ESTE VREMEA SĂ NE TREZIM !
Alexandru Nemoianu
Frecvent este exprimată o neantelegere a conceptului de
“adevăr”.
Deși este adesea folosit (de fapt
prea de multe ori) înțelesul conceptului este aproximativ și fluid. În esență
este un simptom al nepăsării față de “cuvânt” și față de importanța lui în
general. Este o ispită a vremii pe care o trăim. Este uitat faptul că
realitatea văzută există și se menține prin “cuvânt”. Este nesocotit însuși
elementarul truism după care “cuvintele au înțeles”. Acest simptom este încă
mai dureros căci deliberat se caută “relativizarea” adevărului. ”Globalismul”, sordida
ideologie care domină puterea actuala, ”imperiul sodomit-anglo-saxon-sionist”, se
întemeiază pe relativism, pe confuzia noțiunilor, pe schimbarea înțelesurilor
și așezărilor din veac. Sunt cei care limpede au fost avertizați:” “Vai
de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și
întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar! Vai de cei care
sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți după gândurile lor! Vai de cei viteji
la băut vin și meșteri la făcut băuturi îmbătătoare! Vai de cei ce dau dreptate
celui nelegiuit pentru mită și lipsesc de dreptate pe cel drept!“ (Isaia,5,
20-23).
Cu aceste gânduri este de folos
să ne reamintim că în primul rând “adevărul” nu este suma unor concepții sau
evenimente și, încă mai puțîn, ”adevărul” nu are nici o relație cu părerea
“majorității. Adevărul este o Persoană. Iar această persoană este simultan: ”Calea,
Adevărul și Viața”; deci existența, devenirea în existență și starea în
existență.
Într-o asemenea înțelegere este
imperative ca toți și fiecare să căutăm să ne raporttam și să căutăm să ne
asemănăm Adevărului. Încă mai stringent este acest imperative în anii
maturității și ai senectuții, când nu mai există scuză pentru acțiuni prostești
sau pentru râzgâiala.
În acei ani timpul se
“contractă”, se grăbește, nu mai are răbdare. Este procesul care se petrece și
în interiorul ceasurilor cu nisip. Prin deasă întrebuințare, boabele de nisip
se aplatizează și curgerea lor este mai rapidă, ”timpul” devine mai scurt. La
fel și în anii bătrâneții, repetivitatea face vremea mai “scurtă”. Este vremea
când ultimele decizii pot fi luate, sunt pregătirile finale înaintea unei
călătorii într-un tărâm veșnic. În față se deschide un spatiu infinit și, oricât
ne-am codi să o spunem, necruțător. Fără directie și fără reper aproape sigur
ne vom rătăci în el. Iar aceasta se deslușește, cred, în felul următor.
În tot cursul vieții, uneori
conștient, uneori inconștient, uneori din joacă, ne complacem în numeroase
iluzii și roluri. Nutrim nenumărate păreri de sine și de multe ori ajungem să
credem în ele cu strășnicie, suntem incapabili să avem despre noi o imagine
minimal obiectivă și legată de “adevăr”.
Până la un punct acest lucru
poate fi înduioșător și de înțeles, dar foarte adesea această stare, sentimental-plângăcioasă,
în cel mai bun caz, și trufaș-ridicolă cel mai adesea, este o stare
periculoasă.
Nu trebuie uitat că “iluzia” este
singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură, altcum zis, necuratul,
și prin “iluzie” ne poate el condiționa și stăpâni. Lămurit arată acest lucru
Ernst Junger atunci când avertizează că trebuie să ne ferim, ”să construim
planuri și scenarii negative căci, prin ele, oferim modele destinului”.
Revenind la idea anterioară, este
deci necesar că în anii crepusculari, și încă mai bine mult mai devreme, să
căutăm să ne aflăm în referință și în asemănare cu Adevărul. Răspicat ne spune
acest lucru Apostolul Neamurilor: ”Căci de vei mărturisi cu gură că Iisus este
Domnul și vei crede cu inima că Dumnezeu l-a înviat pe El din morți, te vei
mântui” (Sf.Pavel, Români, 10, 9).
Este limpede că asta înseamnă
concordanță între vorba și fapta, între gând și realitate. Nu este suficient să
avem sentimente înalte, este imperrativ să le și trăim sau, minimal, să nu le
contrazicem prin fapte. Într-o intelegere mai largă acest lucru este cerut de
însuși actul Întrupării. Dumnezeu cel neajuns, făcătorul cerului și pământului,
vazutelor și nevăzutelor, se face om și salasuieste între noi. Ce concordant
mai mare între “inima” și “mărturisire” ar putea să existe? Mai înseamnă ceva
această vârstă a deciziilor finale. ”Teama”, ”prudent”, politica
compromisurilor este rușinoasă la vremea maturității. Este ultimul ceas în care
mai putem spune ceeace după cunoștință și constinta noastră este adevărat. Este
ultimul ceas în care mai putem mărturisi, ”crezut-am și pentru aceea am și
grăit”. (Sf.Pavel, ÎI Corintieni, 4:13)
Iar alernativa, legănarea în
iluzii poate avea urmări dramatice. Vorbind despre “rătăcirea” care ne
pândește. Este oare “Altzheimer” sau dementia senilă altceva? Și putem crede că
aceste stări le va rezolva un Extraveral sau mai știu eu ce altă pastilă?
Vremea de a acționa este acuma cu
ajutorul lui Dumnezeu. Iar reazamul nostru este Ortodoxia, Biserica lui
Hristos, cel care este acelasi: ieri, azi, intotdeauna.
Alexandru Nemoianu
Istoric
USA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu