Mircea Dorin Istrate - Lumea copilăriei

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

Poezii pentru sâmbăta seara

 

 

 

~*~

 

Lumea copilăriei

 

Peste gândurile mele mângâiate în alint,

Cad în noapte ploi de stele, ca-n visare să mă simt

Iar copil în neastâmpăr dup-o ploaie repezită

Frământând  desculţ pe uliţi, tina lumii, însfinţită.

 

Mai apoi, cu alţi de-o seamă, în ştiutul loc umbrit

Dulci frăguţe-nmiresmate căutam prin Continit

Şi-n amiaza însorită, arzătoare ca o boală

În cea vale lenevită, ne scăldam, în pielea goală.

 

Indulcit în joaca zilei timpul ne trecea clipită

Şi-n uitări punea de-o parte vremea ceea miruită,

Iară noi, fără păcate, puri ca roua-nlăcrimată

Risipeam din punga vremii, viaţă tânără, curată.

 

Seara, ciurda încornată mirosind a câmpuri coapte

O-mpărţeam din poartă-n poartă să ne sature de lapte,

Iar când cina aşteptată stâmpăra  a noastră foame

Preaspăşiţi şi-n rugăciune, ne-nchinam pe la icoane.

 

Când luceferii din noapte înhămaţi la Carul Mare

Ne purtau prin cer de stele îndulciţi într-o visare,

Luna, felinarul lumii şi a nopţilor dădacă,

Ne-mbia la somn că mâine, lungă ziuă-i pentru joacă.

 

***

Vreme scursă-n amintire, tăinuită-n dulce gând

Vii din umbră de uitare ca un vis înfiorând,

Răscolindu-mi anii care, stau de-acum în cumpănire

Mergători spre mal de viaţă , ce ca mâine e, vecie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Bătrâne sat

 

Iubiții părinți, ce-acuma-mi sunteți, clipite lungi de veșnicie,

Bunici smeriți din țintirimuri ce-mi hodiniți în astă glie,

Și neamul meu înăditor de-apururea din tată-n fiu

Ca să îmi ține locul ăsta, cu jertă voastră veșnic viu,

 

Eu, cel din urmă ce slujit-am cuibarul satului străbun

Și slugă la hotar tot fost-am, până de-o vreme, mai acum,

Îmi  iartă clipa rătăcită când am plecat de lângă tine

Spre alta zări, spre altă lume, gândind c-așa va fi mai bine.

 

M-am rupt de voi,  de neamul care tot re-nviat-a astă humă

Ca să mă-nvețe ce e cinstea, dreptatea, reaua ce-a minciună,

Să știu că e un cer de-asupră-mi, unde Preabunul  Dumnezeu

Îmi judecă purtări și gânduri și fapte ce făcut-am eu.

 

Și dusu-m-am să-nvăț păcate, să fiu nimicul mincinos,

Să vreau averi nemăsurate, puteri de rege ticălos,

Și cu minciuna să fiu frate, să uit de Tine, de ceresc,

Să cred că sfânta libertate e tot ce încă mai doresc.

 

Așa m-au amăgit himere, pe mine și pe-ai mei de-un leat

Când, din cuibarul nost’ de suflet, pe veci din time am plecat,

Lăsând în urmă, fără lacrimi, învățul nostru cela bun,

Schimbându-l pentru niște fleacuri, atunci, cu mintea-mi de nebun.

 

O lungă vreme mi-a fost bine, uitând de Tine, de ceresc,

De cinste, adevăr, dreptate, simțind cum aripi mari îmi cresc,

Visând că eu îmi  sunt stăpânul la tot și toate-n astă lume

Și tot ce zic și tot ce-oi face sunt lucruri mari, frumoase, bune.

 

Acolo-n sat lăsat-am totul, odată cu al meu trecut,

Credința cea ocrotitoare, smeritul, înfrânatul vrut,

Bunacuvința, omenia, păstrarea datinei străbune,

Botezul, nunta și priveghiul ce au știut să ne adune,

Și viața să ne-o rânduiască în ritmul ei, cela sortit

Și-apoi la toate să le facă până la urmă, împlinit.

 

Azi mi te faci pustietate, fără putere, lăcrimat,

Cu greu îți strângi din șapte uliți copii să-ți facă-un colindat,

Ți s-a-nierbat și cărăruia ce-a urcătoare spre altare,

De-aceia-n vechile-ți biserici rămase-s lavițele goale.

 

Ce-am câștigat? înstrăinare și o grămadă de păcate,

Prietenii ce țin o lună și-apoi pe urmă mi-s uitate,

O viață-n strâmta colivie, slujind pe zeul nostru BAN,

Ce ne robește fără milă și-n lațul lui ne ține-n an.

 

Și ce-am pierdut? aproape totul ce fosta-u bune și curate,

Și-apoi ce îmcă ne-nvățat-ai să fin cu Domnul, și-n dreptate,

Să ne iubim țara și neamul cum ne iubim ai noști’ părinți,

Iar tu mereu să-mi fii icoană înlăcrimată, printre sfinți.

*

Bătrâne sat, îți cer iertare la câte rele ți-am făcut,

Tu iertătorule la toate mă vei ierta smerit, tăcut,

Chiar dacă știi că eu și alții, cu bunăvoie te-am lăsat

Și de acolo ți-e pieirea, Preabunule, Mărite sat.

 

Ai stat milenii trecătoare să fii aici statornicie,

Să-ți crească prunci în credință și-n ce-a curată vrednicie,

Să fiu și eu, cel de pe urmă, cu tine-n gând până ce mor

Și-n clipa ceea de pe urmă, de tine încă fie-mi dor.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Înierbata ulicioară

 

Mai ții minte ulicioara cu căsuțe văruite,

Cu caiși și meri văratici și cu tufe de bujor,

Unde-n zi de sărbătoare, moși cu fețele smerite

Se-adunau la câte-o poartă și vorbeau de lumea lor.

 

Era liniște și pace pe strâmtuța ulicioară

Unde clipa veșniciei îmi stătea parcă în loc,

Anotimpuri în rotire mi-i răreau, a câta oară

În clepsidra unor timpuri, pentru uni-n nenoroc.

 

Era locul cu bătrânii ce-au rămas din lumea veche

Martori care să-mi lungească vremea lor care se duce,

Vii pomelnice de fapte, iertători ce stau de veghe

Amintirilor rămase, până-or pune vieții cruce.

 

Toți se știu uni pe alții, nu au taine și minciuna

Între ei nu-și are rostul, că-s acol de la-nceput,

Petecul acel de humă, i-a ținut vecini într-una

Și pe astă ulicioară câți au fost au încăput.

 

Și-au crescut cu greu copiii, să ajungă-n rândul lumii,

Datu-i-au apoi la școlă să deprindă-nvățătura,

Iar când aripi le crescut-au, s-au desprins de lutul humii

Și-au plecat în largul zării, să-și câștige-mbucătura.

 

De-asta-s singuri ei acuma și pe-aicea învechiți,

Au venit aici pe lume și aici vor fi vrecie,

Când s-or duce o să-mi fie ca icoanele de sfinți,

Iertători la toate cele, jertfitori în zilnicie.

 

Tot îmi scad  la numărare, gol în jurul lor se face

Și când ies în primăvară sunt în an tot mai răriți,

Își doresc doar sănătate și în lume fie pace,

Iar copiii lor pe unde-s, fie numai  fericiți.

 

Acum rându-și doar și-așteaptă să se facă veșnicie

Ei ce-au fost sămânța lumii și a vremilor grăbite,

Nici nu are cine-i plânge, că așa a fost să fie

Pe-nierbata ulicioară, cu căsuțe văruite.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Timpul care ni-l poftim

 

Cules-ați voi de pe cărare, frăguțe roșii, îndulcite?

Și din cireșe negre, coapte,  purtat-ați la urechi cercei?

Și-apoi, la sfânta sărbătoare, mâncat-ați mere bătucite?

Și-ați stat visând o noapte-ntreagă cum v-ați luptat în zi cu zmei?

 

Iar când ploua, în miez de vară, tot frământam a lumii tină

Și-n dimineți cu iarba-n rouă eram cu vaca la păscut,

Și mai apoi, din crucea zilei, mai câte-odată pân’ la cină,

Mă zbenguiam cu alți-n Vale, uitând cum timpul a trecut.

 

Pe-atuncea noi, speranța lumii, dragi îngerei cu gust de miere,

Eram ca pasărea de liberi, neștiutori de griji, nevoi,

Sub pașii noști’ călcam norocul, trăind în dulce mângâiere,

Nebănuind ce ne-o aduce a doua zi, cu zorii noi.

 

Așa făceam, copil când fost-am, în satu-mi picurat cu stele,

Când dup-o zi de lungă joacă, dormeam ca îngerașul, blând,

Mă privegheau din cer luceferi, stârnindu-mi visele-mi rebele,

Iară din iarbă licuricii, străluminau cărări prin gând.

*

Atunci am fost în Raiul lumii, fără să știm că o să vină

O vreme când l-om pierde-n grabă, nemaiputând să-l retrăim,

De-aceea-acum, eu, întomnatul, în seri de vară, după cină,

Mă-ntorc pe aripi de visare, în timpu-n care ni-l poftim.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Moșia mea

 

De-mi da-vei Doamne, lumea toată, s-o fac cum vreau și cum socot,

Apoi, de-atâta măreție, pe mine chiar mă doare-n cot,

Că prea e multă în lărgime și lungă e la nesfârșit

Și-apoi eu ce să fac cu-atâta, când voi avea-oi de-ngrădit?

 

De vrei să-mi dai cât am dorință, apoi ți-oi cere atâtica:

Dă-mi Doamne CRÂNGUL, VALEA toată, chiar dacă e o mai nimica,

IZVORUL cela de sub Dâlmă, cu apă-i rece, răcoroasă,

CĂRĂRILE de sub pădure cu mura dulce, negricioasă,

 

FRĂGUȚELE din iarba moale și-un braț întreg de COLILIE,

POMIȘTEA POPII, plină toată cu ce pe-acolo o să fie,

MELINI toți din țintirimul cel liniștit și răcoros,

Cu MOȘII și STRĂMOȘII care, îmi stau în locul cel umbros.

 

Mă fă apoi un COPILANDRU și dă-mi VECIA s-o trăiesc,

Dar pune-mă lâng-o codană, cu ea alăturea să cresc,

Apoi de noi Tu uită Doamne, pân’ la sfțrșitul care-l știi,

Fă-ne o clipă nesfârșită, cât mi se torc pe rând vecii.

 

În rest, cât a rămas din lume, Tu Doamne dă-l la cine vrei,

Să-și facă mare-mpărăție de humă rece și de stei,

Numai pe mini’ mă lașe-n pace, până ce eu l-oi căuta,

Dar și atunci, Iubite Doamne, eu voi vorbi, cu Dumneata.

*

E mult ce-ți cer? e o nimica pe care Tu o poți a face

Pocnind din degete-ntr-o clipă, și mai apoi te las pace,

De nu vei vrea, să știi că încă eu am să-mi iau ce îmi doresc,

Din amintiri și-ntr-o visare, în cela Rai, mă fericesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Și-atunci era o vară

 

Și-atunci era o vară, când noi ne-am cunoscut

În vremea tinereții, aceea, de demult,

Când tu erai codană înmugurită-n dor,

Iar eu un mânz sălbatic ce mă visam că zbor.

 

Fierbinte era vara, în fierbințeli și noi

Trăit-am în visarea dulceții buzei moi

Și-a lacrimii curate și-a clipei fericite

Și-atâtor jurăminte din inimă pornite.

 

De aur era vremea atunci în pământesc,

Iar noi, uitând de lume, eram în Rai ceresc

Plecați de bună voie prin lumile de sus,

Cărăruind vecia de ochiul lumii-ascuns.

 

O! câtă vamă dat-am acelei vremi de vis

Cât ne-a ținut în palma-i vrăjitul paradis,

Erau atuncea toate dulceți de miere-lapte

Trăite în visare în nedormită noapte.

*

Prea repede plecat-a nebuna ceea lume

Lăsând în al ‘nost suflet, adânci, neșterse urme,

Ce sta-vor tăinuite în țandără de gând,

Înfiorând visarea în nopți, tot rând la rând.

**

Era de mult o vară în timpul ce-a trecut,

Când noi, aleșii sorții, atunci ne-am cunoscut,

Iar vraja ei rămâne-o o taină pe vecie,

Ne lăcrimeze clipa ce-acuma e târzie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Povara din visare

 

Motto:

Ai trecut prin visu-mi nedormit în noapte,

Mai rămâi și astăzi tăinuită-n gând,

Să ne bem cafeaua abutindă-n șoapte,

Să-ți sărut cu gându-mi, ochi-ți lăcrimând.

 

 

Mai simt și-acum mirosul de parfum,

Rămasă dâră-n urma ta pe drum,

Când ai plecat grăbită-n zori de zi

Și  înapoi de-atunci mereu te-aștept să vii.

 

Mai văd și-acuma chipu-ți drăgăstos

În lacrimi plâns și-atâta de frumos,

Ce și-a dorit aicea să rămână,

Cu cela nesortit, până la urmă.

 

Mai văd și-acuma lacrima-ți pe geană

Și-n suflet simt că ai ne-nchisă rană,

Că-n  viața asta nu-i cum noi am vrut,

Și-atunci furăm clipite din trecut.

 

Cu ele ne-ndulcim zile puține,

Mințind prezentul clipei care vine

Aducem de acol’dulceți de rai,

Pe care-atunci nicicum n-o săturai.

 

Cu-atâta doar rămânem din trecut,

O clipă de visare în durut,

Apoi mai toate-or trece în uitare

Ducându-ne povara fiecare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Amintiri

 

Te-aș îmbia cu-n măr domnesc,

pe tine, Eva mea frumoasă,

Să fii păcatul omenesc,

și pătimașă și focoasă,

 

Și doritoare de plăcere,

și însetată de iubire,

Și fagure de dulce miere

Divină clipă, fericire,

 

Un vis la ceruri urcător,

uitarea unei lumi nebune,

Iubirii niciodat dator,

simțiri adevărate, pure,

 

Un cuib de rai îmbietor

în nopți cu stelele-n roire,

Taina oricărui muritor

ce  mâine fi-va, amintire.

*

E toamnă-n clipa de plăcere,

cu visu-ntors spre vremi trecute,

În care eu, cu-n coș de mere,

aleg ademeniri..... mărunte.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

&