miercuri, 20 noiembrie 2024
Marin Neacsu - Patriotismul de maidan
Patriotismul
de maidan
Col.
(r) Marin Neacsu
20
Noiembrie 2024
Despre patriotism nu ar trebui să se scrie cu ironie,
pentru că sentimentul sau conținutul termenului nu pot fi luate în râs. De fapt
despre patriotism nu ar trebui să se vorbească deloc, este ceva peste normele stabilite arbitrar și
acceptate conjunctural, patriotismul nu ar trebui să se definească/declare, ci
doar să se dovedească. În fond, având în vedere că exprimarea declarativă a
sentimentului patriotic seamănă cu o prezentare de modă în care admiri ținutele
dar știi că după defilare hainele se bagă la șifonier sau se vând iar cei care le-au purtat trec la
țoalele de zi cu zi, ar trebui ca noțiunea să fie admisă doar prin
comportament, adică practic, nu
declarativ ostentativ.
Trecând peste faptul că de când cu globalizarea
devenise nu desuet ci chiar aproape interzis să vorbești despre patriotism,
confundat sau mai bine spus învinuit de legături de rudenie cu extremismul,
naționalismul extrem, sau despre suveranitate, se pare că odată cu alegerea lui
Trump în fruntea Americii s-a dat liber la „patriotism” și pace. Până mai ieri
era interzis să vorbești despre pace în Ucraina, erai considerat putinist, iar
când Dîncu, acum doi ani, pe vremea aia
ministru al apărării, a vorbit despre negocieri de pace între Rusia și Ucraina sau
între marile puteri și Rusia, a fost
admonestat și i s-a ”sugerat” demisia pentru că se supărase Zelensky pe noi și
nu puteam să lăsăm să se întâmple așa ceva, că poate se supăra și nu ne mai
primea „patriotul”
Dar, ciudat, după alegerea lui Trump, cel care - cel
puțin declarativ - militează pentru suveranitatea statelor și apărarea
intereselor naționale înainte de orice, adică total opus Bruxellului,
pupinturiștii de profesie, indiferent de slujba de moment, au început să se
răsucească și să spună ceea ce Dîncu a spus de acum doi ani, doi ani în care au
murit mii de oameni, doi ani în care s-au făcut drumuri de fier pentru
aprovizionarea frontului cu tehnică militară, iar țări precum România și-au
supus cetățenii la lipsuri, ca să poată asigura Ucrainei resurse pentru a duce
războiul. Acuma toți sunt cu cuvântul pace pe buze dar cu războiul în gând.
După doi ani de pierderi de vieți omenești.
Dar nu despre acest gen de patrioți vreau să vorbesc
acuma ci despre alții, mult mai jos nici.
Sportul, patriotismul
și politica
Cred că nu este român microbist să nu fi urmărit
meciul de fotbal dintre România și
reprezentativa statului artificial numit Kosovo. Chiar dacă România ar
fi ratificat actul de naștere al presupusului stat ridicat la comanda aceluiași
lider mondial care acuma schimbă macazul, pentru mine Kosovo ar fi rămas și va
rămâne o provincie sîrbească așa cum Ucraina a rămas și va rămâne un stat la
fel de artificial creat prin rapt de un alt jandarm mondial acum 70 de ani. De
fapt de ce mă mir, avem lacuri artificiale, ploi artificial create, cutremure
contrafăcute sau provocate prin cracare, copii creați în laborator, inteligență artificială, de ce nu am avea și
state artificiale nu ?
Ca toți românii microbiști, am urmărit, ziceam, meciul și am fost tentat de mai multe ori să
schimb programul dezamăgit de jocul prost al românilor. Auzind declarația lui
Lucescu înainte de meci, în care spunea că nu îl interesează rezultatul ci
jocul, am crezut că în sfârșit se schimbă ceva în mentalitatea românilor, dar
nu a fost să fie așa, de la ce vrea Lucescu până la ce pot fotbaliștii e cale
luungă. În fine, nu ăsta e subiectul. După „incidentul” de la ultimul meci cu
echipa respectivă, când niște suporteri români au afișat, în termeni decenți,
un text care reprezenta poziția oficială a statului român, fără scandări
obscene sau rasiste, iar U.E.F.A.,
această înstituție „sportivă” a sancționat politic federația română și toți suporterii români
nevinovați, m-am întrebat cine a încălcat spiritul de fair-play, bătându-și joc
de o activitate sportivă, cei câțiva care au afișat bannerul sau U.E.F.A. care
a sancționat o țară întreagă, pentru niște convingeri politice ale unor
cetățeni pașnici?
Prin postarea acelui banner nu a fost pusă în pericol
viața nimănui, nu a fost jignit nimeni, nu a fost atacat nimeni, a fost
doar exprimată o decizie a Parlamentului
Român. Pentru asta U.E.F.A. a decis sancționarea federației și cetățenilor
români. Decizia U.E.F.A., pe lângă faptul că a sancționat o țară întreagă fără a fi avut vre-o vină, a fost de fapt un
act politic, pentru că a fost luată pe criterii politice, nu sportive. Nu a
fost nimic nesportiv în bannerul acela, a fost un banner politic, iar U.E.F.A.
a luat o decizie politică, culmea pretinzând că politica nu are ce căuta în
sport, dar pedepsind un act politic, nu sportiv, ceea ce face ca si sancțiunea
să fie tot o urmare a unei gândiri politice. Această decizie a creat pui, și a
dat aripi acelorași „sportivi” care au revenit în România deciși să câștige 3
puncte prin orice mod. Și când după 92 de minute era clar că nu mai au nicio
șansă să câștige meciul sportiv, jucătorii echipei adverse, nu-i mai pomenesc numele ca să nu se simtă
jigniți, au decis să încerce să le câștige politic, având un precedent creat.
Așa că mai întâi căpitanul echipei din regiunea Kosovo a atacat huliganic un
jucător român, l-a împins, l-a prins de gât doar - doar acesta va răspunde și
îl va lovi, ca să cadă secerat, așteptînd totodată și cerând practic huiduieli
din partea publicului. În afară de câteva huiduieli și fluierături eu nu am
auzit nimic altceva, dar i-am văzut pe jucătorii regiunii Kosovo făvând gesturi
provocatoare către public, cu același scop, de a-i provoca pe suporteri. Nici
așa nu au reușit să își atingă scopul, poate or fi fost 3-4 care să îi fi
trimis la origini, dar nici pe departe nu a reacționat întregul stadion cum a
declarat hiliganul care l-a îmbrâncit pe Alibec. Atunci provocatorii au decis
să părăsească terenul, convinși de faptul că U.E.F.A. la va da iarăși dreptate
și mai mult, vor câștiga 3 puncte la masa verde. Să fiu sincer, nu m-ar mira să
fie așa pentru că direcția pe care merge U.E.F.A. este vizibilă, forurile
sportive nu fac altcava decât să aplice politica decidenților politici, iar
neadmiterea echipelor Rusiei la campionatele mondiale și europene sau lipsa
drapelului Rusiei din fața numelui sportivilor ruși participanți la întreceri
sportive este cea mai bună dovadă că nu sportul este promovat de către
federațiile sportive internaționale, ci politicile guvernuluiglobalist. Așa că
să nu ne facem speranțe, România va fi iarăși sancționată pentru că niște
presupuși sportivi, s-au simțit jigniți de faptul că publicul român nu le-a
aplaudat gesturile huliganice și au decis să forțeze nota milogind 3 puncte
nemeritate. Sunt convins că la ei acasă au fost întâmpinați cu flori, că
”patriotismul„ lor de maidan a fost
lăudat, dar de fapt au fost niște fetițe emo care plângeau de necaz că riscă să
piardă calificarea.
Armata apolitică
Se apropie alegerile cu pași mărunți și repezi. După
mima privind ”repararea inechităților din pensiile militare”, cei doi jucători
majori din politica românească s-au frecat pe burtă, lucrurile au intrat în
normal, proiectul a fost blocat de sesizarea Curții Constituționale de către
Avocatul Poporului. Nu voi relua
subiectul privind dreptul sau abuzul doamnei Weber de a înainta acea sesizare,
sau alte critici apărute între timp, am spus ce cred, va urma -cine știe când-
decizia C.C.R. Personal cred că aceasta nu va veni până la finalizatrea
procesului electiv așa că nu e nevoie să mai aduc argumente, de niciun fel.
Cert este că și acuma, pensionarii militari au rămmas împărțiți, în funcție de
simpatiile politice, în două sau mai multe ... grupuri: unii care cred că
PNL-ul e de vină, alții care cred că P.S.D.-ul e de vină, alții care cred că
ambele partide sunt de vină, unii care zic că toți sunt de vină, iar alții care
nu mai știu ce să creadă. Mulți spun că se vor răzbuna și nu vor mai merge la
vot, sau nu vor mai vota niciunul din cele două partide și cu asta gata, au
ucis balaurul cu două capete. Când spun asta, ei se gândesc că cei 200.000 de
pensionari militari vor face la fel, dar nu realizează că nu toți cei 200.000 de pensionari plus sau minus familiile lor,
vor vota împotriva P.S.D. sau P.N.L., pentru că așa cum am mai spus unii dau
vina pe Ciolacu, alții pe Ciucă, alții pe U.S.R., iar alții pur și simplu vor
umple listele de nume fără semnătură.
Chiar dacă ar decide toți să nu voteze cele două
partide, asta nu este suficient, fie că își vor anula votul fie că vor vota pe
altcineva. Pentru ca voturile lor să aibă efect ar trebui ca toți, dar absolut
toți, să pună ștampila pe unul și acelașii candidat, indiferent care ar fi
acela, nu dau nume sau sugestii. Numai așa, cele să zicem cel puțin 200.000 de
voturi se vor contabiliza în dreptul cuiva care ar avea poate posibilitatea să
ajungă în turul 2. Dar acest lucru este imposibil. Pentru că, în primul rând
s-a dovedit că suntem dezbinați, iar în al doilea rând nu sunt organizați în
așa fel încât să meargă toți pe aceeași mână. Nici la protest pe 25.10 nu au fost mai mult de 6-7.000 de oameni și
atunci cum vor reuși ei toți cei 200.000 să înclina balanța în favoarea cuiva?
Astea sunt vorbe de clacă, hai să ne facem că ne răzbunăm, poate se sperie
careva.
Să fim realiști, indiferent ce vor decide ei,
pensionarii militari, cele două partide își vor folosi și vor beneficia de
bazinele lor electorale. E adevărat au încercat să și-i atragă și pe
pensionarii militari de partea lor, pe vremea când se întreceau care să se
întâlnească mai mult cu ei și să promită și declare iubire veșnică, dar mai
mult au urmărit ca aceștia să nu se îndrepte spre celălalt partid, nu neapărat
să conteze pe ei ca alegători. Deci, să nu ne amăgim singuri, amenințările cu
votul sunt furtuni în paharul cu apă, cu sau fără votul nostru, atâta vreme cât
acesta este împărțit aiurea, nu concentrat pe un singur nume, rezultatul este
zero.
Și acuma să revin la patriotism. Nu știu ce i-a
împins, nu știu când s-au „aliniat” nu știu cine și ce le-a promis, dar un
număr de cam 20 de ofițeri rezerviști, cei mai mulți generali, cam toți din
structuri secrete, fie că sunt servicii secrete sau organizații mai mult sau
mai puțin secrete numite loje masonice, s-au gândit ei să dea dovadă de
„patriotism” și să dea și lecții de patriotism. Nu am nimic cu decizia lor de a
vota cu cine vor ei, e dreptul lor să se prostitueze cu cine vor, dar nu pot să
pricep cum niște oameni cu stele multe pe umeri, foști șefi prin serviciile
secrete,sau alte structuri mari ale armatei, deci oameni care este de presupus
că au avut la dispoziție date și informații despre starea și moralul armatei,
chiar orientarile politice, acțiunile, convingerile multor militari, pot crede
că îi pot manipula și determina prin simpla apariție și declarație a lor, să
voteze cu cine vor ei. Persoanele în cauză, nefiind nici asociație, nici
partid, căci pentru asta trebuiau să aibă un statut, să fie înregistrați la
judecătorie, și-au spus „Mișcare” și au încercat această mișcare. Și-au spus ei
„Mișcarea Națională a Generalilor și Ofițerilor Superiori Patrioți”. Te doare bulbul rahidian și alta
nu. Nu contează cu cine au decis ei să
votăm noi, dar numai gândul că au crezut că vor determina astfel pe cineva să
se ia după ei mă face să mă mir cum ai ajuns generali. Sau să nu mă mir?
Normal oricine a dat cu ochii de mesajul lor își pune
întrebarea cu ce au fost momiți, ce li s-a promis ca să își manifeste
”patriotismul” atât de rapace atroce și feroce și ce scop are actul lor, că nu
se poate să fie atât de proști să și creadă că se va lua cineva după ei, doar
pentru că sunt ei ”patrioți”. Nu știu ce cred alții dar eu văd că iarăși, sau
din nou, armata a căzut pe locul 2 în fața națiunii. De acum încolo dacă un
militar va mai rosti cuvântul patriotism, automat va fi întrebat, fie serios fi
în bășcălie, dacă face parte din mișcarea respectivă. Acum 14 ani, un alt
general, nu îi spun numele, a confiscat expresia ”interes național” folosindu-l
pentru a-și justifica trădările față de o guvernare sau alta. Acuma un grup de
generali, a confiscat noțiunea de patriot, pentru a-și justifica obediența față
de un partid politic, care probabil este răspunzător de gradele pe care le-au
primit. Au vrut prin gestul lor, probabil să arate românilor că ”generalul” nu
este iubit de generali, dar de fapt au dovedit că și generalii se fac de răs
mimând un patriotism de maidan.
Bibliografie web:
https://hotnews.ro/cum-i-a-raspuns-zelenski-lui-vasile-dncu-care-a-ndemnat-la-negocieri-de-pace-cu-rusia-cnd-cineva-vrea-negocieri-nu-face-asta-103445
Alesandru Duţu - Documente - realităţi uitate, ignorate 1941-1942
Documente
- realităţi uitate, ignorate 1941-1942
Col.
(r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
20
Noiembrie 2024
Activităţi pastorale. Comportarea preoţilor militari
români faţă de populaţia locală!
Documentele şi mărturiile vremi relevă că principala
misiune a preoţilor militari români în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
(inclusiv în vremea aşa-zisului Război Sfânt) a constat în desfășurarea de
activităţi religioase (servicii divine curente sau ocazionale) și pastorale
(educație religioasă moral-patriotică prin predici, conferințe, conversații cu
ostașii) şi nu în îndemnuri sau complicitate la săvârşirea de crime şi alte
fărădelegi împotriva populaţiei civile.
Predicile trebuiau să emane de la textul Evangheliei,
cu concluzii practice pentru viața religioasă și moral-patriotică, iar
conferințele să fie mai mult din ,,domeniul moral-național și patriotic, expuse
în cuvinte și exemple pe înțelesul popular, evitându-se expresiile și frazele
vag teoretice, abstracte cu aer filozofic și savant din care ostașii nu ar
înțelege nimic”.
Subiectele erau alese de către comandanții unității și
de preot, în conformitate cu ,,nevoile ce se simt în unitate”, programul de
educație religioasă, morală și patriotică fiind inclus în programul general de
instrucție.
Între subiectele recomandate se aflau: Datoria față de
Dumnezeu, părintele nostru și simbolul crucii de pe drapelul armatei;
Rugăciunea ca legătură tainică între om și Dumnezeu; Datoria față de morala
creștină și rolul ei în viața popoarelor; România mutilată și înjunghiată în
vara anului 1940 cu pământul și frații robiți; Dușmanii din afara granițelor;
Datoria față de națiunea română și pământul patriei; Dragostea și iubirea de
corp; Patriotismul și indiferentismul; Onoarea și lașitatea; Curajul și frica; Eroismul
și trădarea; Camaraderia; Spionajul; Corupția; Propaganda subversivă;
Terorismul; Rebeliunea; Revoluția etc.
Ca mod de activitate, se cerea ca preotul militar să
fie necontenit în mijlocul ostașilor, în toate împrejurările, spre ,,a cunoaște
sufletul fiecăruia, a ajuta și interveni prompt, a câștiga simpatia, încrederea
și respectul părintesc și camaraderesc din partea tuturora”.
Pe aceste coordonate, preoții militari au desfășurat
în timpul războiului: slujbe religioase în fața ostașilor, dar a civililor;
înmormântări după datina străbună, cu participarea comandanților nemijlociți și
a camarazilor (în unele locuri sub focul aviației inamice); pomenirea şi
comemorarea ostaşilor căzuţi în luptă; cununii şi botezuri; sfinţiri de
biserici etc.
Arhivele și memorialistica oferă numeroase exemple în
acest sens:
- Iulie 1941. În satul Mihacov, aproape de Tiraspol
preotul Constantin Sion din Regimentul 67 infanterie (Divizia 35 infanterie) a
botezat 40 de tineri, băieți și fete, evenimentul fiind imortalizat și într-un
tablou.
- 12 august 1941. Maiorul Vasile Scârneci, comandantul
Batalionului 3 vânători de munte: `Preoții noștri botează pe capete și cunună
într-una”.
- august 1941. Locotenentul Viorel Cugereanu din
Regimentul 10 vânători: ,,Într-o duminică, preotul căpitan al regimentului a
oficiat un serviciu religios în fața bisericii din Pavlinka (atunci era depozit
de muniții). S-au adunat multe femei și copii,care ne-au mărturisit că de la
începutul anilor `30 nu s-a mai întâmplat în sat așa ceva. Tot cu acel prilej
preotul a sfințit o troiță. Aceste manifestări creștinești ne-au adus o
oarecare apropiere de localnici, în mijlocul cărora erau mulți români”.
- „La Beleaevka, în ziua de 5 octombrie 1941 –
consemna locotenent Gheorghe Petrescu, adjutant al Regimentului 6 infanterie de
gardă ,,Mihai Viteazul” – localnicii au solicitat comandantului regimentului să
oficieze și pentru ei o slujbă pentru botezarea copiilor în biserică. Colonelul
Ștefan Opriș, om de mare suflet a aprobat să vină a doua zi, fiind duminică,
toți cei care doresc să-și boteze copii în credința ortodoxă. În ziua stabilită
pentru botez au venit părinți cu copii până la 8 - 10 ani, nu numai din
Beleaevka, ci și din alte localități apropiate. Copii au fost stropiți cu apă
sfințită de către preot, având ca nași ofițeri, subofițeri și chiar soldați din
cantonamentele respective.
Fiecărui copil botezat i s-au dat câte 400 lei, iar
primarului, pentru biserică, 10.000 lei, în mărci germane, monedă valabilă în
acea perioadă pe teritoriul cucerit. Sumele au fost oferite benevol de ofițerii
și subofițerii regimentului. După slujba botezului, au fost invitați toți
participanții la o gustare, bufet, în curtea bisericii unde iarba era încă
verde. Colonelul Ștefan Opriș a ținut o cuvântare (tradusă în limba rusă), care
a impresionat și mișcat mult populația când a accentuat că poporul român și
armata română este prietenă poporului rus, chiar dacă suntem în război cu
Armata Roșie a U.R.S.S. Emoționanta cuvântare a stors multe lacrimi în ochii
celor prezenți. Ca adjutant al regimentului mi-a revenit sarcina să organizez
aceste mici și solemne festivități. După terminarea acestui eveniment, părinții
au invitat nașii și prietenii lor, acasă pentru a sărbători botezul după
tradiție. Împreună cu comandantul regimentului, am vizitat câteva familii și am
rămas mișcați de atmosfera caldă și prietenoasă dintre cetățeni și militari”.
- 4 noiembrie 1941. Batalionul 10 vânători de munte
(jurnal de operații): ,,Au veni la noi doi preoţi ruşi hirotnisiţi înainte de
întoarcerea comunismului. În timpul prigoanei au scăpat transformându-se în
simpli muncitori. Le vom face Biserica, transformată de ruşi în sală de
gimnastică, le vom da odăjdii sfinte de la batalion şi chiar duminică vom
începe slujba. Sublocotenentul în rezervă Danilache raportează: Din cauza ploii
prea mari, astăzi nu am putut continua deminarea şi curăţirea terenului pe istm.
Însă, în satul Pescăresc am transformat Casa Roşie în Biserică, cu ajutorul
locuitorilor care au dorit aceasta. S-au strâns de la populaţie perdele,
icoane, lumânări etc., astfel că mâine vom putea face aici slujbă religioasă
pentru pomenirea eroilor Regimentului 4 roşiori, care au căzut cu prilejul
cuceririi acestui sat şi ale căror morminte sunt în parcul Ghenicesk. Din oile
adunate din colhoz am ordonat să se dea fiecărei familii 44 kg de carne. De
asemenea, rog să binevoiţi a se aproba să li se dea făină de la moara
Ghenicesk, întrucât locuitorii nu au ce mânca”;
- 6 ianuarie 1942. Sărbătoarea Bobotezei impresionează
populaţia din Tiraspol, care participă în număr foarte mare şi manifestă
bucuros pentru ,,revenirea la vechile obiceiuri creştineşti”.
- 7 iulie 1942. În zona Odessa, Regimentul 28
infanterie a organizat sfinţirea bisericii din Bujalîk, restaurată de căpitanul
Nicolae Bălteanu, comandantul batalionului 3, prin grija căruia s-a refăcut şi
cimitirul eroilor. Cu acelaşi prilej au fost cununate 120 de tinere familii şi
au fost botezați mai mulți copii. ,,În timpul slujbei – consemna maiorul
Alexandru Marin, adjutantul Conducătorului Statului - populaţia a avut un
sentiment real de emoţie creştină. Cei mai bătrâni plângeau de-a binelea, iar
copiii, puţin nedumeriţi, încercau stângaci să imite cu mătăniile şi crucea pe
cei mari”.
- mai-iunie 1942. Căpitanul Nicolae Bălteanu,
comandantul batalionului 3 din Regimentul 28 fortificații: ,,După luptele din
sudul Ucrainei, batalionul ce comandam a fost scos din linia întâi și trecut în
rezervă, în spate, pentru completări și refacere, în Bujalâkul Mic. Acest sat
fusese în zona luptelor și suferise efectele acestora. Biserica satului, o
construcție impunătoare, transformată în local de distracție pentru tineret
încă din 1924, se găsea și ea în ruină. Vizitând într-o zi interiorul bisericii,
am găsit între ruine, o mulțime de soldați de-ai mei îngenunchiați, cu capetele
plecate, rugându-se cu evlavie. Momentul m-a impresionat adânc. Mi-am zis:
Doamne, cât de puternic este sentimentul religios, credința creștină în
sufletul poporului roman! Peste câteva zile, prin șeful de stat major, tot
batalionul aflat aliniat în front și-a exprimat dorința și mi-a cerut insistent
aprobarea de a repara biserica... Ostașii batalionului, ofițeri, subofițeri,
gradate și soldați, punând umăr lângă umăr, fără deosebire, au stăruit să
exceleze fiecare în meseria ce o avuseseră acasă sau o cunoșteau mai bine. Am
avut astfel la îndemână tot felul de meseriași: pietrari, zidari, lemnari,
fierari, tinichigii, zugravi, pictori etc...
Mame, soții, tați și frați, care fuseseră infirmații
de unitățile militare sau aflaseră din presă au venit din țară să vadă la
Bujalîkul Mic mormintele sau locurile unde, în sat, pe dealurile și văile din
jur, căzuseră pentru țară cei dragi ai lor. S-au aprins lumânări, s-au vărsat
lacrimi. Șiroaie de lacrimi!... Ziua de 24 mai 1942 a fost o zi de mare bucurie
pentru noi toți. S-a înapoiat din țară sublocotenentul Obreja, aducând cu el
obiecte scumpe necesare bisericii. S-au adus obiecte frumoase și de preț
dăruite de particulari, prieteni, cunoscuți și rude ale ofițerului. Mai
importante sunt însă cele dăruite de unchiul său - Preafericitul Patriarh
Nicodim al României... Pe Evanghelia legată în piele și ferecată bogat cu
argint, Patriarhul a scris cu propria-i mână și a semnat actul de danie...
Duminică, 7 iunie 1942, biserica s-a sfințit și redat
cultului, primind hramul «Sf. Ioan Botezătorul»... După slujba de sfințire a
bisericii s-a ieșit în cimitir, unde s-a oficiat un parastas pentru eroii
căzuți în jurul bisericii și prin apropiere, cimitir repus în ordine și
reînnoit prin străduința aceloraşi credincioși ostași ai batalionului 3 din
Regimentul 28 infanterie fortificații. S-au depus coroane și jerbe de flori din
partea reprezentanților oficiali și ai altora. S-au aprins lumânări la capătul celor
căzuiți și la crucile fără morminte. S-a reintrat apoi în biserică și s-a
oficiat cununia a 179 perechi, tineri și bătrâni, la cererea acestora, și s-au
botezat 57 copii. A urmat parada militară și o masă comună. S-au ținut
cuvântări. Primarul Gherman Pintea, primarul orașului Odessa, a donat 60 mii
lei pentru biserică”.
- 2 august 1942. Primele servicii divine oficiate în
Transnistria, relevă Nota informativă nr. 45 „au fost primite cu entuziasm,
fiind prilej de adevărate pelerinaje”. În multe locuri s-au înregistrat „scene
impresionante, bătrânii, mai ales, plângând de bucuria revenirii pe plaiurile
Transnistriei a vechii biserici pravoslavnice”. După câteva luni însă
entuziasmul „a început să scadă, bisericile începând a fi frecventate numai de
puțini credincioși, recrutați mai ales din rândul bătrânilor”. Între cauzele care
au dus la această situație au fost menționate: „educația antireligioasă făcută
metodic de autoritățile sovietice, insuficiența sprijinului dat preoților,
obligarea populației să lucreze în zilele de sărbătoare, neparticiparea
autorităților române la slujbele religioase, proasta reputație a unor preoți în
rândul populației
Corvin Lupu - Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale - Eseu (12)
Fapte
istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale
- Eseu (12)
Prof.
univ. dr. Corvin Lupu
20
Noiembrie 2024
Personalitatea cea mai importantă și cea mai
controversată a perioadei iudeo-bolșevice a fost Ana Pauker (Hannah Rabinsohn),
născută în 1993. Despre personalitatea și faptele ei s-a scris în moduri
diferite, adeseori contradictorii. Istoriografii evrei, atât cei din
străinătate, dintre care cel mai important a fost Robert Levy, cât și cei din
România, dintre care cel mai răspândit este Vladimir Tismăneanu, i-au prezentat
o imagine care cuprinde și viziuni pozitive, împingând „Răul” epocii doar pe
Gheorghe Gheorghiu-Dej și motivând imaginea negativă a Anei Pauker prin faptul
că societatea românească este una antisemită și de aceea s-ar fi pus multe
dintre „Relele” regimului iudeo-bolșevic pe ea. În realitate, în perioada
1945-1952, chiar dacă prim-secretar al PCR/PMR a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej,
pentru că așa a hotărât Stalin, Dej a recunoscut că toate deciziile pe care
le-a luat a trebuit să le discute și să le aprobe împreună cu Ana Pauker.
În mod eronat, s-a afirmat în unele scrieri că tatăl
ei ar fi fost rabin al Bucureștiului. Tatăl Anei Pauker, Hersh Kaufman
Rabinsohn, era shohet, adică măcelar în practica rituală kosher şi mic
funcţionar la sinagogă. De asemenea, unii autori, au afirmat că familia Anei
Pauker era creștin-ortodoxă. Nu este adevărat și am arătat că tatăl ei lucra la
sinagogă, ceea ce nu era permis ortodocșilor. Mama Anei Pauker, Sura Rabinsohn,
era vânzătoare de alimente. În anul 1911, Hannah Rabinsohn a fost angajată ca
învăţătoare la clasa I a unei şcoli primare evreieşti. În anul 1915, s-a
înscris în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, iar în 1917, a
trecut la aripa pro-bolşevică a aceluiaşi partid. Din 1921, Hannah Rabinsohn
devine Ana Pauker prin căsătoria ei cu inginerul Marcel Pauker, un socialist
evreu de elită, cu studii universitare absolvite în Elveţia.
Fratele Anei, Zalman Rabinsohn, a fost un sionist
înfocat, în timp ce Hannah a fost de la începuturile interesului pentru
politică susținătoare și apoi membră de partid, mereu în aripile radicale de
stânga. A fost o luptătoare foarte determinată pentru cauza în care credea. A
dorit mereu o Românie nu numai bolșevică, ci și controlată de evrei, în folosul
evreilor și al statului Israel, pe care evreimea internațională l-a conceput a
fi creat pe teritoriul Palestinei. Pentru o astfel de Românie acționa ea.
Ana Pauker a avut o viață de roman. A ars ca un
artificiu. Primul ei copil, o fetiţă, Tania, a murit de dizenterie la 7 luni de
la naştere. Pentru activitate comunistă, Ana Pauker a fost arestată din
noiembrie 1923 în februarie 1924 și din decembrie 1924 în iunie 1925 pentru
acţiuni subversive de subminare a statului și a fost bătută tare. S-a aflat
mereu în vizorul Siguranței. De aceea, Ana şi Marcel Pauker au trebuit să plece
din România și au trăit un număr de ani în exil la Praga, Berlin şi Paris, unde
au activat intens pe linia Comintern-ului. În anul 1926, la Viena, s-a născut
fiul lor Vlad. În anul 1928, Ana este admisă la Şcoala de Partid „Lenin” din
Moscova, care pregătea pe viitorii conducători ai Internaţionalei Comuniste
(Comintern). Este promovată rapid în conducerea acestuia și ajunge mâna dreaptă
a lui Dmitri Manuilsky, şeful informal al Cominternului. În 1928, la Moscova,
Ana Pauker a născut-o pe fiica ei
Tatiana. În același an, în România i s-a terminat un proces în care a fost
condamnată în contumacie la 20 de ani de închisoare. În anul următor, ajunge la
putere un guvern național-țărănist condus de Iuliu Maniu care a decretat o
amnistie generală și Ana Pauker s-a întors în România.
În anul 1932, Ana Pauker a mai născut la Moscova o
fetiţă, Maria, tatăl ei fiind Eugen Fried (1900-1943), un evreu din
Cehoslovacia, care era instructor al Cominternului și a cărui amantă a fost mai
mulți ani, fără să divorțeze de Marcel. Eugen Fried a fost împușcat din ordinul
lui Stalin. La ordinul liderilor sovietici, primii doi copii, Vlad şi Tatiana,
au fost plasaţi în case de copii din U.R.S.S., iar Maria a fost crescută în
Franţa de familia şefului Partidului Comunist Francez, Maurice Thorez. Ana Pauker
a lucrat ani de zile la Paris împreună cu Eugen Fried ca instructori bolşevici
pe lângă conducătorii comuniştilor francezi.
În anul 1924, prin Legea Mârzescu, P.C.d.R. a fost
interzis, întrucât conducătorii săi, alogeni și minoritari etnici, majoritatea
evrei, au introdus în programul P.C.d.R. obiectivul de luptă a partidului
pentru autonomia provinciilor românești, până la desprinderea lor de statul
național unitar român. Acest obiectiv a fost comunicat de la centru, respectiv
de la conducerea Internaționalei a III-a Comunistă, care promova
internaționalismul proletar, forma de atunci a globalizării în jurul Rusiei
Sovietice/URSS. Etnicii români din PCdR, fiind în minoritate nu s-au putut
opune, deși unii dintre ei, mai ales cei cu studii, nu au fost de acord cu
această prevedere, unii au și criticat-o, fapt pentru care aceștia din urmă,
deși luptători ilegaliști, unii suferind și condamnări grele, nu au fost
promovați în funcții importante, în primii ani după instalarea regimului
iudeo-sovietic în România.
În anul 1934,
Ana s-a reîntors în România fără soțul ei și în 1935 a fost arestată,
judecată public şi condamnată la 10 ani de închisoare.
A încercat să dezerteze și a fost împușcată în ambele
picioare. A devenit celebră prin rezistența fizică la grevele foamei și la
tortură. Într-una din grevele foamei a rezistat timp de 35 de zile. În
Penitenciarul din Craiova, dorind să compromită conducerea închisorii și să
determine înlocuirea ei, a încercat să otrăvească hrana deținutelor, la
bucătărie. A fost prinsă. În timpul bătăii la care a fost supusă, i-a fost
smulsă complet o ureche.
După cedarea Basarabiei către U.R.S.S., în mai 1941,
Ana Pauker a fost eliberată și trimisă la Moscova în schimbul patriotului
naționalist român Ion Codreanu, unul dintre membri Sfatului Țării care au votat
Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. La Moscova a aflat că soțul
ei, Marcel Pauker a fost arestat în 1936, în timpul Marii Terori. Au fost voci
care au afirmat că Ana Pauker l-ar fi denunțat personal pe soțul ei, cum a spus
și principesa Ileana de România, sora regelui Carol al II-lea, dar la ora
arestării și împușcării lui Marcel Pauker în U.R.S.S., Ana era în temniță în
România. Alți cercetători ai vieții Anei Pauker au afirmat de asemenea că nu ea
l-a denunțat pe Marcel Pauker.
După revenirea la Moscova, Ana Pauker a lucrat la
Kremlin, în calitate de consilier pentru problemele din România. A fost
apreciată de Stalin pentru inteligența ei, pentru determinare și spirit de
sacrificiu pentru cauza bolșevismului. A primit gradul de maior în armata
sovietică. A lucrat și la postul de radio „România Liberă”, care emitea de la
Moscova,
În septembrie 1944, Ana Pauker s-a întors în România,
după ce contribuise activ la convingerea ofițerilor și soldaților români aflați
în prizonierat în U.R.S.S. să se înscrie în diviziile românești „Tudor
Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”, care au luptat împotriva Ungariei
și Germaniei alături de sovietici și au stat apoi la baza formării noii armate
românești a regimului din perioada ocupației militare sovietice. Numeroase
cadre militare ale acestor două divizii au devenit agenți și informatori ai
serviciilor militare de informații ale U.R.S.S.
Ana Pauker a primit de la Stalin mandatul de a conduce
de facto Partidul Comunist din România. După îndepărtarea lui Ștefan Foriș,
care se dovedise a fi informator al Siguranței Statului, Partidul Comunist era
condus de un triumvirat format din Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș si
Iosif Ranghetz, dar Ana Pauker a influențat decisiv deciziile acestora, până în
octombrie 1945, când, în preajma Conferinței Naționale a partidului, Stalin a
transmis că șeful Partidului Comunist trebuie să fie un etnic român, ceea ce
i-a barat calea Anei Pauker către
puterea supremă în România. La Conferința Națională a P.C.R. din 16-21
octombrie 1945, Ana Pauker a fost aleasă în Biroul Politic al P.C.R. și
secretar al C.C. al P.C.R.. Cu acest prilej, la propunerea lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, s-a scos din Programul P.C.R. obiectivul luptei partidului
pentru autonomia provinciilor românești până la separarea de statul național
unitar român. De asemenea, s-a schimbat denumirea partidului care nu se mai
numea PC „din România”, cum îl botezase Cominternul, ci P.C. Român. Era
începutul unui proces de românizare, anevoios și care a durat decenii, a atins
un nivel ridicat, fără să poată fi finalizat. Ulterior, procesul de
de-românizare s-a declanșat în decembrie 1989, complotiștii minoritari etnici
din P.C.R. (Iliescu, Brucan, Militaru, Roman și alții) aveau să preia
conducerea României și, încet dar sigur au transformat țara în colonie
iudeo-occidentală.
Ana Pauker era foarte temută în rândul partidului,
fiind apreciată ca cea mai apropiată personalitate comunistă de Stalin și ca
cea mai influentă persoană din România la Kremlin. Era lidera grupării
pro-moscovite din P.C.R. Era numită „în șoaptă”, „Stalin cu fustă” și „Doamna
roșie”.
În perioada cât a lucrat la Moscova, Ana Pauker a avut
o relație de prietenie cu Polina Semyonovna Zhemchuzhina Molotova, soția lui
Viaceslav Molotov. În 1945, acesta a insistat la Stalin s-o impună pe Ana
Pauker ca și conducătoare a P.C.R. Susținerea Anei Pauker de către Molotov a
contribuit la grija lui Dej de a nu intra în conflict cu ea. În 1948, Polina
Semyonovna Zhemchuzhina Molotova a fost arestată, iar în anul următor Viaceslav
Molotov a fost destituit din funcție, iar Ana Pauker și-a pierdut mult din
influență.
În noiembrie 1947, a fost numită de regele Mihai în
funcția de ministru de Externe al României, fiind prima femeie din lume care a
deținut această funcție. Ana Pauker se deplasa în țară și în străinătate pe
calea ferată, cu un autovehicul Skoda VOS blindat cu plăci de plumb și care
cântărea aproape cinci tone. Cu toate acestea, parbrizul a fost străpuns de
gloanțe în timpul unui atentat petrecut în anul 1949, în stația C.F.R. Roșiori
Nord. Ana Pauker a supraviețuit, fără a fi rănită. După acest incident, drezina
nu a mai fost folosită niciodată, devenind obiect de muzeu.
Devenită ministru de Externe, Ana Pauker a iudizat
absolut complet ministerul, apoi, începând din anul următor, a trecut la
deschiderea largă a porților pentru emigrarea în Palestina a sute de mii de
evrei. După ce s-au naționalizat toate
întreprinderile, băncile, societățile de asigurări, instituțiile culturale
etc., evreii nu mai doreau să rămână în România. În 1938, 80% din capitalul
industrial și financiar din România era în mâna evreilor. De asemenea, după război,
evreii dețineau sume uriașe de bani, mulți dintre ei tezaurizați „la saltea”,
până când, prin stabilizarea din 1947, i-au pierdut pe toți.
În timpul războiului mondial, rezervele de aur ale
României au crescut foarte mult, întrucât Germania nu a mai avut bani să
plătească importurile din România și Antonescu nu a acceptat să facă livrări pe
datorie, pretinzând achitarea importurilor de petrol, cereale, carne și lemn cu
aur. În vara anului 1944, Germania nu a mai avut nici aur și Antonescu a dispus
stocarea cerealelor și a carburanților, până când Germania va avea cu ce plăti.
În 1944, după intrarea Armatei Roșii în Basarabia, de
teama capturării aurului de către sovietici, Antonescu a dispus ascunderea
aurului în munți. Aurul a fost îngropat la Mănăstirea Tismana, într-o grotă,
intrarea fiind sub clădirea chiliilor maicilor, betonată. În 1945, când Petru
Groza și Gheorghiu-Dej au ajuns la guvernare și au aflat despre aurul de la
Tismana, au decis să-l mențină ascuns acolo până la încheierea tratatului de
pace, ca să nu fie confiscat de sovietici, ca și pradă de război.
După încheierea Tratatului de Pace de la Paris, aurul
a fost readus la sediul B.N.R. În 15 august 1947, guvernul a făcut stabilizarea
monetară, prin care s-a emis o monedă „Leu” nouă, cu acoperire integrală în aur
și s-au schimbat populației sume limitate de bani, încât, practic, cea mai mare
parte a economiilor marilor bogătași, „îmbogățiții de război” și speculanții,
au fost deposedați de averi. Principalii perdanți au fost evreii bogați.
Guvernul a deposedat deținătorii de rezerve financiare de 94% din masa monetară
a țării. În 1952, guvernul a făcut o nouă reformă monetară. Fiind afectați în
primul rând evreii, desigur, că în Occident aceste măsuri au fost aspru
criticate, dar ele nu au afectat, ci au ajutat majoritatea zdrobitoare a
populației, care nu erau tezaurizatori de bani la saltea.
A urmat naționalizarea de la 11 iunie 1948, după care
evreii și-au pierdut averile. Dispăruseră perspectivele de îmbogățire prin
speculă, prin traficarea muncii românilor, prin cămătărie etc. Evreii nu mai
aveau bănci, fabrici, societăți de asigurări, magazine, ziare etc. Ca urmare,
evreii au decis în masă să încerce să plece din România în Israelul nou creat.
Războiul Rece era în toi și din statele din sfera sovietică de influență nu se
putea pleca în afara ei. Punctul de sprijin al evreilor a fost Ana Pauker.
Evreimea internațională a făcut demersuri pe lângă autoritățile române ca
evreii să fie lăsați să plece în Israel. Statul evreu nou creat în 1948 avea
nevoie de oameni calificați în toate domeniile de activitate și în România ei
se găseau în număr mare. Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza au fost de acord
cu plecarea evreilor în masă, după ce anterior sprijiniseră diplomatic și prin
vot direct crearea statului Israel. Românii vroiau să scape de evrei. Nu le
făceau nimic, nu-i persecutau, dar doreau să scape de ei. Societatea românească
fusese copleșită și sufocată de evrei, de peste un secol și jumătate. Momentul
istoric de a scăpa de ei trebuia valorificat din punctul românesc de vedere,
iar conducătorii țării nu au pierdut ocazia.
În aprilie 1949, având susținere majoritară în
secretariatul C.C. al P.M.R., Ana Pauker este numită și vicepreședinte al
Consiliului de Miniștri, considerându-se că prim-ministrul Petru Groza nefiind
membru al P.M.R., ar fi fost nevoie de o mai activă prezență politică la vârful
guvernului.
Ana Pauker și aparatul din subordinea ei s-au ocupat
de detaliile administrative ale plecării evreilor în Israel. Pentru plecare nu
plăteau nimic, afară de biletele de tren/vapor /avion. Acest fapt a fost urmat
de o promovare favorabilă a imaginii Anei Pauker în presa iudeo-occidentală, în
ciuda faptului că, de regulă, tot ce se scria despre „lagărul comunist” avea
conotații negative. Ana Pauker era prezentată ca o femeie de o remarcabilă
putere. Revista americană „Time” a pus fotografia Anei Pauker pe întreaga
copertă a numărului din septembrie 1948 sub titlul „Cea mai puternică femeie în
viaţă”. Concomitent, în Occident a mai fost numită și „Cea mai nemiloasă femeie
din lume”. Robert Levy, doctor în istorie al Universităţii Statului California
- Los Angeles i-a dedicat Anei Pauker o carte în care, în mod repetat, afirmă
că ea ar fi sfidat directivele liniei staliniste privind colectivizarea
agriculturii în România, spre disperarea consilierilor sovietici trimişi de
Stalin la Bucureşti. Ca prima femeie ministru din toate timpurile (1947-1952),
de oriunde pe glob, ea a permis emigrarea nelimitată a evreilor din România
spre Israel, dar a făcut asta rămânând
angajată ferm în mişcarea comunistă internaţională.
Ana Pauker s-a opus campaniei împotriva „chiaburilor”,
fiindcă mulți dintre ei erau foști arendași evrei ai moșiilor împărțite
țăranilor de guvernul Petru Groza, în martie 1945. De asemenea, s-a împotrivit
și colectivizării agriculturii, care însemna și deposedarea de terenuri
agricole a numeroșilor evrei care cumpăraseră pământ, sau care deveniseră
proprietari de pământuri ale țăranilor care nu au putut restitui banii luați cu
camătă de la evrei. Pentru aceste poziții, Ana Pauker a fost lăudată în mass-media
din Occident, dar a primit „bilă neagră” la Moscova, unde se învârtea contorul
care-i înregistra „deviaționismul de dreapta”.
În anul 1950, Ana Pauker s-a internat într-un spital
din Moscova cu diagnosticul „cancer la sân” și a fost operată. Revenită în
țară, a constatat că nu se mai bucura de influența de până atunci. După
revenirea de la spital, în decurs de doar doi ani, au plecat definitiv în
Israel 100.000 de evrei din România. În 1951, Ana Pauker a mai înfiat un copil
de la un orfelinat din România.
În finalul anului 1952, la spitalul C.C. al P.C.U.S.
de la Kremlin, a fost descoperit un complot al unui grup de șase medici
profesori universitari evrei, care acționa de câțiva ani pentru asasinarea unor
personalități politice care nu erau evrei. Câţiva dintre cei mai apropiaţi
colaboratori ai lui Stalin, au fost asasinați prin otrăvire de către acest grup
de medici evrei sionişti. Între cei care au decedat s-a aflat și Andrei
Aleksandrovich Jdanov, pregătit de Stalin să-i fie succesor, căruia i s-a scris
în certificatul de deces diagnosticul eronat de „insuficiență cardiacă” și
generalul Vladimir Ivanovici Scerbakov. Ulterior, unul dintre medici, L.F.
Timoşciuc, de teamă să nu fie prins, i-a denunțat pe toți ceilalți. La anchetă
s-a dovedit că ei așteptau consultarea și eventuala proximă internare a lui
Stalin pentru a-l lichida. Toți medicii evrei din spital, nu doar cei șase din
complot, au fost împușcați fără judecată. În timpul anchetei s-a acreditat
ideea că acest complot era unul mai larg, care se întindea printre evreii din
întreaga sferă sovietică de influență, inclusiv la București. Evreimea
internațională încearcă mereu să ascundă acest fapt istoric și afirmă că de
fapt totul a fost o invenție pentru a-i compromite pe evre4i și a justifica
măsurile împotriva lor. Evreii susțin și astăzi că ar fi fost doar „paranoia”
lui Stalin.
Stalin fusese informat de legăturile foarte strânse
ale Anei Pauker și ale fratelui ei cu Israelul și serviciile sale. Securitatea
și consilierii sovietici au aflat imediat și au raportat la Moscova de vizita
ofițerului Mossad Mordehai Namir la ministrul român de Externe. În plină
perioadă de epurare a unei mari părți din activul evreiesc de partid, de stat,
militar și informativ la care se lucra în U.R.S.S., aceste informații i-au
șubrezit poziția Anei Pauker și a puternicului grup pe care îl conducea în P.M.R.
Gheorghiu-Dej s-a dus la Stalin pentru a-i cere
aprobare să debarce grupul Pauker în cel mai potrivit moment, acela în care
Stalin a dorit să elimine puterea evreiască de la Moscova și din statele
satelit, în favoarea majorităților etnice din statele respective. La finalul
anului 1952 și la începutul anului 1953, la Kremlin se analiza proiectul de
deportare a tuturor evreilor în Siberia.
Stalin i-a permis lui Dej să o debarce pe Ana Pauker
și pe principalii ei colaboratori devotați. Interesele lui Stalin și ale lui
Dej s-au aliniat perfect și în mai 1952, grupul Anei Pauker, Vasile Luca
(Laszlo Lukach) și Teohari Georgescu (Baruh Tescovici) a fost debarcat din
funcții. Luca și Georgescu, puternicii miniștri de Finanțe și de Interne, au
fost imediat arestați. Ana Pauker nu a fost arestată imediat, ci a fost mai
întâi anchetată timp îndelungat, zilnic, de către activiști ai C.C. al P.M.R. A
fost scoasă din vila în care locuia și mutată într-un apartament elegant și i
s-a permis să folosească o vilă la Snagov şi alta la Breaza.
Cu ocazia anchetării Anei Pauker, a ieșit la lumină
faptul că fratele ei, Zalman Rabinsohn, era agent al Mossad-ului trimis în
România din Israel, în 1949, după ce în 1948 se realizase prima legătură dintre
Ana Pauker și ofiţerul Mossad Mordehai Namir. Rabinsohn devenise principala
cale de comunicare a organizaţiilor sioniste cu Ana Pauker, rămasă în funcțiune
și după interzicerea oficială a tuturor organizațiilor sioniste. Ana Pauker
avea şi rolul de a transmite comenzile de manipulare a politicii statului român
şi a partidului comunist. El a recunoscut că transmitea informaţiile prin
intermediul legăturilor de la ambasada Israelului la Bucureşti, oamenii de
legătură fiind liderul sionist A. Zissu şi Dina Rabinsohn, soţia ministrului
israelian de Externe, Moshe Sharett. Faptul că Ana Pauker și-a recunoscut
faptele i-a salvat viața. Cunoscut fiind profilul ei psihologic, tăria ei
psihică, este probabil că dacă nu ar fi fost adevărat, Ana Pauker n-ar fi
recunoscut, indiferent cât ar fi fost torturată.
Ancheta a dovedit legătura grupului Pauker cu
sioniștii de la Praga conduși de Rudolf Slansky, prin intermediul lui Vasile
Luca și prin fostul colonel evreu basarabean din Armata Roșie, Samilov (nume
real Samuel), cel care îl recrutase pe Vasile Luca încă din 1940 în folosul
mișcării sioniste. A mai fost arestat şi medicul personal al lui Vasile Luca şi
al altor lideri ai partidului comunist, Sandu Lieblich, care avea legături cu
Joint Distribution Committee, organizaţie evreiască cu care aveau legături şi medicii
din complotul de la Kremlin.
Vasile Luca era căsătorit cu evreica Elisabeta
Birnbaum, una din secretarele Anei Pauker. Fusese combatant în Armata Roșie
maghiară a lui Bella Kuhn, luptând împotriva României, în 1919. În iunie 1940,
era viceprimar la Cernăuți, postură în care a organizat direct deportarea a
30.000 de cetățeni români, firește, numiți „dușmani de clasă”. Luca a făcut
numeroase „execuții într-un pogrom, rivalizând cu ceea ce trupele lui Horthy
implementaseră în nordul Transilvaniei”. L-am citat pe istoricul american Larry
L. Watts. Gheorghiu-Dej știa toate acestea și nu le-a iertat. Timp de 13 ani
cât a stat întemnițat, Vasile Luca i-a trimis într-una scrisori lui
Gheorghiu-Dej, rugându-l să-l ierte. N-a primit răspuns la nici una dintre ele,
iar în 1963 a decedat în Penitenciarul Jilava.
Stalin şi Lavrenti Beria, președintele N.K.V.D., nu au
putut termina anchetele şi procesele, datorită asasinării lui Stalin, dar
declaraţiile obţinute au confirmat teza conspiraţiei. După încheierea anchetei
privitoare complotul medicilor evrei, Stalin l-a acuzat și pe Beria de
neglijență, ceea ce a fost, probabil, cea mai mare greșeală a sa, întrucât
Beria s-a temut să nu aibă soarta lui Jagoda și a lui Yezhov și, într-un moment
favorabil, l-a ucis pe Stalin.
În ianuarie 1953, în cadrul unei şedinţe a Biroului
Politic al partidului, Gheorghiu-Dej a criticat dur iudeo-sionismul și
activitatea grupului Anei Pauker. El a arătat că Joint-ul, centrul mișcării
sioniste, a intervenit și în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1946-1947)
pentru a impune clauze de amestec şi control în treburile interne ale României.
Dej a arătat că Joint-ul trimitea ajutoare şi, pe calea aceasta, a stimulat
activitatea a 37 de organizaţii sioniste ilegale din România, dar tolerate de
Securitatea eminamente evreiască. Erau ilegale pentru că Dej și Petru Groza
desfiinţaseră prin act normativ toate organizaţiile sioniste de toate nuanţele.
Dej a catalogat aceste organizații sioniste alături de cele naziste și
fasciste, ceea ce în acele timpuri, în primul deceniu după război, era ceva
deosebit de grav. Dej a arătat că organizațiile sioniste din România făceau
demonstraţii, organizau kibuţuri, făceau tabere de concentrări şi educaţie a
tineretului în spirit şovin şi de un naţionalism numit de Dej „feroce”.
Conducătorul României a arătat că atâta timp cât au funcţionat aceste
organizații, până la aşa-numita «auto-dizolvare», au mişunat în ţara noastră
zeci şi sute de agenţi, printre care agenţi ai spionajului american şi englez,
ai Intelligence Service-ului, care vizitau ţara în lung şi lat, îşi consolidau
legături, le lărgeau, organizau reţele pentru viitor, a mai spus Dej.
În acel discurs istoric al lui Gheorghiu-Dej, puțin
cunoscut în România, vorbitorul a spus că grupul Anei Pauker a încheiat o
convenție cu Joint-ul, semnată de Vasile Luca. Peste capul conducerii
partidului și al României, Ana Pauker s-a angajat în faţa reprezentantului
Israelului că va promova interesele acestui stat.
Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost arestați în
mai 1952, dar Ana Pauker a fost arestată abia la jumătatea lunii februarie
1953. Spre deosebire de ceilalți doi, Ana Pauker nu a fost torturată, nu pentru
că era bolnavă de cancer, ci pentru că Stalin dorea ca la București să se
organizeze un proces public în care să fie devoalată toată trădarea evreilor
față de partid și țară. În cadrul acestui proces, Ana Pauker urma să-și
recunoască public faptele. Procesul n-a mai avut loc datorită asasinării lui Stalin
și reabilitării lui Viaceslav Molotov, care a revenit în funcție de ministru de
Externe și a intervenit la Dej pentru Ana Pauker. În plus, imediat după
asasinarea lui Stalin, Uniunea Sovietică era condusă de un triumvirat format
din Nikita Hrușciov, Lazar Kaganovici și Lavrenti Beria. Primii doi erau evrei.
Campania antisemită s-a oprit brusc. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost și el nevoit
să oprească epurările de evrei din aparatul de partid și de stat. Ana Pauker a
fost trecută în arest la domiciliu, pe caz de boală și, pentru că nu avea nici
o avere, i s-a dat posibilitatea să muncească în calitate de traducător de
franceză și rusă la Editura Politică. Pe lângă aceste două limbi, Ana Pauker
cunoștea și limba germană.
În anul 1953, când a murit Stalin, Ana Pauker a plâns,
cu toate că Stalin a fost cel care a ordonat împușcarea tuturor celor trei
bărbați cu care Ana Pauker a avut copii și cu toate că el a fost cel care i-a
decis eliminarea din politică. Aceleași sentimente le-a împărtășit și Viaceslav
Molotov. Cu toate că Stalin l-a destituit și i-a întemnițat soția, el l-a
elogiat toată viața și a spus că asasinatele comise din ordinul lui au fost
benefice pentru Uniunea Sovietică. Molotov a spus că U.R.S.S. nu ar fi câștigat
războiul mondial dacă nu ar fi existat unitatea conducerii țării și dacă Stalin
ar fi rămas cu acei adversari deosebit de periculoși.
În iunie 1953, a avut loc o acțiune surprinzătoare a
lui Hrușciov și a ginerelui său, Alexander Nikolayevich Shelepin, președintele K.G.B., acțiune prin
care Lavrenti Beria a fost arestat, torturat și asasinat. Abia în decembrie
1953, în ziarul Pravda, s-a dat un comunicat scris cu litere mai mici decât
restul ziarului, prin care se anunța că „trădătorul Lavrenti Beria a fost
condamnat la moarte și executat”. Hrușciov l-a înlăturat și pe Kaganovici și a
devenit secretar general al P.C. al U.R.S.S., cu toată puterea în mâna lui.
Intervențiile lui Hrușciov au salvat și evreii din P.M.R.
Întrucât privitor la activitatea sionistă a Anei
Pauker s-au mai formulat unele acuzații, în anul 1956, ea fost chemată în fața
unei comisii a Secției organizatorice a C.C. al P.M.R, subordonată lui Nicolae
Ceaușescu, secretarul C.C. al P.M.R. cu problemele organizatorice. Ana Pauker
nu a recunoscut acuzațiile care i-au fost aduse și acestea au fost retrase.
În anul 1959, Ana Pauker a aflat că Marcel Pauker,
soțul ei care-i tolerase multe derapaje, tatăl a trei dintre copiii ei, pe care
îl credea în detenție, fusese împușcat cu 23 de ani în urmă.
În anul 1960, Ana Pauker a decedat. A fost incinerată,
iar urna cu cenuşa ei a fost depusă la Mausoleul din Parcul Carol, iar după
dezafectarea acestuia, în 1990, urna a fost luată de familie şi dusă în Israel.
- Va urma -
Abonați-vă la:
Postări (Atom)