă, fără
avere. Tatăl său, emigrant grec (se născuse în Livadia), muncea ca salahor în
portul Galaţi, iar mama lui era dintr-un sat din apropiere de Galaţi. N-a avut
un destin deloc simplu. Pe când avea doar şase ani şi începea şcoala primară,
ambii părinţi i s-au îmbolnăvit grav (posibil de tuberculoză; sursele istorice
nu sunt prea clare), iar el a fost nevoit să lucreze, pentru supravieţuire, ca
băiat de prăvălie. Ducea la domiciliul clienţilor diverse comenzi de la băcănia
unui unchi de-al său. După doi ani, în anul 1882 (pe când avea opt ani), îşi
pierde ambii părinţi, la doar câteva luni unul de altul, fiind luat în grija
unei rude din Bucureşti, care lucra ca infirmieră într-un spital. Aceasta îi
remarcă potenţialul intelectual şi îl dă la şcoală. A urmat liceul şi, apoi,
facultatea de medicină la Bucureşti, unde l-a avut ca îndrumător pe celebrul
Victor Babeş.
Specializarea,
cu un interesant proiect de cercetare despre tuberculoză (deloc întâmplător
dacă ne gândim la împrejurările în care au murit părinţii săi) şi-a făcut-o la
Paris, la Institutul Louis Pasteur şi Laboratorul de Patologie Generală, dar şi
la Frankfurt, la Institutul de Terapie Experimentală. În 1902, a obţinut titlul
de doctor în medicină în capitala Franţei, după care a continuat să lucreze la
Paris, la Institutul Pasteur şi Institutul Fournier, fiind unul dintre cei mai
apreciaţi cercetători de acolo. Studiile sale despre poliomielită, herpes şi
encefalita letargică au fost considerate de mare interes practic şi teoretic.
În 1913, a reuşit, pentru prima dată în lume, să cultive virusul poliomielitic
pe alte celule decât cele nervoase, contribuind astfel decisiv la crearea
vaccinului antipoliomielitic.
Despre „bolile morale” ale românilor
Levaditi a
revenit în ţară în 1919 (la vârsta de 45 de ani, în plină carieră de
cercetător), pentru a preda la facultăţile de medicină, dar Iaşiul şi
Bucureştiul l-au respins, iar Clujul l-a declarat „indezirabil”, după ce
savantul criticase dur sistemul sanitar românesc, clasa politică şi, în
general, grija statului faţă de starea socială a poporului. „Nu este de
acceptat ca zone întinse din teritoriul ţării să fie lipsite cu desăvârşire de
medici şi de spitale, pentru că toate guvernele aşteaptă să se ocupe de
sănătatea naţiei străinii şi oamenii cu
stare. Nu este de acceptat nici ca românii fără stare materială să fie lăsaţi
să moară pentru că nu au cu ce plăti doctorii şi doctoriile”, scria Levaditi
despre „bolile morale ale românilor”, în anul 1926, rememorând încercarea lui
de a se întoarce în România.
Ca urmare a
ostilităţii administraţiei, dar şi pe fondul invidiei unor colegi, care fac
„eforturi” (mai ales pe canale politice) pentru a compromite ambiţiosul program
derulat de profesor în combaterea sifilisului, alege să se întoarcă în Franţa,
la cercetare. În 1920 este invitat să preia conducerea Institutului Rockfeller
din New York, însă refuză. În 1926, devine membru titular al Academiei Române,
al cărei membru corespondent era încă din 1910. Este considerat decanul
incontestabil al şcolii franceze de bacteriologie, iar ultimii ani au coincis
cu studii importante asupra antibioticelor: penicilină, streptomicină,
bacitracină, subtilin, polymyxin, aureomycin, cloramfenicol. Savantul român
este considerat unul dintre fondatorii virusologiei, imunologiei şi
inframicrobiologiei moderne, studiile sale asupra sifilisului, poliomielitei,
encefalitei, rabiei sau chimioterapiei fiind printre cele mai valoroase la
nivel mondial.
A fost nominalizat de patru ori la
Nobel
Munca lui a
primit fireasca recunoaşterea internaţională. A fost premiat de Academia
franceză de Ştiinţe şi de universităţi celebre din Marea Britanie, Germania şi
SUA. A primit patru nominalizări la Premiul Nobel, evident pentru medicină,
însă, din păcate, nu a câştigat niciodată prestigiosul premiu. Lucrările şi
activitatea lui Constantin Levaditi sunt încă puncte de referinţă în cursurile
unor universităţi şi în dezbaterile din cadrul congreselor de virusologie şi
imunologie. A murit pe 5 septembrie 1953, la Paris, având marele regret că nu a
fost lăsat să ajute la dezvoltarea cercetării româneşti. „Am fost forţat să
lucrez printre străini pentru că nu m-au vrut cârmuitorii românilor mei”, scria
Levaditi, în anul 1951, în autobiografia sa.
Sursa: IL
http://ilazu.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu