,,EROI AU FOST, EROI SUNT ÎNCĂ” :
HOREA, CLOȘCA și CRIȘAN
Cuvânt omagial de Melania Rusu
Caragioiu la Marea Sărbătoare ,,Limba
Noastră cea Română” , 31 august 2019, închinat la Bisericuțà din Albac, acum în Olănești-Vâlcea, Lăcaș duhovnicesc
unde a fost botezat Horea.
Apropierea de spațiile sfinte ne îndeamnă
la o anumită reculegere , de împăcare în eul nostru. Împăcare, liniștire,
umilință duhovnicească revărsată peste noi din înalt. Îl simțim pe Dumnezeu
aproape. El este în noi, dar noi uităm adesea. Dacă ne uităm în jurul nostru
totul este o minune pe care o datorăm Domnului Dumnezeului nostru, iar
nepotrivirile, sunt ispitele, lucrarea
potrivnicului care se zbate în a aduce răul și nefericirea. Omul este supus
deseori samavolniciilor vremurilor, vieții , cum zice cronicarul, le cade victimă încercând să le îndrepte. Dar
voia Domnului este cea care, de fapt, este hotărâtoare în decurgerea faptelor ,
urmărind lămurirea, purificarea, întărirea credinței noastre.
Istoria
adevărată este cea care ne spune ce a
fost, dar ea nu întotdeauna dezleagă firul care a determinat
evenimentele și astfel, se pot întâmpla perioade lungi nedeslușind cauzele și
urmările acestor cauze. Ne mai spunând despre ascunderea voită a adevărului de
către cei care scriu istoria.
Ne găsim la
Schitul Albac, loc sfințit și istoric,
care a văzut cu ochii vremii multe fapte care s-au petrecut în jurul
lui. Acest schit vechi, chiar dacă nu are scris pe răboj data punerii temeliei
lui sfințite, vorbește prin faptul că înainte de 1784, când Eroul Horea din Albac, împlinea 54 de ani, acest
schit a existat și în cristelnița lui a
fost borezat copilașul Horea, devenit prin eroismul său:-Horea- Crăișorul
Munților.
După marii
istorici: Constantin C. Giurescu, David
Prodan, Ion Rusu Abrudeanu, istoricul
german Adam Friedrich Geisler și nenumărați alții, găsim istoria Răscoalei lui Horea, Cloșca și
Crișan. Acești trei mari eroi români, Horea, Cloșca și
Crișan, înainte cu cinci ani, de
Revoluția franceză , în 1784, au avansat în cererile și lupta lor dorința
iobagilor români de libertate, egalitate și fraternitate, răsculându-se
împotriva ,,domnilor de pământ”.
De patru ori
Horea= Vasile Nicola =Nicola Ursul a
făcut drumul din Albac până la Viena,
reușind să fie primit de Împăratul Iosif al II-lea, cerând desfințarea iobăgiei
și drepturi egale pentru toți românii cu drepturile tuturor locuitorilor din Ardeal. Horea din Albac era știutor de
carte și de scriere, de meserie era lemnar, constructor de biserici din lemn,
dintre care și cea din Comuna Cizer, biserică mutată în anul 1967 la Muzeul
Satului din Cluj-Napoca.
În toamna
anului 1784 moții se răscoală cuprinzând toate zonele Munților Apuseni, până în
Sud la Defileul III al Mureșului. Răscoala a durat din toamnă până în apropiere
de Crăciun, Horea hotărând întreruperea luptelor. Împreună cu Cșoșca se ascunde
în pădurile din jurul Albacului.
Este trădat, sunt trădați, prinși și duși la
închisoarea de la Alba Iulia. Sunt interogați în ,, șase rânduri” dar nu
mărturisesc nimic. Iosif al II-lea redactează actul de execuție a acestor doi eroi lăsând la
dispoziția executorilor modul grav, corecțional și de îngrozire în aplicare a pedepsei capitale. În 1785 pe un
mic deal de lângă Alba iulia sunt executați, întâi Cloșca și apoi Horea,
torturați crunt prin lovirea cu roata, frângerea trupului, ,,tragerea pe
roată”. Apoi cruzimea și defăimarea au continuat și pentru a o aduce la cunoștința tuturor. Trupurile lor au fost sfârtecate și
părțile acelea sfâșiate au fost atârnate
prin sate. O mână a lui Horea a fost atârnată de un gorun la Țebea și pomul gigant poartă și azi numele de
Gorunul lui Horea. La poalele acestui gorun a fost înmormântst Avram
Iancu. A fost prins, la puțin timp și
Crișan , întemnițat și el, dar Crișan nu le-a mai dat călăilor satisfacția de a
asista la torturarea lui sângeroasă, ci și-a pus capăt zillor în închisoare.
Astăzi din gorunul lui Horea mai există
trunchiul viguros despicat de vreme, având doar o mică coroană,
întinerită, de ramuri.
Casa eroului
Horea a fost cumpărată de I.C. Brătianu
și strămutată pe moșia acestuia în localitatea Florica.
Neamul
românesc își amintește cu pioșenie, respect și fală, de acești eroi martiri
pentru drepturile românilor iobagi din Transilvania și le consfințește memoria
prin nume de instituții, obeliscuri, străzi,
școli și prăznuirea numelui și memoriei lor.
Autoarea
acestor rânduri este fosta elevă din clasa a doua de la Școala primară din Vața
de jos, învecinată cu Țebea, școală care își făcea sărbătorile la Țebea cântând
cântece patriotice și cânece populare specifice văii Bradului (orașul minier de
aur-Brad) Se cânta întotdeauna și Marșul
lui Iancu, din care redau o strofă și refrenul:
,, Cincizeci de oi despoaie
,, Și prin frigări le pun,
,, De cântec de cimpoaie pădurile
răsun’ ,
,, Românii se așează pe lângă-un mare
foc
,, Și Iancul ospătează cu dânșii la
un loc.
,, Iancule mare, bravule tare, cu noi
să fi,
,, Tu însoțește și îmbărbătește
pe ai tăi fii. ”
În incheiere adaig dpuă din poeziile
mele dedicate eroilor neamului : Horia Cloșca și Crișan.
C R Ă I Ş O R U L H O R E A
de Melania Rusu Caragioiu
Un ,,crăişor’’ şi oastea lui bărbată,
Din steiul tare – cremene din munte,
Desprinşi din stânci, cu pletele cărunte,
S-au răsculat, chemând încă odată,
Din amăgite piepturi, dor de viaţă,
Deplină libertate-n glia sfântă,
Dreptate, pentru brazda ne-nfricată;
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. .. . . . . . . .
Atunci, se-nvolbură din văi, ca
ceaţa,
Să piardă-n fumul des, năpăstuirea,
Iobagii înlănţuiţi în ţara mamă,
Împiedecaţi să nu-i simtă iubirea…
Un Horea mai înalt ca Detunata
Păşeşte-n bătălie fără teamă !
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . .
El n-a murit ! Şi vie-i este armata !
Timişoara, l984
POEM
PENTRU HOREA, CLOȘCA
ȘI CRIȘAN
de Melania Rusu Caragioiu
Horind la sărbători pe plaiul dulce,
Ori răsturnând o brazdă de ogor,
Răsună-n valuri doina pe pripor,
Pic lângă pic, amarul din izvor;
Aripi de răzvrătire vântul duce !
Colnic s-a sprijinit către colnic.
Lăcaș năpăstuit de om-iobag,
Odihnă n-are casa fără prag,
Șuvoi de-aleanuri, chinuri de pribeag
,
Caută pâine, dar nu-i nici un spic;
Aprig, poporul n-a cerșit nimic !
Crișuri s-au răzvrătit în matca lor,
Ravene s-au umplut de sănge mult,
Istoria a tremurat: Tumult !
Scrâșnind înfiorat ca mai de mult,
Alte oștiri murind cu-același dor.
Norii răscoalei s-au întins în
zbor !
Horia, cu fruntea-naltă, vrea dreptate,
Cloșca buciumă-n văi, munții răsună:
,,Mai bine moarte decât strâmbătate
!”
Strigă Crișan din inima lui bună.
Eroi ai noștri, un neam întreg vă cântă,
Trăiți cu noi și lupta e NEÎNFRÂNTĂ !
Bbliografie: Istoria României, date de pe internet și date culese personal.
~*~
De ce TRECUTUL TAU ISTORIC ESTE
ASCUNS ???????
Punctul de vedere al prof. dr.
Maria-Luminita Rollé – Universitatea din Edinburgh
În Europa de Vest nu se
cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de
astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã.
In plus, propaganda maghiarã
din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã
edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor
în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII
si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã
poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în
secolul XIV !
Cu toate acestea, nimeni nu
mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in
1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Somes, în judetul Alba,
de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de
România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii
anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe
tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu
esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut
publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun specialistii din
România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã ,
Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în
materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi
Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit
Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria
sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un
comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete
de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»
Dar Dl. Bãrbulescu nu-si
aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu
si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia
în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt
primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n.,
cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau
slavii sã aparã pe harta Europei ? Si
cã tracii ocupau tot teritoriul intre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si
de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?
De asemenea, si în acelasi
context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui
“detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani
anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã,
limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie,
existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã.
Latina se formeazã din
etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet
fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi
erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La
rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si
erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se
deplaseazã din Noricum ( Austria ) spre Alpii elvetieni, unde se numesc
helveti.
Atâtea detalii ignorate
despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de
gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?
În mozaicul de limbi si
popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe
acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi.
Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor
de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor,
dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din
sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele
noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã
la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre
Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la
acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).
Poporul si limba dacã sunt
deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi
erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în
câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu
numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba
lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a
avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine
ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai
mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453,
tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si
tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce
tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut la licitatie în Zürich si
cumpãrat de Banca Angliei.
Cele 14, nu care romane ci milioane de
români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul
versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã, Noi cersim din poartã-n
poartã!”
În aceeasi ordine de idei,
Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce
Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este
complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au
mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine
capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice,
Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar
considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil
sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !
Nimeni nu cunoaste
aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în
limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si
traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar
exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile
“pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise
în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în
Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de
Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte,
se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau
puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început
(prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut
liber, al vikingilor din Scandinavia , cade sub puterea Romei Papale.
Renasterea italianã
apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu
emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo
de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la
Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde
vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.
Între timp, cultura
Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna),
care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în
aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a
sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).
În Occident, o scurtã
istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la
Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos,
Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians,
a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992).
În timp ce prima istorie
serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius
Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991,
1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a
uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la
Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul
motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.
În final, se pune întrebarea
de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe
teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România
? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ?
Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii
de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã
profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*
În 1996, când am fost la
Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre
uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când
acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care
subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50
de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?
Prof. dr. Maria-Luminita
Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European
Mytholgy
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu