Mircea Dorin Istrate - Poezii de miecuri seara

 

Mircea Dorin Istrate

 

Poezii de miecuri seara

 

 

 

~*~

 

Cai verzi pe pereți

 

Hei! bidivii mei îmbătrâniți,

Ce de o vreme-mi sunteți adormiți,

Treziți-vă din somnul vost’ adânc,

Ca mâine-n zori un ultim drum s-apuc,

Întors să merg pe-a timpului cărare,

Să mă opresc la porți de neuitare,

Să retrăiesc cea vie-nfiorare

Ce n-au pe astă lume asemănare.

 

Azi datu-v-am jăratic să mâncați,

Copite de argint să scânteiați,

Cu apă vie fost-ați adăpați,

Și-aripi v-am pus, să-mi fiți înaripați

Și-n șeauă țintuită-apoi urcat,

Ținându-vă în frâu-mi încordat,

Pe-un ultim drum să mergem roibii mei

Sub cerul înstelat, ca niște zmei.

*

Ne vom opri apoie rând la rând

La porți ce neuitate mi-s în gând,

Unde demult, la vreme de-nserat

Codane-am strâns în dulce-mbrățișat

Și-am târguit cu ele cât am vrut

Sărutări dulci, ca vremea ce-a trecut.

 

Pe voi vă las să-mi pașteți câmp de stele,

Până când eu îmi văd de ale mele,

Și-ntr-un târziu n-apoi de nu vă chem,

Ori nu vă fac că mâna mea vre-un semn,

Să știți că m-oi fi dus în cea uitare,

Din timpul cel, ce n-are-asemănare.

***

De v-o-ntreba mai cineva de mine,

De mai trăiesc, de rău îmi e ori bine,

Voi spuneți-i că am rămas.... glumeț

Și că visez iar ....cai verzi pe pereți

Acol’ să stau în dulcea mea visare,

Să mă prefac în bobi de... lăcrimare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Vis de primăvară

 

Motto:

Vor înflorit melinii, înviorând Ardealul

Cu movul lor pe cerul scăldat în preacurat,

Mirosuri îmdulcite învălui-mi-or dealul

Și parc-am fi cu toții în rai de-adevărat.

*

Ții minte cum odată, ca tineri fără  vină,

În crângul plin de floare pe tainice cărări,

Cu simțurile-aprinse, ținându-ne de mână

Ne îndulceam ființa, în mii de sărutări.

 

Și-n cele lungi clipe, în calde jurăminte,

Sub patrafir de ramuri, al nostru gând curat,

Ce inima simțit-a și-nflăcărata minte

Înfiorat cuvântul, de-apururi ne-a legat.

 

Eram atunci în lumea visărilor rebele,

Și-n strânsă-mbrățișare urcam în spre ceresc,

Era clipita ceea de vrajă și de miere

Cum n-a mai fost de-atuncea o alta în lumesc.

 

De ce nu lași Tu, Doamne, cea vreme-a tinereții

Cât vrea să îmi rămâie în drag si-n fericit?

De ce  nu vrei Mărite, ca pe cărarea vieții

Lungească-se clipita trăită-n îndulcit?

*

Acum, în mersul lumii, o altă primăvară

Tot vine în rotire aminte să-mi aducă,

De cum a fost odată, la început de vară

Când sufletu-n visare pe alte căi apucă.

 

Tu nu mai ești acolo, iubire de-altădată

Să mă aștepți cu simțuri arzânde și-n fior,

Doar umbrei amintirii, în vis mi te arată

Ținându-mă de mână, prin crângul plin de dor.

**

În boaba unei lacrimi ce-am pus-o-n tăinuire

Te mai sărut odată icoana mea din gând,

Rămâi acol’ de-apururi, smerită-n amintire,

Să-mi fericești visarea, în nopți tot rând la rând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

În vremea fără nume

 

Când noaptea îmi coboară încet pe geană lumii

Mă văd ca la-nceputuri, copilul drag al Bunii

Cum ascultam atuncea povești din gura ei,

Și-n vatră cel jăratic împrăștia scântei.

 

,,A fost demult, odată,…”  povestea-mi începea,

Iar spusa ei atuncea în vrăji mă-nvăluia

Și mă purta prin locuri cum alte nu-s prin lume

Cu zmei și zgripțuroaice, harapi și zâne bune.

 

Cu Feți-Frumoși cum alții nici că mai sunt sub soare,

Cu Strâmbă Lemne încă, Setilă, ursitoare,

Cu Chipăruș Viteazul, cu Baba și cu Moșul,

Cu Alba ca Zăpada, cu-Ochilă și Cocoșul.

 

Cu ei treceam prin codrii bătrâni și nesfârșiți

Și prin Grădini de Aur la împărați vestiți,

Mă avântam în lupte în contră la balauri

Și pe-al meu cap avut-am coronae mari de laur.

*

Nici știu când somnul dulce cea pleoapă mi-o-nchidea

Și visul meu feeric cu mine adormea,

Iar eu, pruncuțul Buni, în vremea fără nume,

În patul meu cu paie, eram ca dus din lume.

**

Așa era atuncea, în timpul cel trecut,

Când noi, copii de-o șchioapă, pe toate le-am avut,

O Bună iubitoare ce ne spunea povești

Și lumea toată-a noastră, în seri … dumnezeiești

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

O  boabă lăcrimată

 

Pe toți ne cheamă satul din care am plecat,

Să ne-nturnăm acasă, că prea ne-am străinat,

S-a pustiit sărmanul de tineri ce-a avut,

Plecați în zări, departe, în cel necunoscut.

 

Așa că dacă încă mai țineți satu-n gând

Și n-ați uitat că-n dânsul s-au renoit la rând

Toți cei din neamul vostru de-acuma prea răriți,

Mai treceți pe acasă și-ți fi binevenți.

 

N-o fi, în pragul casei, părinții să v-aștepte,

Sunt duși demult sărmanii în lumi de-acum mai drepte,

Rămase-mi sunt doar neamuri, mai mult îndepărtate,

Doar veri și poate încă,  cumnați și-ncă cumnate.

 

Cu ei să-mi stați de vorbă de câte s-a-ntâmplat

De când din cuibul ăsta voi  încă ați plecat,

Pe unde-mi sunt toți ceilalți în lume risipiți

Și-n țintirim câți încă de-acum sunt însfințiți.

 

Și de vecinii voștri mai încă să-ntrebați,

Că uneori cu dânșii ați fost ca niște frați,

Cu ei răzbit-ați vremea la bine și la rău

Cum încă v-ajutat-a, El, Bunul Dumnezău.

 

La fiecare casă să-mi faceți închinare

Că-n ea îmi sunt istorii de-acuma în uitare,

Ele-au ținut nemșugul și toate câte-au fost

Ca scurta cea trăire în lume aibă-mi rost.

 

Și-un părăstas îmi puneți în ziua ce-i sortită

C-a lor trăire încă, să-mi fie amintită

În cartea vieții care mi-i trece în uitare,

Pe ei , ce-s dragi noștri și-i plângem la altare.

 

În Berc să-mi mergeți încă, pe Coastă, la Răzoare

Și în pomiștea popii, să-mi faceți căutare

La urma tinereții pe-aicea ce-i pierdută,

De când doar umbra vremii în lacrimi mi-o sărută.

 

Luați în al vost’ suflet din toate câte-un pic,

Ce pe acolo încă-i de-acuma un nimic,

Și-n schimb, plătiți-mi vamă la-ntinsa cea vecie,

O boabă lăcrimată, aminte să vă fie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Au înflorit caișii

 

Au înflorit caișii și zarzării în vii,

Doar tu, a vieții floare, uitat-ai să revii,

Să reaprinzi fiorul speranțelor pierdute

În ce ne dă viața, cu grijile-i mărunte.

 

Au înflorit cireșii și merii în livezi,

Nu ești cu mine-alături ca altădat, să-i vezi,

Să-ți înfioare simțul, iubirea mea cea dragă,

Aminte să ții clipa, viața ta întreagă.

 

Au înflorit salcâmii pe Coastă, sus, pe deal,

Departe mi te du-s-a al vieții harnic val,

Cu gândul doar aevea de-acuma îi mai vezi,

La fel ca și poiana, cărările ce-s verzi,

 

Și iedera ce-mbracă portița-nlăcrimată

Acolo unde-n taină, gurița-ți sărutată

Ne-a ridicat de-apururi în nopțile-nstelate

Spre raiuri din cerescuri, de-acuma ce-s uitate.

*

Au înflorit mai toate, că iar e primăvară,

Eu gându-l mut iubito, de-acum spre calda vară,

Poate atunci veni-vei, pe tainica-mi cărare

Să fim pentru-o clipită a lumii vindecare

Și ca-n trecut, pe-aicea, să-mi dai, o sărutare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Moșia mea

 

De-mi da-vei Doamne, lumea toată, s-o fac cum vreau și cum socot,

Apoi, de-atâta măreție, pe mine chiar mă doare-n cot,

Că prea e multă în lărgime și lungă e la nesfârșit

Și-apoi eu ce să fac cu-atâta, când voi avea-oi de-ngrădit?

 

De vrei să-mi dai cât am dorință, apoi ți-oi cere atâtica:

Dă-mi Doamne CRÂNGUL, VALEA toată, chiar dacă e o mai nimica,

IZVORUL cela de sub Dâlmă, cu apă-i rece, răcoroasă,

CĂRĂRILE de sub pădure cu mura dulce, negricioasă,

 

FRĂGUȚELE din iarba moale și-un braț întreg de COLILIE,

POMIȘTEA POPII, plină toată cu ce pe-acolo o să fie,

MELINI toți din țintirimul cel liniștit și răcoros,

Cu MOȘII și STRĂMOȘII care, îmi stau în locul cel umbros.

 

Mă fă apoi un COPILANDRU și dă-mi VECIA s-o trăiesc,

Dar pune-mă lâng-o codană, cu ea alăturea să cresc,

Apoi de noi Tu uită Doamne, pân’ la sfțrșitul care-l știi,

Fă-ne o clipă nesfârșită, cât mi se torc pe rând vecii.

 

În rest, cât a rămas din lume, Tu Doamne dă-l la cine vrei,

Să-și facă mare-mpărăție de humă rece și de stei,

Numai pe mini’ mă lașe-n pace, până ce eu l-oi căuta,

Dar și atunci, Iubite Doamne, eu voi vorbi, cu Dumneata.

*

E mult ce-ți cer? e o nimica pe care Tu o poți a face

Pocnind din degete-ntr-o clipă, și mai apoi te las pace,

De nu vei vrea, să știi că încă eu am să-mi iau ce îmi doresc,

Din amintiri și-ntr-o visare, în cela Rai, mă fericesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Cu gândul către tine

 

Picior de-altar aș face din lăcrimatu-ți gând

Și-n fie-ce clipită, luată rând la rând

Voi  spune-o mulțumire la câte ai făcut,

S-avem, măicuță dragă, drum bun de început.

 

Din nevoita-ți viață, din griji de zi cu zi,

Din dragoste adâncă pentru ai tăi copii,

Tu silnicit făcut-ai și-o rugă ne-ncetată,

Ca Domnu-n a Lui pază te țină viața toată.

 

Ai mulțumit la ceruri în fiecare clipă

Și din speranța pusă făcutu-ți-ai aripă,

Să zbori cu vis și gându-ți  un pic spre viitor,

Să vezi ce-ți vor ajunge copiii-n lumea lor.

 

Cât lacrimi adunat-ai în vechea ta broboadă

Când nenorocul vieții te-a pus s-aștepți la coadă,

Un tău ai umple-acuma și tot n-ar fi de-ajuns

Și-un altul mai făcut-ai când rugile ți-ai spus.

 

Măcar în împăcare la ceruri ai plecat,

Știind că noi de-acuma avem un dumicat

Din zilnicita muncă și-un rost în astă lume

Și-un drum ce-l vom străbate cu rele și cu bune.

*

În candelă feștila, cu bobu-i de lumină,

La Maica Născătoare, în liniște deplină,

Îi luminează-n noapte  frumosu-i chip smerit

Și-alăturea de Dânsa, văd chipul tău cernit.

 

Mereu îl rog pe Domnul, te țină-n palmă Sa

Și-n Raiul Său te pună, că bine-i merita

La câte îmi făcut-ai aicea în lumesc,

Să veșnicești cât lumea, acolo, în ceresc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Români înevoiți de soartă

 

Voi cei plecați departe de țară și de neam,

Înnevoiți ca alții de zeul zilei, BAN,

Purtați cu voi de-apururi în suflete și-n minte

Mirosul de țărână, sarmale și plăcinte,

 

De cozonac și pâinea cea coaptă în cuptor,

De vinul cel sălbatic și apa de izvor,

De slană afumată, jumări și de cârnați,

De țuica mărgelată și castraveți murați,

 

De-o roșie cărnoasă ce se topește-n gură,

De-o zamă de șălate, de-o caldă tochitură,

De-o pară mălăiață, de-un  măr dulciu la gust,

De-o mură neagră coapă, de un pahar de must.

 

De-o vorbă rămânească și-un cântec trăgănat,

De-o nuntă și-o beție cu prietenii de-un leat,

De-o noapte în visare, acol’, pe paie-n șură,

De-o ceartă țigănescă, de-o sfântă-njurătură.

*

Pe-acolo totu-i altfel de cum e pe la noi,

Nimica gust nu are, vă zbateți în nevoi,

Iar dorul de acasă v-omoară-n zi de zi

Și-nstăinați îmi sunteți mereu de-ai ‘voști copii.

**

Sărmani pribegi prin lume, înnevoiți de toate,

V-a amăgit visarea, că-mi curge miere-lapte

Pe-acol’, prin depărtarea ce-o tot lungiți în ani,

S-aveți și voi ca alții, în pungă, vre-o doi bani.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Cuprinde-mă-n visare

Cuprindemă-n visare în noaptea care vine

Și hai cu mine-alături să ne întoarcem iar,

În vraja tinereții, unde-i atât de bine

Și unde-am stat o clipă din timpul milenar.

 

Îmi uită astă lume perversă, mincinoasă

Și hai în vremea ceea curată și smerită,

Să ne trăim clipita aceea norocoasă

Cum ale noastre simțuri, îmi vor a fi trăită.

 

Vom fi Adamii lumii în vremuri de-nceputuri,

Doar noi în Raiul care cu grijă l-am făcut,

Iubire doară fi-va pe aste-ntinse luturi,

În care-atunci o vreme și noi am încăput.

*

Te-aștept iubire veche, de-apururi neuitată,

Să mă îmbii în noapte cu-al tinereții timp,

Ne vom lua de mână și-om merge înc-odată

În Raiul clipei care, ți-a pus pe frunte nimb.

 

Sub umbră de-ntuneric, în noaptea nedormită,

Cea lună maiestoasă va trece peste lume,

Bătăile de inimi și vorba-abia șoptită

Ne îndulci-va vraja clipitelor nebune.

**

În vatră, spuza vremii va mai luci odată

Înfiorându-mi noaptea în scânteieri divine,

In candelă feștilă, va tremura smerită,

Așa cum mai făcut-a în vremile de bine.

 

Și ce dacă el, timpul, ne-a-mpovărat de-acuma

Cu anii care-n spate s-au adunat prea mulți,

Închide dară ochii și roagă-te ca luna

Să mi te ducă-n taină, în anii ceia vruți.

 

Mereu acolo fi-voim în legănări de vise,

Ca-n strânsă-mbrățișare să fim ca-n paradis,

Ne vom petrece noapte, iar zorile prelinse

Ne vor găsi de-acuma cu visul iară stins.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Frumoasele povești

 

Încet,  încet uita-voi de-acum pe Mama Tână,

Cu vorba ei frumoasă, din vremea cea bătrână,

Ce îmi spunea adesea povești cu împărați

Cu Feți-Frumoși, cu zâne, cu zmei și vârcolaci,

 

Cu mândre tinerele Ilene-Cosânzene,

Cu Harap-Alb, Setilă, Lungilă și Moș Ene,

Cu reaua Baba-Cloanța și buna Sfânta Vineri,

Cu  fii de crai de-aiurea, frumoși, cu toți și tineri,

 

Cu cai înaripați ce îmi mâncau jăratic,

Cu merele de aur din codrul cel sălbatic,

Cu apa ce învie pe cei care-mi sunt morți,

Pădurea fermecată, piticii Barbă Coți.

*

Azi nu mai spune nimeni nepoților povești,

S-au înierbat de-acuma acele căi cerești

Pe unde Feți-Frumoșii călătoreau pe-aripe,

Bucăți de timp cât anii, în câteva clipite.

 

S-au prăpădit de-asemeni și caii-naripați,

Ruine-s prăbușite palate de-mpărați,

Livezile de taină cu merele de aur

Uscate-mi-s de-acuma, ca frunzele de laur.

**

De mult prea mult uitat-am cărarea spre pădure,

Unde copil de-o șchioapă, cătam cu alți mure,

Cu frica-n sân cu toții ca nu cumva s-apară

Vre-un zmeu de prin umbrare ca să ne fure dară.

***

Cu Buna se gatat-a frumoasa ceia lume,

Cu preumblatu-n codru visările nebune,

Cu-a ei povești de-atuncea înfiorata taină,

Că vremea ceia încă, am dat-o vieții vamă.

 

 

~*~

Mircea Dorin  Istrate

 

&

 

Vă țină visul în plăcerea, acelui timp ce-a fost odată,

Când primăvara-mbobocită stârnit-a-n voi, înfiorată,

O nerăbdare, o dorință, adeseori învolburată,

Când pentru prima dată-n viață, doi ochi frumoși de copilandră,

A-nfiorat voirea voastră, să-i fiți pe veci, ușoară pradă.

***