Iranul
câștigă războiul
7.000
de ani de civilizație împotriva a 250 de ani de imperiu
„Cuceritorul nu trebuie să fie mai
puternic decât cel cucerit. Trebuie doar să fie mai dispus să îndure.” — Ibn
Khaldun, Muqaddimah, secolul al XIV-lea
„Niciun popor nu a fost vreodată eliberat
de un război pe care să nu-l poată îndura.” – Frantz Fanon, Nenorociții
pământului, 1961
„Toate ființele umane sunt membre ale
aceleiași structuri, întrucât toate, la început, provin din aceeași esență.
Când timpul chinuie un membru cu durere, celelalte membre nu pot rămâne în
pace. Dacă nu simți pentru suferința altora, o ființă umană nu este un nume
pentru tine.” - Sa'adi Shirazi, Bani
Adam, secolul al XIII-lea - înscris pe un covor oferit de Iran Națiunilor
Unite, New York, 2005
Prolog:
Ceasul care nu a pornit niciodată pentru Washington
În dimineața zilei de 28 februarie 2026,
Statele Unite ale Americii și Statul Israel au lansat una dintre cele mai
concentrate campanii aeriene din istoria războiului modern. În douăsprezece
ore, aproape 900 de atacuri au plouat asupra Republicii Islamice Iran - asupra
siturilor sale de rachete, apărării sale aeriene, instalațiilor sale nucleare,
centrelor sale de comandă militară și asupra complexului în care liderul său
suprem, Ali Khamenei , a fost asasinat împreună cu membri ai familiei sale.
Donald
Trump a prezis că se va termina în „două sau trei zile”.
Douăzeci și patru de zile mai târziu,
Strâmtoarea Hormuz este încă închisă. Petrolul este peste o sută de dolari pe
baril. Economia globală se află în pragul recesiunii. Agenția Internațională
pentru Energie a declarat că situația este mai gravă decât cele două crize
petroliere din anii 1970 la un loc. Republica Islamică Iran - lovită, rănită,
marina sa decimată, liderii săi asasinați, instalațiile sale nucleare lovite de
trei ori - încă guvernează, încă luptă și încă dictează termenii fiecărei
conversații internaționale.
Pe 22 martie, Trump a emis un ultimatum de
48 de ore, scris cu majuscule, despre Truth Social: redeschiderea strâmtorii
sau distrugerea centralelor electrice iraniene. Iranul a răspuns amenințând că
va mina întregul Golf Persic și va ataca fiecare instalație energetică din
regiune. Cu douăsprezece ore înainte de expirarea propriului său termen limită,
Trump a anunțat că Statele Unite și Iranul au avut „CONVERSAȚII FOARTE BUNE ȘI
PRODUCTIVE” și că atacurile au fost amânate pentru cinci zile.
„Nu au avut loc negocieri cu SUA. Știrile
false sunt folosite pentru a manipula piețele financiare și petroliere și
pentru a scăpa din mlaștina în care sunt prinse SUA și Israelul.” — Mohammad
Bagher Ghalibaf, președintele Parlamentului Iranului, 23 martie 2026
„Nu există dialog între Teheran și
Washington. Nu suntem partea care a început acest război.” — Ministerul de
Externe al Iranului, 23 martie 2026
Imperiul și-a lansat rachetele.
Civilizația a dăinuit. Și când imperiul a clipit, civilizația i-a dat numele
potrivit cu ceea ce era.
Aceasta
este povestea motivului.
Partea întâi: Cea mai profundă asimetrie —
7.000 de ani împotriva a 250 de ani
Înainte de nașterea Americii, Persia îi
acordase deja lumii drepturile sale
Pentru a înțelege de ce Iranul nu se va
prăbuși sub bombardamentele americane și israeliene, trebuie mai întâi să
înțelegem ce este Iranul - nu în sens geopolitic măsurat în PIB și stocuri de
rachete, ci în sens civilizațional măsurat în milenii.
Platoul iranian a fost locuit continuu
timp de aproximativ 7.000 de ani. Civilizația elamită a apărut acolo în jurul
anului 3200 î.Hr., contemporan cu primele orașe-stat mesopotamiene. Până în
secolul al VI-lea î.Hr., Imperiul Persan Achemenid, sub conducerea lui Cirus
cel Mare, devenise cel mai mare imperiu pe care lumea îl văzuse vreodată,
întinzându-se de la Marea Egee până la Valea Indusului - cuprinzând Grecia
modernă, Egiptul, Turcia, Irakul, Afganistanul și Pakistanul - guvernat nu de
teroare, ci, remarcabil pentru antichitate, de o filozofie a toleranței și
pluralismului fără egal în lumea antică.
.
Reliefuri elamite la Eshkaft-e Salman.
Imaginea unei femei cu demnitate arată importanța femeilor în epoca elamită.
[opinie]
Reliefuri elamite la Eshkaft-e Salman.
Imaginea unei femei cu demnitate arată importanța femeilor în epoca elamită.
[Opinie] (CC BY-SA 2.0)
.
În 539 î.Hr., după ce a cucerit Babilonul
fără luptă – se pare că populația a deschis porțile de bunăvoie – Cirus a emis
un decret înscris pe un cilindru de lut ars, scris în cuneiformă akkadiană.
Cilindrul respectiv, acum adăpostit la Muzeul Britanic din Londra – păstrat
chiar în civilizația care astăzi bombardează Teheranul – a fost recunoscut de
Națiunile Unite în 1971 drept prima cartă a drepturilor omului din lume. O
replică se află în holul sediului Națiunilor Unite din New York. Prevederile
sale sunt similare cu primele patru articole ale Declarației Universale a
Drepturilor Omului, adoptată în 1948 – la mai mult de două milenii și jumătate
după ce Cirus le promulgase deja.
Cilindrul lui Cirus consemnează că regele
a eliberat toți sclavii, a declarat că toți oamenii au dreptul să-și aleagă
propria religie, a stabilit egalitatea rasială și a permis popoarelor exilate
să se întoarcă în țările lor natale - inclusiv celor 50.000 de evrei ținuți în
captivitate babiloniană, pe care i-a eliberat pe cheltuiala statului persan și
a contribuit la finanțarea reconstrucției Templului din Ierusalim. Cirus este
singura figură neevreiască din Biblia ebraică numită Mashiach - Cel Uns.
Aceasta este civilizația pe care Statele
Unite ale Americii — fondate în 1776, la 2.315 ani după ce Cyrus a emis carta
drepturilor omului — încearcă să o distrugă din aer. Aceasta este civilizația
pe care Statul Israel — înființat în 1948, când Cilindrul Cyrus avea deja 2.487
de ani — își revendică dreptul de a bombarda până la supunere în numele
propriei securități.
O civilizație cu 7.000 de ani de memorie –
a invaziilor supraviețuite, a imperiilor absorbite, a cuceritorilor care au
venit și au plecat în timp ce Persia a rezistat – nu experimentează o campanie
aeriană de 24 de zile așa cum o experimentează o națiune veche de 250 de ani.
Pentru Iran, aceasta nu este o ruptură existențială. Este un capitol. Unul
dureros, dar un capitol. Pentru Statele Unite, care nu au fost niciodată în
istoria lor bombardate pe propriul teritoriu de o putere străină, care nu și-au
avut niciodată capitala lovită, președintele ucis, orașele reduse la ruine –
acest tip de război este de neimaginat. Pentru Iran, în sensul cel mai
întunecat, este familiar.
Alexandru cel Mare a incendiat
Persepolisul în anul 330 î.Hr. Mongolii au jefuit orașele iraniene în secolul
al XIII-lea d.Hr. cu o acțiune devastatoare, despre care se estimează că a ucis
până la trei sferturi din populația unor regiuni. Britanicii au orchestrat o
lovitură de stat în 1953, răsturnându-l de la putere pe prim-ministrul ales
democratic, Mohammad Mosaddegh, pentru că acesta îndrăznise să naționalizeze
petrolul iranian - o lovitură de stat documentată în detaliu chiar de CIA și
recunoscută oficial de guvernul Statelor Unite în 2013. Irakul, înarmat și cu
servicii de informații furnizate de Statele Unite, a invadat Iranul în 1980 și
a purtat un război de opt ani care a ucis aproximativ o jumătate de milion de
iranieni, inclusiv prin arme chimice furnizate în cooperare cu serviciile de
informații occidentale.
Iranul este încă aici. Persia a fost mereu
aici.
Moștenirea intelectuală pe care nicio
bombă nu o poate atinge
Civilizația bombardată este civilizația
lui Avicenna (Ibn Sina, 980–1037 d.Hr.), al cărui Canon al Medicinii a fost
principalul manual medical din universitățile europene timp de șase secole.
Este civilizația lui Al-Biruni (973–1048 d.Hr.), al cărui calcul al
circumferinței Pământului a fost precis cu o precizie de un procent. Este
civilizația lui Khayyam, care a produs soluții algebrice pentru ecuațiile
cubice în timp ce Europa ardea cărți. Este civilizația lui Hafez și Rumi, a
căror poezie rămâne printre cele mai citite din lume - în persană, arabă,
engleză, germană, hindi și în zeci de alte limbi. Masnavi a lui Rumi a fost
tradusă în mai multe limbi decât aproape orice operă literară din istorie, în
afara scripturilor religioase.
Când bombele cad asupra Teheranului, ele
cad asupra orașului construit de moștenitorii acestei tradiții. Această
tradiție nu moare într-un atac aerian. Dimpotrivă, este invocată de ea.
Malek Bennabi — filosoful algerian a cărui
gândire mi-a modelat cel mai profund propria formare intelectuală — a susținut
în conceptul său de colonizabilitate că civilizațiile nu sunt cucerite doar
prin arme superioare. Sunt cucerite atunci când își pierd voința internă de a
rămâne ele însele — când producția lor culturală se prăbușește, când clasa lor
intelectuală se predă imaginii de sine a colonizatorului. Un astfel de colaps
nu este vizibil în Iran. Regimul poate fi contestat intern. Dar civilizația pe care
o guvernează nu este.
Partea a doua: Costul uman — Voci de sub
bombe
Înainte de geopolitică, înainte de
raporturile cost-schimb și de analiza strategică, există oamenii.
Potrivit ONG-ului Agenția de Știri pentru
Activiștii pentru Drepturile Omului (HRANA), până la 17 martie 2026 — a 17-a zi
a războiului — 3.114 persoane fuseseră ucise în Iran în atacuri aeriene
americano-israeliene, inclusiv 1.354 de civili și 1.138 de militari. UNICEF a
raportat că, până la 12 martie, peste 200 de copii fuseseră uciși numai în
Iran, sute de mii fiind strămutați și milioane fără a putea merge la școală.
Semiluna Roșie Iraniană a raportat că peste 6.668 de unități rezidențiale
civile au fost vizate. Un atac american asupra unei școli de fete adiacente
unei baze navale din Minab a ucis aproximativ 170 de persoane în prima zi.
Salvatorii
și trecătorii de la școală după atac (Agenția de știri Mehr / CC BY 4.0)
.
Aceste numere au fețe. Aceste fețe au
voci. Și acele voci refuză să fie reduse la binaritatea pe care le-o impun
mass-media occidentală - fie că sărbătoresc bombele, fie că apără regimul.
Adevărul pe care îl spun este mai complex, mai uman și mai devastator decât
orice narațiune geopolitică.
O jurnalistă de la Teheran, în vârstă de
aproape douăzeci de ani, care ținea un jurnal distribuit NPR în condiții de
anonimat – publicarea numelui său riscă arestarea de către IRGC – a scris în
prima zi a războiului, când Khamenei a fost ucis: „Oamenii au venit pe
acoperișuri și s-au uitat și au aplaudat când au lovit o țintă pe care o
cunoșteam. Am scandat mult aseară.” Fusese arestată de două ori la baza IRGC
care acum era bombardată. A sărbătorit atacul.
Dar, pe măsură ce războiul intra în a doua
săptămână, jurnalul ei și-a schimbat subiectul. Bombele nu mai erau selective.
Morții nu mai erau doar cei pe care avea motive să-i urască.
Un corespondent Xinhua cu sediul la
Teheran a scris pe 3 martie: „Rachetele au căzut ca niște stele căzătoare,
străpungând întunericul înainte de a detona cu o forță care a făcut noaptea să
tresară. Exploziile au fost atât de violente încât păreau să despică cerul la
margini.” Într-un taxi ulterior, șoferul a clătinat din cap: „Teheranul
obișnuia să fie un oraș pașnic. Unii credeau că americanii vor aduce
oportunități. Uitați-vă ce au adus - nimic altceva decât bombe.”
De la granița dintre Iran și Turcia, Emily
Feng de la NPR a relatat despre refugiații care traversau granița pe jos. Un
bărbat iranian le-a arătat jurnaliștilor pete de ulei de pe jacheta sa -
reziduuri de la picăturile de petrol arse care au căzut asupra cartierelor din
Teheran când Israelul a atacat depozitele de combustibil la începutul lunii
martie. Vărul său în vârstă de 26 de ani, care își riscase viața protestând
împotriva guvernului în ianuarie, se număra printre civilii uciși. „Când mi-a
spus asta”, a relatat Feng, „a făcut o pauză, ca și cum aproape nu-i venea să
creadă ce spunea cu voce tare”.
„Dacă centralele electrice principale sunt
bombardate, nu va fi doar o întrerupere scurtă; ar putea opri fluxul de apă la
gaze. Ar fi o prostie să pedepsim populația în acest fel.” — Locuitor din
Teheran, Al Jazeera, 21 martie 2026
Aceste mărturii au un lucru în comun:
refuză simplificarea. Conțin simultan opoziție față de Republica Islamică și
respingerea bombardamentului. Nu sunt mărturiile unui popor distrus. Sunt
mărturiile unui popor care a încasat o lovitură enormă și a rămas, sfidător, el
însuși. Așa arată 7.000 de ani de memorie civilizațională din interior.
Partea a treia: 50 de ani sub asediu —
Sancțiunile care au falsificat arma
Cea
mai sancționată națiune din istoria modernă
Înainte ca o singură rachetă Tomahawk să
fie lansată pe 28 februarie 2026, Iranul lupta deja cu Statele Unite de aproape
o jumătate de secol - nu cu drone și rachete, ci cu capacitatea sa pură de a
supraviețui.
Primele sancțiuni americane au fost impuse
în noiembrie 1979. Ordinul executiv 12170, semnat de președintele Carter, a
înghețat active iraniene deținute în străinătate în valoare de aproximativ 8,1
miliarde de dolari. Asta se întâmpla acum 46 de ani. De-a lungul a opt
administrații americane consecutive - prin președinții republicane și democrate
deopotrivă, prin perioade de respectare și nerespectare a regulilor nucleare de
către Iran - regimul de sancțiuni nu a fost niciodată ridicat în mod fundamental.
S-a extins doar.
1979 — Primele sancțiuni. Active înghețate
în valoare de 8,1 miliarde de dolari. Embargo comercial.
1987 — Reagan interzice toate bunurile și
serviciile iraniene de pe piața americană.
1995 — Clinton interzice toate comerțurile
și investițiile SUA cu Iranul.
1996 — Congresul penalizează firmele
străine care investesc peste 20 de milioane de dolari pe an în energia
iraniană.
2006–2010 — Patru runde de sancțiuni ale
Consiliului de Securitate al ONU care vizează programul nuclear al Iranului.
2012 — UE interzice exporturile de petrol
iranian. SWIFT deconectează toate băncile iraniene. Rialul pierde 80% din
valoare în câteva luni.
2018 — Trump se retrage din JCPOA — pe
care Iranul îl respectase, fiind certificat de AIEA. Standard Chartered
amendată cu 1,5 miliarde de dolari; JP Morgan plătește 5,3 milioane de dolari
pentru 87 de încălcări.
Ironia culminantei a venit cu doar câteva
zile înainte de război. Secretarul Trezoreriei SUA, Scott Bessent, a depus
mărturie în fața Comisiei Bancare a Senatului în februarie 2026: „Ceea ce am
făcut este să creăm o penurie de dolari în țară. Aceasta a ajuns la un punct
culminant rapid și grandios în decembrie, când una dintre cele mai mari bănci
din Iran a dat faliment. Banca centrală a trebuit să tipărească bani. Moneda
iraniană a intrat în cădere liberă. Inflația a explodat și, prin urmare, i-am
văzut pe iranian ieșind în stradă.” El a spus aceasta ca justificare pentru
războiul care urma. Trei zile mai târziu, guvernul său a început să bombardeze
țara ale cărei suferințe tocmai o catalogase.
Sancțiunile
nu au distrus Iranul. L-au făurit.
Arma născută din embargo
Deoarece Iranul nu putea importa piese de
schimb, a învățat să le fabrice. Deoarece nu avea acces la tehnologia
occidentală, a realizat inginerie inversă. Drona sinucigașă Shahed-136 s-a
născut direct din creuzetul sancțiunilor americane - un produs al necesității,
al ingeniozității inginerești aplicate în condiții de izolare forțată, folosind
componente chinezești și inginerie inversă. Costul său unitar: între 20.000 și
50.000 de dolari.
Statele Unite au petrecut 50 de ani
încercând să stranguleze economic Iranul până la inferioritate militară. În
schimb, au fabricat arma care acum își epuizează propriile stocuri de
interceptori într-un ritm pe care nicio fabrică de pe Pământ nu îl poate
reaproviziona la timp.
Partea a patra: Aritmetica Imperiului —
Dolari împotriva Dronelor
Dacă lăsăm la o parte declarațiile
prezidențiale și imaginile din satelit cu Teheranul în flăcări, războiul acesta
se reduce, în cele din urmă, la o ecuație - cea mai importantă ecuație
militar-economică a secolului XXI.
Pe o parte: racheta interceptoare
americană Patriot PAC-3 MSE. Cost unitar: aproximativ 4 milioane de dolari.
Interceptorul THAAD: 12 până la 15 milioane de dolari per proiectil. SM-3 cu
bază de transport maritim: 10 până la 28 de milioane de dolari. Pe de altă
parte: muniția iraniană Shahed-136 pentru transportul în aer liber. Cost
unitar: 20.000 până la 50.000 de dolari. Raportul cost: între 80:1 și 200:1.
Kelly Grieco de la Centrul Stimson a
calculat că pentru fiecare dolar cheltuit de Iran pentru fabricarea unei drone
Shahed, Emiratele Arabe Unite cheltuiesc între 80 și 200 de dolari pentru a o
intercepta. Lockheed Martin produce aproximativ 600 de interceptoare Patriot pe
an. Iranul a lansat peste 2.000 de drone numai în prima săptămână a acestui
conflict.
În primele 100 de ore ale Operațiunii Epic
Fury, Statele Unite au lansat aproximativ 170 de rachete de croazieră Tomahawk
- aproape de trei ori mai multe decât numărul pe care Pentagonul îl comandase
de la Raytheon pentru întregul an fiscal 2026. Centrul pentru Studii Strategice
și Internaționale a estimat valoarea interceptoarelor consumate în primele 100
de ore la aproximativ 1,7 miliarde de dolari.
„SUA, Israelul și țările din Golf se
bazează în mare măsură pe sisteme fabricate în SUA, ceea ce înseamnă că toate
folosesc aceleași linii de producție. Nu poți înlocui astfel de rachete peste
noapte. Ar dura ani de zile.” — Kelly Grieco, Centrul Stimson, martie 2026
Războiul de douăsprezece zile din iunie
2025 consumase deja aproximativ 150 de interceptoare THAAD și 80 de SM-3 -
aproximativ un sfert din întregul stoc THAAD al SUA - în mai puțin de două
săptămâni. Campania Houthi din Marea Roșie din anul precedent consumase încă
200 de interceptoare de rachete Standard. Până în iulie 2025, stocurile Patriot
scăzuseră la 25% din volumul considerat necesar de Pentagon.
Fundația Heritage a avertizat în ianuarie
2026 că stocurile de rachete de interceptare de înaltă performanță s-ar putea
epuiza în câteva zile de lupte susținute. Wall Street Journal a relatat că
Statele Unite „se întrec în a distruge rachetele și dronele Iranului înainte de
a rămâne fără interceptoare”. Această propoziție conține întreaga situație
strategică a acestui război: puterea militară preeminentă a lumii se întrece
împotriva unui cronometru economic pe care nu îl controlează.
Întregul buget al apărării al Iranului
pentru 2025 a fost de aproximativ 23 de miliarde de dolari - aproximativ 2,5%
din bugetul american de apărare de 900 de miliarde de dolari. Drona Shahed a
fost concepută special pentru a exploata defectul fatal din inima apărării de
înaltă tehnologie occidentale: raportul catastrofal de costuri dintre
interceptorii de precizie și armele de roi ieftine, produse în masă. Aceasta nu
este improvizație. Este strategie.
Partea a cincea: Cele două puncte de
blocare — uleiul și apa
Strâmtoarea Hormuz: Unde geografia devine
o armă
În cea mai îngustă formă a sa, Strâmtoarea
Hormuz are o lățime de 33 de kilometri. Prin acest canal trece aproximativ 20%
din totalul rezervelor mondiale de petrol - aproximativ 21 de milioane de
barili de petrol și gaze naturale lichefiate pe zi. Peste 25% din comerțul
global cu GNL tranzitează aici. Principala rută de export de petrol a Arabiei
Saudite. Aria de salvare economică a Irakului. Gazul Qatarului, care încălzește
locuințele europene.
Strâmtoarea
Hormuz (Domeniu Public)
.
Iranul a închis-o. Nu cu flota navală pe
care atacurile americane și israeliene au distrus-o în mare parte - peste
cincizeci de nave iraniene se află acum pe fundul mării. Ci cu mine, roiuri de
drone, amenințări cu rachete balistice și arma invizibilă a riscului: nicio
asigurătoare nu va acoperi în prezent o navă care tranzitează o strâmtoare unde
armele iraniene continuă să funcționeze.
Directorul AIE, Fatih Birol, a fost
explicit: situația este „foarte gravă - mai gravă decât cele două crize
petroliere din anii 1970 și consecințele războiului din Ucraina la un loc”. Cel
puțin 40 de instalații energetice din nouă țări au fost grav avariate din 28
februarie. Prețurile globale ale petrolului au crescut de la sub 60 de dolari
pe baril în ianuarie 2026 la 113 dolari pe 22 martie.
O treime din comerțul mondial cu
îngrășăminte trece, de asemenea, prin strâmtoare. Liniile maritime au fost
redirecționate. Aviația din Orientul Mijlociu s-a prăbușit. Războiul vândut
lumii drept o campanie pentru „ordinea internațională bazată pe reguli”
distruge sistematic lanțurile de aprovizionare pe care ordinea a fost
construită pentru a le proteja.
Întrebarea retorică care merită înscrisă
la intrarea fiecărui minister de externe: Cine, mai exact, pe cine blochează?
Apa: Pârghia existențială nu a fost încă
complet acționată
Statele din Golf reprezintă aproximativ
60% din capacitatea globală de desalinizare. Cifrele privind dependența spun
povestea vulnerabilității existențiale:
Kuweit: 90% din apa potabilă provine din
desalinizare
Bahrain: 90%
Oman: 86%
Arabia Saudită: 70%
Emiratele Arabe Unite: 42%
Un aspect esențial este că peste 90% din
apa desalinizată a Golfului provine din doar 56 de mega-complexe - instalații
fixe geografic, complexe din punct de vedere tehnic, mari consumatoare de
energie, situate în imediata apropiere a Iranului. O analiză CIA clasificată în
anii 1980 și făcută publică în 2010 a identificat deja în mod explicit această
vulnerabilitate .
Pe 7 martie, o dronă a provocat pagube
materiale unei uzine de desalinizare din Bahrain — primul atac confirmat asupra
infrastructurii de apă din Golf în acest conflict. Ministrul iranian de
externe, Abbas Araghchi, a declarat: „Atacarea infrastructurii Iranului este o
mișcare periculoasă cu consecințe grave. SUA au creat acest precedent, nu
Iranul.”
„Dacă atacurile asupra instalațiilor de
desalinizare reprezintă începutul unei politici militare și nu doar greșeli sau
daune colaterale, acest lucru este atât ilegal – o crimă de război – cât și o
evoluție foarte îngrijorătoare, deoarece țările din Golf au doar câteva
săptămâni de stocare a apei.” – Laurent Lambert, Institutul de Studii
Postuniversitare din Doha
Câteva săptămâni de stocare a apei.
Aceasta este marja dintre situația actuală și o catastrofă umanitară de o
amploare fără precedent - 100 de milioane de oameni fără acces regulat la apă
potabilă. Această marjă nu este deținută de apărarea aeriană americană sau de
diplomația statelor din Golf, ci de o decizie iraniană care nu a fost încă
luată. Statele din Golf care au permis în liniște operațiunile americane de pe
teritoriul lor știu acest lucru. Această cunoaștere este propria lor formă de
victorie strategică iraniană.
Partea a șasea: Matricea care nu cade
Washingtonul a intrat în război cu o
teorie: uciderea conducerii, paralizarea structurii de comandă, declanșarea
unei revolte populare, producerea unei schimbări de regim în câteva zile. Trump
a prezis „două sau trei zile”. Armata sa a lansat 900 de atacuri în 12 ore.
Khamenei a fost ucis în prima zi. Ali Larijani a fost asasinat pe 17 martie.
Zeci de comandanți ai IRGC au fost eliminați.
Douăzeci și patru de zile mai târziu,
Republica Islamică guvernează.
„Nu e ca și cum am găsit în sfârșit
liderul care, odată ce îl ucidem, întregul castel de cărți se destramă, pentru
că nu este un castel de cărți. Aceasta este mai degrabă o matrice - o matrice
flexibilă.” - Robert Pape, Universitatea din Chicago
Dacă distrugi vârful unei matrice, elimini
stratul care necesită cea mai mare comunicare în timp real între conducerea
superioară și nivelurile intermediare. Comandanții de nivel mediu nu iau pauze.
Se reorganizează lateral, adesea cu o agresivitate mai mare și mai puține
constrângeri politice decât înainte. Diagnosticul structural al lui Pape: „Noua
politică declanșată de bombardamente funcționează în dezavantajul schimbării de
regim. Ceea ce obții în schimb este o schimbare negativă de regim: lideri din a
doua generație care sunt mai antiamericani, mai periculoși, mai dispuși să își
asume consecințe pentru a pedepsi America.”
Documentele
istorice nu sunt ambigue. Sunt copleșitoare.
Vietnam (1965–1973): Cea mai bombardată
țară din istoria războiului aerian nu a capitulat. Guvernul pe care SUA au
încercat să-l distrugă a unificat țara în 1975. Acesta este încă acolo.
Irak (2003): Regimul a căzut în 21 de
zile. Distrugerea statului a produs cincisprezece ani de insurgență, război
civil sectar, ascensiunea ISIS și o catastrofă regională încă nerezolvată.
Libia (2011): Șapte luni de campanie
aeriană NATO. Gaddafi a fost ucis. Statul s-a prăbușit într-un război civil
permanent, care continuă încă cincisprezece ani mai târziu.
Afganistan: Douăzeci de ani. Peste 2
trilioane de dolari. Talibanii au revenit la putere în două săptămâni de la
retragerea americană.
În fiecare caz: distrugere tactică, eșec
strategic. Presupunerea că societatea vizată era fragilă era catastrofal de
greșită. De fiecare dată. Fără excepție.
Partea a șaptea: Credința ca variabilă
strategică
Analiza strategică occidentală are un
punct orb structural. Poate modela capacitatea militară, efectul de levier
economic și voința politică în termenii familiari sistemelor democratice
liberale. Ceea ce nu poate modela - pentru că nu are un vocabular conceptual
pentru aceasta - este rolul credinței ca variabilă strategică.
Narațiunea fundamentală a islamului șiit
este Bătălia de la Karbala, purtată pe 10 octombrie 680 d.Hr. Hussein ibn Ali,
nepotul Profetului, a ales moartea mai degrabă decât supunerea față de o putere
nelegitimă. Înconjurat de șaptezeci de tovarăși împotriva a mii, știind că
moartea era sigură, Hussein nu s-a predat. A fost ucis. Capul i-a fost tăiat și
trimis la Damasc.
Acea zi — Ashura — este cea mai importantă
zi din calendarul șiit. Nu ca o zi a înfrângerii. Ca o zi a mărturiei: teologia
victoriei principiilor asupra puterii, a mărturiei celui drept asupra
triumfului celui nedrept. În cadrul escatologic șiit, fiecare soldat iranian
care moare în acest război este un shahid — un martir și un martor a cărui
moarte are o semnificație divină. Fiecare cartier bombardat nu este o dovadă că
Dumnezeu a abandonat Iranul. Este o dovadă, în acest cadru, că Iranul este de
partea dreptății.
Nicio baterie Patriot nu poate intercepta
asta. Niciun sistem THAAD nu-l poate neutraliza. Nicio rachetă Tomahawk nu-l
poate distruge.
Robert Pape identifică „cultura
strategică” - coeziunea și toleranța unei populații la suferință - ca fiind
variabila decisivă atunci când forța militară este suficientă pentru a
distruge, dar insuficientă pentru a cuceri. Cultura strategică a rezistenței
Iranului este produsă teologic, consolidată istoric de-a lungul a șapte mii de
ani și mobilizată politic de fiecare bombă care cade asupra Teheranului. Drona
Shahed poartă un focos de 35.000 de dolari. De asemenea, poartă, în conștiința
milioanelor de oameni care o urmăresc lansarea, greutatea Karbalei, memoria a
cincizeci de ani de embargou, demnitatea continuității civilizației. Aceasta nu
este o armă pe care Statele Unite știu cum să o învingă.
Partea
a opta: Sun Tzu și falimentul strategic al lui Trump și Netanyahu
Imagine:
Reprezentare a lui Sun Tzu din epoca Qing (Domeniu Public)
O statuie a lui Sun Tzu
Există un text pe care fiecare academie
militară din lume îl atribuie. Scrisă acum aproximativ 2.500 de ani în China de
un general pe nume Sun Tzu , Arta războiului este cel mai influent tratat
strategic din istoria omenirii. Teza sa centrală: victoria aparține celui care
a gândit înainte de a lovi, nu celui care lovește mai puternic. Trump și
Netanyahu au încălcat sistematic fiecare principiu pe care îl stabilește.
Primul principiu
1. „ Cunoaște-ți inamicul și cunoaște-te
pe tine însuți; într-o sută de bătălii nu vei fi niciodată învins. ”
Ce știau Trump și Netanyahu despre Iran
înainte de a lansa 900 de atacuri în 12 ore? Că economia sa era fragilă din
cauza sancțiunilor. Că populația sa fusese în stradă protestând în decembrie
2025. Ceea ce nu au înțeles: că o civilizație de 7.000 de ani nu își măsoară
voința de a rezista în PIB sau în ratele inflației. Că `asabiyya despre care a
scris Ibn Khaldun este activată, nu distrusă, de bombardamentele străine. Că
femeia iraniană care fusese arestată de două ori pentru că nu purta hijab, care
a sărbătorit primele atacuri, și-ar fi încheiat - în timp ce cartierul ei era
acoperit de picături de petrol arzătoare provenite de la atacurile israeliene
asupra depozitelor de combustibil ale Teheranului - jurnalul ei din 16 martie
cu: „În bătălia finală îi voi arde pe fiecare în parte dintre acești criminali
psihopați” - adică regimul. Dar ea scria dintr-un oraș aflat sub atac străin.
Distincția, sub bombe, se dizolvă.
Verdictul lui Sun Tzu: Nu își cunoșteau
inamicul. Deja pierduseră.
Al doilea principiu
2. „ Excelența supremă în război este de a
zdrobi rezistența inamicului fără luptă. ”
Pe 27 februarie 2026 — cu optsprezece ore
înainte de căderea primei bombe — ministrul de externe al Omanului, Badr
Al-Busaidi, a confirmat că s-a realizat un progres diplomatic: Iranul a fost de
acord să nu stocheze niciodată uraniu îmbogățit, să permită verificarea
completă de către AIEA și să retrogradeze ireversibil uraniul îmbogățit
existent la cel mai scăzut nivel posibil. Pacea era, în cuvintele sale, „la
îndemână”. Negocierile erau programate să fie reluate pe 2 martie. Optsprezece
ore mai târziu, bombele au început să cadă. O soluție negociată — Iranul
denuclearizat prin acord, Strâmtoarea deschisă, piețele stabilizate, hegemonia
americană menținută fără nicio victimă — a fost sacrificată.
Verdictul lui Sun Tzu: Victoria fără luptă
era posibilă. Au ales războiul. Aceasta este eroarea strategică fundamentală
din care decurg toate eșecurile ulterioare.
Al treilea principiu
3. „ Cel care nu a reflectat asupra
dificultăților nu va putea profita de punctele sale forte. ”
Un război fără o condiție definită de
victorie este un război pierdut înainte de a începe. Evidența oficială a
obiectivelor de război ale administrației Trump, în ordine cronologică: Hegseth
(28 februarie) — încheierea a „47 de ani lungi de război”. Rubio (28 februarie,
câteva ore mai târziu) — apărarea preventivă a forțelor americane. Trump (2
martie) — schimbare de regim în „două sau trei zile”. Trump (9 martie) — „Cred
că războiul este foarte complet, practic”. Hegseth (11 martie) — „Acesta este
doar începutul”. Trump (21 martie) — ultimatum de 48 de ore. Trump (23 martie)
— amânare de cinci zile pentru discuții „productive”. Teheran (23 martie) — „Nu
există dialog între Teheran și Washington”. Zece obiective de război
incompatibile în douăzeci și patru de zile.
„Tactica fără strategie este zgomotul
dinaintea înfrângerii.” - Sun Tzu, Arta războiului
Verdictul lui Sun Tzu: Nu există o
definiție a victoriei. Nu există o strategie. Campania a fost pierdută
structural.
Al patrulea principiu
4. „ Pari puternic când ești slab și slab
când ești puternic. ”
Iranul practică metoda Sun Tzu. Închide
Strâmtoarea, dar menține o ambiguitate deliberată cu privire la capacitatea sa
de a o menține închisă pe termen nelimitat, forțând adversarul să epuizeze
resursele împotriva unor situații neprevăzute care s-ar putea să nu se
materializeze niciodată. Neagă negocierile, permițând în același timp
intermediarilor regionali - Pakistan, Turcia, Egipt - să transmită mesaje
suficiente pentru ca Trump să construiască o narațiune a „conversațiilor
productive”, permițându-i să se retragă fără o capitulare formală. Atacă lângă
Dimona fără a distruge reactorul - demonstrând capacitate existențială, în timp
ce reține utilizarea acestuia. Între timp, Trump își anunță amenințările cu
majuscule pe o platformă publică de socializare. El stabilește termene limită
în ore specifice. Se retrage de la aceste termene limită înainte de ora de
expirare declarată. Televiziunea de stat iraniană a transmis verdictul fără
ambiguitate: „Trump, temându-se de răspunsul Iranului, a retras ultimatumul său
de 48 de ore.” Fiecare strateg de pe pământ - la Beijing, Moscova, Phenian,
Caracas - a citit acea transmisiune. Lecția ei: ultimatumurile americane pot fi
așteptate. În teoria descurajării, aceasta este degradarea credibilității -
fiecare capitulare face ca următoarea amenințare să fie mai ușor de ignorat.
Verdictul lui Sun Tzu: Iranul practică
arta maestrului. Trump și Netanyahu încalcă fiecare capitol.
Al cincilea principiu
5. „ În război, strategul victorios caută
bătălia doar după ce victoria a fost obținută. ”
Trump și Netanyahu și-au lansat campania
și apoi au căutat ce ar putea însemna victoria. Au căutat timp de douăzeci și
patru de zile. Nu au găsit un răspuns stabil. Iranul, în schimb, avea condiția
victoriei definită înainte de căderea primei rachete americane: supraviețuirea.
Să rămână în picioare. Să mențină Strâmtoarea închisă. Să impună probleme
economice sistemului global. Să demonstreze că cea mai puternică alianță
militară din istorie nu își poate atinge obiectivele declarate împotriva unui
adversar hotărât. Să lase lumea să-și tragă propriile concluzii. Sun Tzu ar
recunoaște imediat strategia iraniană. S-ar chinui să o găsească pe cea
americană.
Verdictul lui Sun Tzu: Au luptat mai întâi
și apoi au căutat victoria. Iranul a avut condiția victoriei încă din prima zi.
Al șaselea principiu — Paradoxul
sancțiunilor
6. „ Întoarce propria putere a inamicului
împotriva lui. ”
Patruzeci și șase de ani de război
economic american, meniți să împiedice Iranul să dezvolte capacitate militară,
au produs în mod direct capacitatea militară care acum duce la faliment
bugetele de apărare occidentale. Fiecare sancțiune care a forțat Iranul să
inoveze pe plan intern, fiecare embargou tehnologic care a impus inginerie
inversă, fiecare excludere financiară care a impulsionat autosuficiența - au
creat împreună arsenalul asimetric care astăzi seacă liniile de producție ale
Raytheon și Lockheed Martin într-un ritm pe care nicio fabrică de pe Pământ nu
îl poate reaproviziona la timp. Sancțiunile au fost concepute ca o priză de
strangulare. Au devenit o forjă. Sun Tzu nu ar fi putut concepe o capcană mai
bună.
Verdictul lui Sun Tzu: Arma inamicului a
fost construită de propria sa mână. Cincizeci de ani de sancțiuni au făurit
drona.
Partea a noua: Al treilea câștigător —
Recolta tăcută a Beijingului
În timp ce Washingtonul consumă resurse
pentru interceptoarele de rachete, logistica grupurilor de portavioane și
capitalul politic din Golful Persic, China consolidează în liniște arhitectura
strategică a secolului XXI.
Pentru a susține Operațiunea Epic Fury,
Statele Unite au redistribuit sisteme avansate de apărare antirachetă din
Indo-Pacific în Orientul Mijlociu - baterii THAAD și platforme de interceptare
navală a căror poziționare în Pacific amenința cel mai direct interesele de
securitate chineze. Melanie Hart de la Centrul Global China al Consiliului
Atlantic este precisă: „Este imposibil să exagerăm măsura în care aceste
mișcări reprezintă o victorie masivă pentru Beijing. Și dacă Statele Unite vor
ajunge blocate într-o altă mlaștină din Orientul Mijlociu, cedând
Indo-Pacificul Chinei, victoriile vor continua să apară.”
