MUNȚII noștri – CETĂȚI, SANCTUARE și DĂINUIRE ale
poporului NEMURITORILOR
Munții Dobrogei
„Munte!/
Va putea iubirea
și
răbdarea mea de fier/
să te
înfrunte?”(Aron Cotruș)
Munții Măcinului, sunt un masiv muntos de vârstă hercinică situați în
partea de NV a Dobrogei, uitați acolo de Dumnezeu spre a fi pavăză între valea
Dunării, Taiței și înșeuarea Cerna-Horia. Ei sunt o grupă montană din Podișul
Dobrogei, dar par mai degrabă niște Dealuri gigantice răsărite aici de pe la
începutul lumii primordiale pelasgo-traco-geto-dace. Dintre ele cel mai semeț
este Vârful Țuțuiatu ce atinge
înălțimea unei Coline mai răsărite, de 467 de m.
Țara
Dobrogei – Ex-Scythia îmbrățișată continuu și miraculos de Pontul Euxin e înmiresmată continuu de
briza Mării Albastre sub leagănul de legende al temerarului fluviu ISTROS –
DANUBIUS, care a cunoscut o mare strălucire în timpul vestitei Academii Literare de la Tomis din sec. al VII î.Hr., astfel că, prin
Corifeii și operele lor ilustre și nemuritoare a străfulgerat, ca un brâu de
lumină serafică, întreaga Europă tracică.
Strălucirea Dobrogei s-a prelungit în vremea
frumoasei și vitezei Regine Tomirys,
învingătoarea celui mai temut împărat al vremii, Cirus cel Mare, culminând sub
împăratul Burebista cel Mare, sub
marele rege Decebal, apoi în vremea
încreștinării geto-dacilor de către getul-esenian Sfântul Apostol Andrei, căruia Mântuitorul Iisus Hristos – Fiul Daciei Mari i-a recomandat acest
ținut binecuvântat, spunându-i clar, blând, autoritar, prietenos dar categoric:
„Andrei
sunt cu tine oriunde vei merge, dar Scythia te așteaptă!” (Acta Andrae Apostoli).
Apostolul
Andrei, întâiul ucenic chemat și ales de Iisus, și-a făcut Casă și loc de
mănăstire în peștera care-i poartă numele, în imensa pădure „Migilet”, atunci
virgină, numită sălașul lupilor. Astăzi
localitatea se numește Ion Corvin. Apostolul Andrei a ctitorit primul
așezământ creștin din Dacia Pontică, Scythia Minor și chiar din Europa. „Andrei a vestit Cuvântul Evangheliei
sciților și tracilor”, mărturisea Hyppolit Romanul (c.170-236), mărturie
confirmată și de cel mai cult teolog geto-dac al vremii sale, Origen (c.
185-254), „...Toma, după cum spune
tradiția, a primit prin tragere la sorți Parthia, iar Andrei, Scythia.” (Comentariile
lui Origen la Geneză).
Înfloritoarea Dobroge i-a oferit ospitalitate regală
poetului Ovidius, exilat de
imperatorul său roman, devenind amic cu regele-poet Cotys I, care cârmuia Regatul dintre Dunăre și Mare. Ovidiu și-a înbunătățit limba getică-străbună
pe care deja o știa, elogiindu-și tânărul monarh get Cotys I, în capodopera Ponticele (II-XIX), dovedindu-se un
evocator de o strălucită vocație lirică a mediului social, politic, geografic
și spiritual al lumii getice din strălucitoarea Cetate Tomis.
Cu toate că se afla între străbunii săi primitori
(traco-geto-dacii), bucurându-se de ospitalitatea fără margini și de limpezimea
spiritului liric al regelui-poet Cotys I,
Ovidiu a rămas însă sub giulgiul tristeții prin faptul că fusese
expulzat brutal din propria patrie de augustul său cezar, bocindu-și astfel dorul
în lacrimile năframei cu broderia cernită a Tristelor...
sale.
„Pământul fără margini va ști de
Plânsul Meu”
„De pot și vrei tu însuți, atuncea al tău
nume/ Ș-a ta nelegiuire uitării le voi da./ De lacrimile tale târzii o să
mă-nduplec,/ De-a ta nemernicie căit când te-oi vedea.// Condamnă-te pe tine,
tu ștergeți din viață/ Acele zile negre când tu m-ai prigonit!/ De nu, și dacă
pieptu-ți mai arde cu mânie,/ Durerea-mi se va-ncinge cu arme contra ta./ Deși
eu sunt acuma trimis în fundul lumii,/ Mânia mea va tinde spre tine brațul
său.// Cezarul meu, de nu știi, a-mele drepturi toate/ Mi le-a lăsat: el numai
din țară m-a gonit;/ Și numai să trăiască, eu sper să-mi capăt țara:/ Adesea înverzește
stejarul cel trăznit!
De n-oi găsi eu
însumi un chip de răzbunare,/ Atunci puteri și arme chiar Muzele mi-or da./
Măcar că-s dus departe, pe sciticele țărmuri,/ Și ochii mei văd zodii ce stau
pe cer mereu,/ Eu voi striga s-audă
popoarele din lume,/ Pământul fără margini va ști de plânsul meu./Din
răsărit va merge pân-la apus cuvântu-mi,/ Și răsăritul martor apusului va fi;/
Și gemetele mele vor răsuna departe,/ Dincolo de pământuri, de mările adânci.//
Nu numai veacul nostru îți va cunoaște vina:/ Viitorimea toată te va învinui./
La luptă, dar, sunt gata să mă reped, dar arma/ Eu n-am luat-o încă și n-aș voi
s-o iau./ Nu-ncepe încă circul, dar taurul cel aprig// Și-aruncă țărna-n spate
și scurmă în pământ./ Prea mult am spus! Tu sună retragerea, o, Muză!/ El
numele-i s-ascundă mai are încă timp.”
(Ovidiu, Tristele, IV,IX, pp.
141-142)
Privit și sub prisma stării noastre de azi
provocate de Oculta externă și internă, Poemul exilatului poet Ovidius Naso,
pare și o profeție peste milenii a Prohodului națiunii Dacoromâne.
„Eu voi striga s-audă popoarele din lume,/ Pământul fără margini va ști de plânsul
meu!”
Este astăzi și
acum laitmotivul României noastre Tainice, martire, trădate și vândută pe nimic
de vrăjmașii lăuntrici și arondată poftelor și pradei Oculte a anticreștinilor
dușmani de afară.
Dobrogea –
Ex-Scythia erei primare creștine și după, își
conturează Icoana eternității prin viața marilor ierarhi ai Tomisului, „de
viris illustribus”, cum spuneau rudele latine, începând cu:
Evangelicus, Efrem, Tit, V(B)etranion, Gherontie, Teotim I, Timotei, Ioan, Alexandru,Teotim
II, Valentinian, strălucind puternic sub sfinții Dionysius Areopagitul –
Părintele calendarului creștin, Ioan Casian, scriitor prolific, teologul-istoric
Iordanes, scriitorul de talie universală Aethicus
Histricus cu celebra sa Cosmographia, cu mulți alții, apoi
în timpul despotului Dobrotici, care
a botezat-o cu numele său, dar mai ales sub Marele Domn Mircea cel Mare.
Nu mai puțină cinstire i-a adus celebra
scriitoare născută principesă, Elena
Ghica, prințesa Helena Kolțova-Masalskaia - Dora d-Istria, celebră prin frumusețe și spirit enciclopedic, ce
și-a luat numele literar de la antica cetate tracă HISTRIA – ISTROS, întemeiată în veacul al VII-lea î.Hr. de
nemuritorii traco-geți pe malul apusean al Mării Negre. Dora d-Istria a fost și prima femeie care a escaladat Vârful Monch (Călugărul) de 4.107 m din
Alpii Bernezi ai Elveției.
Flacăra Rugului Aprins a spiriualității Dobrogei ortodoxe
și chiar a României Tainice de astăzi este întețită vulcanic de marele ierarh,
cărturar, rugător fierbinte și ascet de cremene, Teodosie Petrescu, aflat sub pavăza Sfântului Ier. Spiridon și sub
octotirea Maicii Domnului, urmașul demn al Apostolului Andrei, al sfinților
Ioan Cassian, Emilian de Durostorum, Valentinianus de Tomis, admirat de Papa
Virgilius ca fiind un, „illustris et
magnificus vir”, al epocii, al marelui istoric, scriitor și ierarh getul
Iordanes și-al marelui Avva cât Marea cea mare-Arsenie Papacioc.
Diademele de aur ale Munților Măcin sunt încântătoarele
lăcașuri cu sacră auroră ortodoxă: Peștera și mănăstirea-catedrală Sfântul
Apostol Andrei, urmate de mănăstirile Dervent, Sf. Elena de la Mare, Sf. Maria,
Cocoș, Celic-Dere, Saon, Letea și celelalte ce conferă ca o dăinuire geto-dacică
faima celebrelor Cetăți antice precum, Dinogeția-Garvan și Măcin, ultima
fiind ridicată pe ruinele vechii așezări scitice Arrubium, amintindu-ne astfel
de aura marilor noștri înaintași ce-au întregit Patria creștină cu credința, dragostea,
demnitatea, eroismul și jertfa lor.
„Turcii,
când au anexat malul drept al Dunării de la Vidin până la Marea Neagră, l-au
luat de la români, nu de la bulgari, nici de la sârbi. În lupta de la Kosovo,
craiul Lazăr al Serbiei, la 1389, a fost „deplin bătut”, pe când la 1390 Mircea
cel Bătrân e „încă stăpânitor al malului drept al Dunării până în Marea
Neagră”, ca despot al Dobrogei și Domn al Silistrei.” (Mihai Eminescu, Opere Politice, Ediție integrală,
alcătuită și îngrijtă de Cassian Maria Spiridon,Ed. Timpul, Iași, 2008, p.130; Gică Manole, MIHAI EMINESCU DESPRE
DOBROGEA ȘI TRANSILVANIA, Ed. Accent Print Suceava, 2023)
Călcând apăsat, sigur și mândri, cu fruntea
sus pe urmele Înaintașilor nemuritori au fost și cei care aproape de noi ca
timp, ne-au călăuzit pe Calea Demnității și Onoarei daco-române: poeți,
filosofi ori teologi precum Andrei
Ciurunga sau Apostolul iubirii, Avva
Arsenie Papacioc.
O mărturie directă despre Robert Cahuleanu –
Andrei Ciurunga, ne-a parvenit prin marele erou – martir, Aurelian Gulan, unul dintre supraviețuitorii Canalului Morții –
Dunărea Marea Neagră. În lagărul de la Sălcica
– centrul lagărelor din Balta Brăilei și Delta Dunării, se aflau peste 2000 de deținuți politici și întemnițați religios. Numărul deținuților din
toate lagărele dobrogene depășa cu mult peste 200.000 de oameni, supuși unui
crunt regim de exterminare prin înfometare, dormit în barăci murdare, șubrede
și muncă epuizantă cu o normă de 14 ore pe zi.
„Lângă
mine, povestește Aurelian Gulan, dormea
o personalitate emblematică a temnițelor românești Robert Eisenbraun, cunoscut ca Robert
Cahuleanu sau Andrei Ciurunga.
Mic de statură, firav, cu o bucățică de nas, în schimb cu o pereche de ochelari
cu lentile ca fundul a două borcane, avea 22
de dioptrii, de abia i se mai vedeau ochii... Purta permanent un cojocel,
blana mângâindu-i rănile trupești, iar prietenia mea –rănile sufletești... L-am iubit enorm pentru intransigența lui,
el excludea orice compromis în viață,
martor fiindu-i conștiința.” (Aurelian Gulan, Victime și Călăi –
Amintiri din Gulag, Ed. Criterion, București,2010, p. 285)
CANALUL
„Aici am ars și-am sângerat cu anii,/ aici am rupt cu
dinții din țărână,/ și-aici ne-am cununat, cu bolovanii,/ câte-un picior uitat
sau câte-o mână.// Pe-aceste văi și dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi
lumina./ Amare bezne-am așternut pe gene/ și le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinși sub biciul vântului fierbinte,/
bolnavi și goi pe ger și pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul
dintre Dunăre și Mare.
Trudind,
flămânzi de cântec și de pâine,/ înjurături și pumni ne-au fost răsplata./ Să
facem drum vapoarelor de mâine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ține
minte și-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri
apă și pe-a patra sânge.// Iar cântecele smulse din robie/ vor ctitori, cu
anii care vin,/ în cărțile pe care e vom scrie,/ o nouă Tristie la Pontul
Euxin.” (Andrei Ciurunga, Poeme cu Umbre
de Gratii, Ed. Sagittarius, București-1996)
Cum am putea înțelege vremea aceasta când
nu mai avem dreptul nici măcar să închinăm un gând pios celor ce au fost lăsat
ca sângele lor să sfințească pietrele ce duceau la vale o vreme plină de
controverse și înfăptuiri atunci ”mărețe ” acum scoase la talciocul poftelor
celor ce nu au ridicat cu mâinile lor
niciodată nimic ?!
Bătrânii spuneau că sângele vărsat cere
întotdeauna sânge, dar râul nostru curge mult prea adânc și nu a găsit încă
locul sacru prin care să se nască izvorul cel aducător de viață liberă și mai
ales, pașnică.
Munții
Babadagului au fraternizat și ei cu toți ceilalți munți din Dinastia
milenară a Carpaților noștri privind rezistența armată anticomunistă din
România. De fapt este vorba aici nu despre munți adevărați, ci despre niște
Dealuri semețe ori adevărate Coline dintre Dunăre și Mare. Nici un grup de rezistență din țară nu a avut
parte de un teren mai neprielnic, mai nepotrivit și mai descoperit ca apărare.
Dealurile deși semețe, toate erau despădurite și slab accidentate. Dar,
luptătorii creștini care au fost elementul uman de cea mai bună calitate prin
curaj, credință, dragoste de neam și iubire de Dumnezeu, au intrat în nemurire
ca: Haiducii
Dobrogei.
Haiducii
Dobrogei au fost o adevărată epopee
de hotărâre, curaj, vitejie și dăruire din Marea Cruciadă Românească. „Prin
ei, ce-i căzuți, ca și prin cei puțini rămași în viață, mărturisea
Monahul Nectarie – Nicolae Ciolacu, s-a dovedit că spiritul, duhul Dacilor liberi
trăiește și face cinste acestui popor de la gurile Dunării și Marea cea mare!”
Nicolae Ciolacu s-a născut în comuna Lojene,
Macedonia, în munții Balcani, în anul 1910. În anul următor, bunicul Nicolae I.
Ciolacu, cu cei 3 băieți: Mita, Hristo și Iancu, tatăl viitorului Haiduc, s-au
mutat în munții Rodopi din sudul Bulgariei, care au fost ai Macedoniei, lângă
rîul Marița aproape de orașul Filipoli, fosta cetate tracă a regelui
get Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare. Munții Rodopi se întind peste câteva
sute de kilometri fiind populat numai cu armâni.
În 1926, circa 40 de familii de armâni din
Bulgaria au fost repatriați în comuna Cociular
– Dobrogea, între care și familia Ciolacu. Ulterior tânărul Nicolae Ciolacu
s-a mutat în comuna Sinoe, și-a întemeiat o familie creștină cu soția Piho, în spiritul și în demnitatea
proverbială a armânilor, dar
hoardele bolșevice în cârdășie cu proletarii roșii care au uzurpat Națiunea
română, l-au „înrolat” Mișcării de Rezistență Anticomunistă, organizând și
conducând gruparea Haiducii Dobrogei, alături de alți armâni precum Gogu Puiu,
frații Fudulea, părintele Mihăilescu.
După lupte înverșunate cu pierderi însemnate
și de o parte și de alta, a fost prins, arestat alături de zeci de camarazi de
luptă și crez, suferind peste 18 ani de temniță în diferite penitenciare. La
Aiud, în celulă a avut camarazi de elită: părintele Marcu, monahul Arsenie
Papacioc, monahul Ioan Iovan de la mănăstirea Vladimirești, călugărul Lungeanu,
părintele Vrânceanu și alții... „Peste o mie de dobrogeni au fost
arestați dintre cei mai buni români și gospodari... Peste o sută de inși au fost asasinați de bestiile roșii și toate
familiile persecutate diabolic.” (Nicolae Ciolacu, Haiducii Dobrogei – rezistența armată anticomunistă din Munții
Babadagului, Dobrogea, Ed. Muntenia-Constanța, 1998)
După eliberare, după ce și-a văzut copii cu
rostul lor, pe soția Piho, care și-a crescut copii în suferință și credință ca
mai toate mamele Românce, Armânce ale întemnițaților religios, după zborul ei
către cer, Nicolae a ales calea monahismului la Mănăstirea Constantin
Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus – Făgăraș. Ca mirean și-a servit Patria și
Neamul, iar ca monah a slujit Bisericii lui Dumnezeu, a Maicii Sale – Maria, a
Moșilor și Străbunilor noștri!
Cinstire și onoare tuturor Luptătorilor valahi
pentru Cruce, Drapel și Neam!
Geografia cerească a marelui neam pelasgo-traco-geto-daco-român
așezată de Bunul Dumnezeu pe Vatra
dăinuirii – Grădina Maicii Domnului, a fost conturată cu mărinimie
filosofică de marele gânditor ortodox brăilean al acestor plaiuri divine,
într-o ochire pur valahă:
„DUNĂREA e fundația acestui spațiu,
fundamental, talpa cosmică a lui.
Munții CARPAȚI sunt acolada acestui spațiu.
RÂURILE sunt poemele lui.
CÂMPIILE sunt plămânii lui.
DEALURILE sunt gratule sau zâmbetele lui.
Nicăieri pe lume
nu mai e un spațiu atât de organizat și
care să semene cu o FIINȚĂ: el respiră, parcă. El parcă are și un eu propriu.
De aceea ființa DACIEI s-a impus, chiar din antichitate, chiar din preistorie.
Statul lui Burebista și Decebal avea aria Daciei – fiindcă aceasta se impunea
de la sine și autoriza geografia.”(Vasile
Băncilă, Opere, vol. X, Ed. Istros – 2015)
Apostolul Iubirii – Avva Arsenie Papacioc, aflându-se deja în tinda Maicii Domnului –
Fecioara Maria, pe care a arhivenerat-o cu o vie adorare prin rugă, slujire, lăcașuri,
cuvânt rostit și scris:
„Maica Domnului este o Nouă Lume și, cât
poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea... Maica
Domnului a fost creată de Dumnezeu ca cea mai grozavă ființă de pe pământ și
din cer. Este așa de sus și e atât de puternică, încât tot atât cât poate
Dumnezeu prin puterea Lui poate și Maica Domnului – Împărătesa dăruitoare cu
rugăciunea.” (Părintele Arsenie Papacioc, Cuvintele unui apostol al iubirii, Editura Sophia, București –
2022)
Munții milenari carpatini, Codrii seculari
de aur și de argint, Strămoși nemuritori legendari încă mai pot purifica Neamul
binecuvântat de Hristos, de toată
spurcăciunea profanatorilor!
„De aceea, tot ce-i freamăt de pădure, e
vorbire tainică, graiul celor fără de odihnă, suflete eroice, suflete martire smulse de timpuriu din mijlocul celor
scumpi...”, mărturisea cel cu
nume și mireasmă de cetină, Faust Brădescu, în Nuvele, 2001, înfiind astfel
expresia nemuritoare a dăinuirii noastre.
11 Martie 2026 + Sf. Ier. Sofronie,
patriarhul Ierusalimului
Prof. Teolog GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu