Mircea Dorin Istrate - ,,AMASTECATELE SIMȚIRI”

 

Poezii de sâmbăta  seara

 

,,AMASTECATELE  SIMȚIRI”

Mircea Dorin Istrate

 

 

~*~

 

MĂ-NCEARCĂ  VREMILE  TRECUTE

 

De ce n-ai spus tu mamă, că lume de copil

E lumea preacurată cum alta n-o să fie,

Că eu, nimicul lumii, ascultător, umil,

N-am să mai prind o alta în veci de veci, vecie.

 

Atunci şi doar atuncea crezut-am în poveşti,

În zmei aflaţi în luptă cu Feţi viteji, frumoşi,

În merele de aur, palate-mpărăteşti,

În zâne, zgripţuroaice, cai aripaţi, focoşi.

 

Acolo sus, pe Coastă, credeam că sunt palate

Şi împăraţi cu fete de-acum de măritat,

Şi-n Berc păzeau balauri comori nemaiaflate

Şi se băteau cu Feţii cei buni de însurat.

 

Ba încă chiar văzut-am odată, pe cărare,

Un pui de zmeu, cu codă, verzui, ca de smarald,

Mi-a spus atuncea moşu, că se va face mare,

De două ori cât mine de gros şi de înalt.

 

Şi-am fost odat la baltă, cu doi ţăngăi ca mine

Şi-o zână noi văzut-am de toate dezbrăcată,

Frumoasă ca-n poveste, ce-o port şi-acum în minte

De-atunci, din ceea vreme atât de depărtată.

*

S-au dus acele timpuri în toate învrăjite

Cu primăveri în floare preamirosind a rai,

Cu veri pe malul apei în zile toropite,

Cu toamne lăfăite pe un picior de plai.

 

Cu ierni cu aspre geruri şi drumuri troenite,

Cu derdeluş pe dealuri, roşeaţă în obraji,

Cu sfintele colinde din inimă pornite,

Cu uliţi mirosinde a smirnă şi-a colaci.

**

Te caut, unde Doamne, te-am pus copilărie

Şi-n  care colţ de minte te-am tăinuit cândva?

În simţurile mele eşti încă toată, vie

Şi-n boaba unei lacrimi, când sufletu-mi te vrea

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TE-AŞTEPT  CU  DRAG  ÎN  MINE,

MOŞ  CRĂCIUNE

 

Îmi amintesc de vremile trecute

Când îi scriam scrisori lui Moş Crăciun,

Când îi spuneam de mine toate vrute

Că mi-s cuminte, harnic, cel mai bun.

 

Şi când ceream, la fel ca altădată,

Să îmi aducă iar ce mi-am dorit,

O portocală mare, parfumată,

Bomboane dulci sub bradu-mpodobit.

 

La schimb îi dam răsplată, eu, smeritul,

La Moşul cel cu  vocea, cam schimbată

Ce semăna la vorbă cu bunicul,

O poezie bine învăţată.

 

Priveam cu jind la sacul cu de toate

Ce-avea în el o carte cu poveşti,

Cadourile mele mult visate

Şi câte toate pungi, să te-ndulceşti.

 

Îi mulţumeam apoi, cu fâstâceală

Luându-mi cea comoara mult dorită,

Înfericit copil c-o portocală,

Îmbucurată clipă, neminţită.

*

Cât fi-va Moşu-n gându-mi şi-n simţire

Mereu voi fi copilul pofticios,

C-o lacrimă ce-o pun pe amintire

Întorc la mine pruncul cel sfios.

 

Să mă mai bucur iară de-o bomboană,

De bradul cu beteală-mpodobit,

De Moşul coborând dintr-o icoană

Ce-atunci clipita vieţii, mi-a vrăjit.

 

Mai simt şi-acum mirosul de pădure

Ce-nfiora odaia de la drum,

Când bradul meu, ucis de o secure

Ne însfinţea în seara de Crăciun.

 

 

 

IDILICĂ

 

S-a scurs cerul cel albastru pe-a bisericii  păreţii

Şi de-acol’, prelins ca umbra, se topeşte în pământ,

Înfrăţind de-acum celestul pus în clipa scurtei vieţii

Cu smeritul şi curatul locului acesta sfânt.

 

Zugrăviţi pe lemnul tâmplei, păzitorii sunt icoane

Ce la rugile-nălţate ne mai iartă din păcate,

Şi ne dau apoi speranţa că cel bine o să-ntoarne

Răutatea lumii ăstei, în  frumos şi-n bunătate.

 

Totu-i sfânt, cum sfânt e locul ăstui cuib de preaiubire

Unde ura, duşmănia şi-alte tainice păcate,

Sunt iertate-n mare parte dacă e mărturisire

Şi cea inimă se-ndreaptă şi în cuget şi în fapte.

 

Dacă vreţi să ţineţi lumea în curat şi sănătate

Voi nemerniciţii oameni, îndulciţii în păcat,

Îndreptaţi-vă greşeala înălţându-vă în fapte

Ce să-mbune judecata, clipei când ve-ţi fi plecat.

 

Dacă nu, în întinare lumea asta se prelinge

Către răul ce-adânceşte ce-a genune ca de iad,

Iar atuncea răutatea şi minciunea vor învinge

Şi din pomul bunătăţii, toate frunzele îmi cad.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CUIBARUL  LUMII

 

‘Nainte ca să plec la cele sfinte

Ocol voi da la dragul meu Ardeal,

Să văd de lumea mea smerită şi cuminte

Mai este răbdătoare, sus pe deal.

 

De  moşii mei mai au pe-acol’ morminte

Şi le mai pun nepoţii  lumânari,

Să nu le iasă numele din minte

La următorii duşi pe-a lor cărari.

 

De crucea la părinţii mei mai ţine

Pe-a sale braţe timpuri şi nevoi,

Am să-i întreb de-acolo sus îs bine

Şi-aşteptă numai să venim şi noi.

 

Apoi să văd de Goga şi-Alexandru,

Coşbuc,  Rebreanu, duşi înspre ceresc,

Bătrânul Brad, Albacul şi-apoi Blajul

Mai înfioară suflet românesc?

 

Dacă mai e în Continit cea stână

Rămasă pe acol’ de la Adami,

De Mureşul şi Târnava bătrână

Ne mai adapă visele în ani.

 

De mai colindă de Crăciun copiii

Şi de mai merg de Paşte la udat,

De-s pomeniţi la slujbă morţii, vii,

Dacă mai este cruce-n cap la sat.

 

De cerne noaptea peste-Ardeal cu stele,

De-nrourată iarbă e pe cale,

De şiporul cu visurile mele

Mai curge încă susurând la vale.

*

Pe toţi şi toate un sărut va pune

Al meu cel suflet ars şi prea mâhnit,

Că n-am făcut mai bună astă lume

În care eu o vreme am trăit.

 

Când mă voi duce dară spre înaltul

La Domnu-i  las o  lacrimă fierbinte,

Să-i schimbe la românul meu, săracul

Amara viaţă dusă mai nainte.

 

Să-i  de-a şi lui un picur de speranţă

Şi de se poate binele să-i vie,

Nu mai târziu, ci mâine dimineaţă,

C-astat prea mult împriponit de glie.

 

De s-o-mplini înlăcrimata-mi rugă,

Mărite, vin ‘nainte să mă chemi,

Cât am trăit de-acuma îmi ajungă,

De ce-o să fie încă, nu mă tem.

 

Chiar de-o să plec, Ardealul meu rămâne

Să-şi toarcă lungul timp în veşnicit,

Eu de mă duc, în locul meu de mâine

Veni-va alt la rând spre împlinit.

 

Că noi suntem sămânţă de vecie

Şi nu lăsăm Ardealul pustiit,

C-aici am fost şi-aicea o să-mi fie

Cuibarul lumii, loc de pătimit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AM PUS O LUMÂNARE ŞI O FLOARE.

 

Vă pun o lumânare  dragi părinţi

Nălţând spre cer o rugă lăcrimată,

Că pentru noi mereu voi sunteţi sfinţi

Cât timpul veşniciei nu se gată.

 

Şi tot îl rog pe Domnul să vă ierte

De aţi făcut pe lume şi păcate,

Că voi ne-aţi pus mereu pe căi mai drepte

Să creştem buni, smeriţi şi în dreptate.

 

N-am ascultat de vorba voastră bună

Şi-am mai crâcnit la sfatul părintesc,

O, cum aţi vrut să nu ştim de minciună,

De câte toate nu ne-nvrednicesc.

 

La urm-apoi, când  dusu-v-aţi la stele

Să  vă-nchinaţi la Domnul din ceresc,

Lăsatu-ne-aţi aici cu toate cele

Să fim urmaşii voştri în lumesc.

 

Abia atunci v-am preţuit menirea

Când ne lipsea de-acuma sfatul vost,

Când se-nfundau cărările de lunea

Şi-orbecăiam prin viaţă fără rost.

 

Am regretat de-atunci plecarea voastră

De-aceea  ne rugăm azi de iertare,

Că nu v-am pus ca florile în glastră

Vă fiţi în ziuă  mângâiaţi de soare.

*

Când  gândul meu de voi mereu întreabă

Şi inima îmi plânge-n lăcrimare,

Pe-al vost mormânt voi pune-o floare albă

Ca să îmi daţi, iubiţi părinţi, iertare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

O  LUME  CU  DE  TOATE

 

O frunză hoinărită din margini de pădure

Purtată-n legănare pe-o aripă de vânt,

A vrut veciei încă o clipă să îi fure

Plutind într-o visare, ‘nălţându-se-n avânt.

 

Pe lacul plin de nuferi, din zbor de-odat se frânge

Şi faţa ei atinge al apei unduit,

Înfiorând o clipă un val care se strânge

Şi-apoi, în large cercuri se-ntinde–n vălurit.

 

La mal se sparge valul uşor, cu-n plescăit

Şi-un picur se ridică spre lucitorul soare,

El, săgetat de-o rază îmi cade fericit

C-a vrut pentr-o clipită să-ncerce să îmi zboare.

 

Apoi, în crucea zilei, când soarele-ncălzeşte

Înădituri de timpuri venite rând la rând,

O dulce moleşeală pe toţi îi toropeşte

În rugă doritoare de-o amintire-n gând.

 

Doar frunza mai pluteşte pe ape răcoroase

În dezmierdări, săruturi de valuri unduită,

Lăsându-se purtată în mreje mincinoase

Spre lăfăitul nufăr, cu frunza ruginită.

 

Nici nu visa vreodată, când i-o veni sfârşitul

Să moară lângă-un nufăr de toamnă adormit,

Ea, nebăgata-n seamă, în toate mai nimicul

Să fie-n raiul cela, cu nuferi înflorit.

***

Nimicul şi măreţul de-apururi  îmbucate-s

Să facă lumea astă să-mi fie de trăit,

În toate rău cu bune mereu amestecate-s

Să fie cu de toate, divin şi chinuit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

E TRISTĂ  VREMEA

 

E tristă poezia de azi, ca şi poeţii

A căror suflet încă prea mult e încercat,

Prea încâlcite-s Doamne cărările vieţii

Că bucurii în soartă puţine-ai picurat.

 

Ce să ne mişte Doamne al nostru suflet care

Jur-împrejur îmi vede atâtea mari nevoi?

Minciună?laşitatea?hoţia din născare

La neamul ăsta care a fost cândva, de soi?

 

I s-a stricat tot rostul, destinul şi menirea

Când părăsit-a satul crezând că se domneşte,

Dar la-ntinat păcatul şi-apoi nenorocirea

De-a vrea mai mult din toate ce înc-ademeneşte.

 

Mi s-anhăitat cu răul, cu jegul şi păcatul

Uitând de satul care la învăţat de bine,

S-a trîndăvit pe-aicea, că s-a-ncurcat cu leatul

Ce nu mai are-ntrânsul, onoare şi ruşine.

 

Vedeţi cum neamul ăsta, crescut în mii de ani

În cinste şi-n onoare, în drag pentru pământ,

Mi s-a stricat de-odată, când setea lui de bani

Spurcat-a-n a lui cale tot ce-a avut mai sfânt.

 

Mai rău e că urmaşii nici că mai vor să s-audă

De satul ce de-acuma-i bătrân şi pustiit,

I-a prins în laţ oraşul cu viaţa lui imundă

Şi le-a sleit cel suflet în rău şi-n chinuit.

 

Şi satul şi oraşul mi s-au stricat în toate

De nu mai e în ele nimic dumnezeiesc,

Nimic nu se mai leagă, nimica nu mai poate

S-aducă înapoie, ce-a fost cândva, firesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ADUCEŢI  RAIUL  PE  PĂMÂNT

 

De mâine-ar fi cea dreaptă judecată

Şi-a noastre fapte toate cântărite,

Cât ar rămâne viaţă preacurată

Ar fi un pic mai mult, de-un bob de linte.

 

Că n-ar conta, din toate cât făcurăm

Decât iubirea pură şi curată,

În rest, a noastră viaţă-i umplutură,

Cu mărunţişuri toată-i îndesată.

 

Iubirea deci e cheia ce deschide

În largul lumii porţile cereşti,

Să veşnicim în raiul cela unde

Vom moştenii grădini dumnezeieşti.

 

De-aceea toate câte-n astă lume

Le faceţi cât pe-aicea vieţuiţi,

Să fie doar iubire, fapte bune,

Iertare şi smerenie de sfinţi.

*

Aicea staţi o clipă din vecie,

Acolo timpuri toate în ceresc,

Merită deci a voastră viaţă fie

Crâmpei de puritat în lumesc.

 

Cu cât s-or înmulţi cei cu iubire

În fiecare loc de pe pământ,

S-a coborâ din ceruri fericire

Şi rai s-o face locul cela sfânt.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

STRĂBUNUL  MEU  ŞI  LIMBA MEA BĂTRÂNĂ

 

Lui moşu-i mulţumesc, lui mama tână

C-au vorovit în limba cea bătrână

Şi mi-au lăsat-o dar dumnezeiesc

Să ştiu ce limbă veche mai vorbesc.

 

Cuvintele că au o rădăcină

Ce din ceresc lăsată-i ca să vină

Şi că la ea de încă mă cobor

Voi fi cu moşi mei în lumea lor,

Şi cu  Adamii ceia de-nceput

Ce pe aici cu turma mi-au trecut

Mergând spre largul lumii, rând la rând

În mii de ani, ţinând mereu în gând

Poveştile din vremea de-nceput

Şi-ntâiul scris pe ciobul ud de lut,

Cântări şi datini, vrăji de lecuit,

Mărgele pentru fete de iubit,

Şi portul vechi din vremile bătrâne,

Şi rânduiala de făcut la stâne,

Răbojul pus la grindă ca socoată

Şi zeii, ce făcutu-mi-au cea soartă.

 

Şi în vecia clipei cât mi-au stat

În locul cel de-acolo-ndepărtat

Şi-au mai adus aminte de-a lor casă,

De neamul lor viteaz, trecut prin coasă,

De cât popoare au lăsat în urmă

Împestriţând pământul cu-a lor urmă.

 

Aşa că dacă astăzi ţi se pare

Că vorba ta îşi are-asemănare

Cu alta de la capătul de lume,

Tu poţi să spui că eşti din vremi bătrâne

Un cap de neam ce-ai fost în mare fală,

Iar ei îţi sunt nepoţi, de bună seamă.

 

Ridică-ţi fruntea, stai în măreţie

Şi lasă-i pe mişei la tine vie,

Nu te-or putea nicicând să te răpună

Că tu eşti peste tot în astă humă

Însângerată piatră de Columnă.

Şi-n orice ciob ce-n mâna mea îl strâng

Pe tine mi te laud şi te plâng,

Străbunul meu, vecie pe pământ.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

***

 

E-o toamnă cu de toate-amestecată,

Ca viața noastră-n bucurii, nevoi,

Oricum nu e cum ce a fost odată,

Când însteleta urmă-a carului cu boi

Ce o păstrăm și-acuma vie-n noi,

Ne-a învrăjit cea viață întristată

Ne fie-n veci o binemeritată

Frumoasă amintire, pentru noi.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

&&&