Rusia este cel mai clar beneficiar
imediat: petrolul la peste 100 de dolari pe baril a alimentat rezervele de
război ale Moscovei și a redus influența Ucrainei în orice viitoare negocieri
de pace. Războiul pe care administrația Trump trebuia să-l prevină - cucerirea
lentă a Ucrainei de către Rusia - este finanțat, parțial, de perturbările
economice cauzate de războiul pe care administrația Trump a ales să-l înceapă.
China a intrat singură în această criză cu
o adevărată profunzime strategică: cele mai mari rezerve strategice de petrol
din lume în afara Statelor Unite, lanțurile de aprovizionare cu energie ale
programului „Centură și Drum” s-au diversificat pentru a preveni perturbările
din Golf, au redus prețurile petrolului iranian pe tot parcursul conflictului
și au avut răbdarea de a domina contractele de reconstrucție ale statelor din
Golf atunci când atacurile armate se vor opri.
Războiul din Iran din 2026 poate fi
amintit ca momentul în care secolul american din Pacific și-a început faza
terminală - nu printr-o confruntare privind Taiwanul, ci printr-o eroare de
calcul privind o instalație nucleară din deșertul iranian.
Partea a zecea: Sudul global privește
Acest război nu este doar despre Iran.
Este vorba despre ceea ce înseamnă performanța Iranului pentru fiecare stat
non-occidental care își calculează opțiunile strategice într-o lume încă
structurată - deocamdată - de supremația militară americană.
Timp de șaptezeci de ani, premisa
fundamentală care a stat la baza acestei structuri a fost: niciun stat care se
confruntă direct cu puterea militară americană nu poate supraviețui
confruntării cu guvernul său intact. Vietnamul a demontat această premisă.
Afganistanul a confirmat că a avut nevoie de o ocupație extinsă pentru a eșua.
Iranul, în 2026, demonstrează ceva nou: că un stat non-occidental poate absorbi
bombardamentul american susținut, își poate menține funcțiile instituționale,
poate transforma economia globală în armă prin geografie și tehnologie ieftină
și poate forța agresorul într-o incoerență strategică publică - toate acestea
fără arme nucleare.
Drona Shahed, care costă 35.000 de dolari
și forțează o interceptare a sistemului Patriot în valoare de 4 milioane de
dolari, nu este doar o armă. Este o declarație politică: prăpastia tehnologică
și financiară dintre centrul imperial și periferie nu mai este suficientă
pentru a garanta respectarea regulilor.
Sudul Global privește din Caracas,
Phenian, Harare și Alger. Ceea ce privește – în timp real, măsurat în resturile
fumegânde ale interceptoarelor care au costat 4 milioane de dolari să oprească
o dronă care a costat 20.000 de dolari – este demonstrația că era omnipotenței
militare americane de necontestat se apropie de sfârșit.
Malek Bennabi susținea că civilizațiile nu
sunt învinse de arme superioare. Sunt învinse de epuizarea internă a propriei
voințe de a exista. Civilizația care uită de ce există deja moare, indiferent
de arsenalul său. Șapte mii de ani de civilizație persană nu au uitat de ce
există. Două sute cincizeci de ani de putere americană, din ce în ce mai
incapabilă să numească ceea ce luptă, ar putea fi în procesul acestei uitări.
Concluzie:
Războiul pe care timpul nu-l poate câștiga
Napoleon a invadat Rusia în iunie 1812 cu
600.000 de soldați. A ajuns la Moscova în septembrie. Rușii și-au ars propria
capitală în loc să o predea. Grande Armée, concepută pentru o luptă decisivă,
nu avea un răspuns strategic pentru un popor dispus să accepte suferințe
nelimitate în locul supunerii. Până în decembrie, mai puțin de 100.000 dintre
acești 600.000 de oameni se întorseseră.
Lecția nu era despre tehnologia militară.
Era despre voință, timp și asimetria a ceea ce fiecare parte avea de pierdut.
Douăzeci și patru de zile din cea mai
sofisticată campanie aeriană din istoria războiului. Liderul suprem, mort.
Secretarul Consiliului Național de Securitate, asasinat. Cincizeci de nave
militare pe fundul oceanului. Natanz a lovit de trei ori. Cel puțin 1.354 de
civili uciși, printre care 200 de copii. Miliarde de dolari din infrastructură
militară distruse.
Și totuși: Republica Islamică guvernează.
Dronele sale zboară. Strâmtoarea Hormuz este închisă. Petrolul este peste 100
de dolari. Economia globală este ostatică. Trump inventează negocieri pe care
Iranul le neagă în timp real. Ultimatumurile sale expiră neexecutate. Războiul
său nu are un scop final articulat. Sun Tzu, citind relatările de la douăzeci
și cinci de secole distanță, și-ar încheia tratatul spunând: această campanie a
fost pierdută înainte de a fi lansată prima rachetă.
Există un ultim fapt pe care istoria nu-l
va trece cu vederea. Pe 27 februarie 2026 — cu o zi înainte de începerea
exploziei de bombe — ministrul de externe al Omanului a confirmat că o
realizare diplomatică era la îndemână. Iranul acceptase o transparență nucleară
deplină. Pacea era posibilă. S-a luat decizia de a bombarda, nu de a negocia.
Sa'adi Shirazi a scris, în Persia
secolului al XIII-lea, versetul care atârnă astăzi la intrarea în sediul
Națiunilor Unite: „Toate ființele umane sunt membre ale unei singure structuri,
întrucât toate, la început, provin din aceeași esență.” Iranul a trimis această
poezie la Națiunile Unite. Statele Unite i-au trimis rachete de croazieră.
Imperiul are mai multe arme. Iranul
are mai multă memorie.
Memoria, pe termen lung, câștigă.
*
Laala Bechetoula este o jurnalistă și
scriitoare algeriană, autoarea cărții „Cartea Gaza Hashem: Un testament scris
în lemn de măslin și frasin”. Este o colaboratoare regulată la Global Research.
Surse:
Civilizația persană și Cilindrul lui Cyrus
Muzeul Britanic, Londra (colecție
permanentă, Sala 52)
Programul ONU pentru Drepturile Omului:
Istoria dreptului natural și a libertăților fundamentale
Înfruntând istoria și pe noi înșine: De la
Persia antică la o declarație globală (2024)
Sa'adi Shirazi, Bani Adam (secolul al
XIII-lea) - afișaj oficial al ONU, lobby din New York, 2005
Origini antice: Cilindrul lui Cyrus și
antica proclamație a drepturilor omului
Mărturii civile iraniene
NPR / Ruth Sherlock: Viața sub
bombardamente în Teheran: Jurnalul unui scriitor iranian (13 martie 2026)
NPR / Emily Feng: Frică, sfidare și furie:
Iranienii descriu viața sub bombardament (19 martie 2026)
NPR: Cele mai recente actualizări despre
războiul din Iran după trei săptămâni (21 martie 2026)
Xinhua: Scrisoare din Orientul Mijlociu:
Inima în flăcări — Teheranul sub bombe (3 martie 2026)
Al Jazeera: Inimile ne tremurau: Teheranul
îndură o noapte cu bombardamente intense (10 martie 2026)
Victime civile
HRANA (Agenția de știri pentru activiștii
pentru drepturile omului): 3.114 decese până la 17 martie 2026, inclusiv 1.354
civili
Raportul UNICEF din 12 martie 2026: Peste
200 de copii uciși în Iran
Societatea Semiluna Roșie Iraniană: peste
6.668 de unități civile vizate
Wikipedia: Războiul din Iran din 2026
(actualizat la 24 martie 2026)
Sancțiuni împotriva Iranului — Istorie
completă
Wikipedia: Sancțiuni internaționale
împotriva Iranului; Sancțiuni ale Statelor Unite împotriva Iranului
Al Jazeera: Cronologie: Sancțiuni
împotriva Iranului (2012, actualizat 2026)
Biblioteca Congresului SUA / Congress.gov:
Sancțiuni SUA împotriva Iranului (Raport CRS IF12452)
Serviciul de Cercetare al Parlamentului
European: EPRS Brief 777928 (2025)
Mărturia lui Scott Bessent, Comisia
Bancară a Senatului, februarie 2026
Laudati și colab., Journal of Applied
Econometrics (2023): Identificarea efectelor sancțiunilor asupra economiei
iraniene
Asimetria costurilor militare
Universitatea Northeastern / Stephen
Flynn: Războiul dintre SUA și Israel împotriva Iranului intră în a patra
săptămână, costurile intră în centrul atenției (23 martie 2026)
Raportul Dupree: Drone de 20.000 de dolari
ale Iranului vs. rachete de 4 milioane de dolari ale Americii (martie 2026)
Middle East Eye: Dronele iraniene costă o
fracțiune din costul apărării aeriene (martie 2026)
Globe and Mail: Prețul ridicat al
interceptării dronelor low-cost ale Iranului (martie 2026)
Kelly Grieco, Centrul Stimson (citări
multiple, martie 2026)
Fundația Heritage: avertizare privind
stocurile, ianuarie 2026
Strâmtoarea Hormuz și impactul
economic
Declarații ale directorului IEA, Fatih
Birol, 22-23 martie 2026 (Australia National Press Club)
Al Jazeera: Actualizări despre războiul
din Iran, ziua 23 (22-23 martie 2026)
Centrul pentru Reformă Europeană: Războiul
din Iran: Cine câștigă și cine pierde? (martie 2026)
Britannica: Războiul din Iran din 2026
(actualizat la 24 martie 2026)
Vulnerabilitatea desalinizării
Al Jazeera: Cum ar putea afecta
aprovizionarea cu apă vizarea instalațiilor de desalinizare (8 martie 2026)
Consiliul Atlantic / Ginger Matchett:
Atacurile asupra instalațiilor de desalinizare prevestesc un viitor sumbru (18
martie 2026)
CSIS / David Michel: Ar putea Iranul să
perturbe aprovizionarea cu apă desalinizată a țărilor din Golf? (martie 2026)
Politică externă: Atacul SUA asupra
insulei Qeshm riscă o spirală de represalii (9 martie 2026)
CNN: Apa este chiar mai vitală decât
petrolul și gazele - și este în pericol (11 martie 2026)
Laurent Lambert, Institutul de Studii
Postuniversitare din Doha
Zane Swanson, Programul CSIS pentru
Securitatea Alimentară și a Apei Globale
Puterea aeriană și schimbarea
regimului
Robert Pape, Universitatea din Chicago: Un
expert în puterea aeriană explică de ce Iranul este mai puternic acum, MS.NOW
(21 martie 2026)
Robert Pape: Capcana escaladării (buletin
informativ, 2026)
Consiliul Atlantic: Douăzeci de întrebări
despre războiul din Iran (martie 2026)
Institutul Washington pentru Politica din
Orientul Apropiat: Evaluarea progresului SUA în războiul din Iran (martie 2026)
Ultimatumul și negocierile false
(22-23 martie 2026)
Actualizări în direct de la CBS News:
Trump anulează ultimatumul Strâmtorii Hormuz (23 martie 2026)
NPR: Trump spune că SUA poartă discuții cu
Iranul, lucru pe care Iranul îl neagă (23 martie 2026)
Al Jazeera: Iranul neagă orice discuții cu
SUA după ce Trump susține că au avut discuții productive (23 martie 2026)
Știri ITV: Trump spune că Iranul își
dorește foarte mult să încheie un acord, în timp ce Teheranul numește
discuțiile drept știri false (23 martie 2026)
Declarația oficială a președintelui
Parlamentului Iranului, Mohammad Bagher Ghalibaf (23 martie 2026)
Hassan Ahmadian, Universitatea din Teheran
(citat de Al Jazeera, 23 martie 2026)
China și implicațiile geopolitice
Consiliul Atlantic / Melanie Hart:
Douăzeci de întrebări despre războiul din Iran (martie 2026)
Centrul pentru Reformă Europeană: Războiul
din Iran: Cine câștigă și cine pierde? (martie 2026)
Sun Tzu
Sun Tzu, Arta războiului (cca. 500 î.Hr.),
trad. Lionel Giles (1910); trad. Samuel B. Griffith (Oxford University Press,
1963)
B.H. Liddell Hart, Strategie (1954)
Colin Gray, Strategie modernă (Oxford
University Press, 1999)
Cadrul filosofic și intelectual
Ibn Khaldun, Muqaddimah (1377 d.Hr.)
Frantz Fanon, Nenorociții Pământului
(1961, Présence Africaine; trad. în engleză Grove Press, 1963)
Malek Bennabi, Vocation de l'Islam (1954);
Le problème des idées dans le monde musulman (1970); Les conditions de la
renaissance (1949)
Sa'adi Shirazi, Bustan / Bani Adam
(secolul al XIII-lea)
Imaginea prezentată este de la Institutul Libertarian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu