Nevasta lui Mitică
Era după război.
Se auzea de colectivizări, dar încă nu se trecuse la operațiile propriu-zise.
Mai existau familii destul de bogate, în ciuda cotelor și birurilor de tot
felul ce se puneau asupra populației. Mitică era dintr-un sat din Mehedinți, om
sărac, cu nevastă și trei copii mici. Tot amânase el armata, dar până la urmă
n-a mai avut încotro și s-a dus s-o facă.
A fost
repartizat la o unitate în Munții Banatului, destul de izolată. Doar două sau
trei sate erau mai apropiate. Acolo se mai duceau soldații, cu învoire, să-și
mai cumpere câte ceva de pe la cooperativă, să mai lege prietenie cu
câte o fată sau văduvioară. Mitică era om voinic, puternic, harnic.
Nu-i era frică de muncă, ba chiar simțea plăcere să muncească. Mulți dintre
oamenii înstăriți din acele sate, care aveau câte o fată sau două, căutau cu
orice prilej să pescuiască printre soldați vreunul de ginere în casă. Mitică,
fiind și mai în vârstă cu 2-3 ani față de colegii lui, părea un om mult mai
serios și demn de încredere. Se țineau fetele scai de dânsul. Nu se grăbea nici
el să-și dezvăluie secretele de acasă, mai ales că la fiecare învoire se
întorcea la unitate cu brațele pline de bunătăți primite în dar de la
,,prietenele” sale de prin sate.
Dintre toate
tinerele care s-au agățat ca scaiul de Mitică, una ținea morțiș să-l oprească,
să se mărite cu el și să-l aducă părinților ginere în casă, așa cum își doreau
ei atât de mult. Îl chemau în casa lor, îi arătau toate câte aveau, încercau
să-l convingă că sunt oameni bogați și că, dacă va lua-o de nevastă pe fiica
lor, va fi un om fericit. Îl ospătau cu ce aveau mai bun, îi dădeau pachet la
unitate, ba de multe ori venea fata la poarta unității și-i aducea de-ale
gurii.
A venit vremea
eliberării pentru Mitică. Abia aștepta să ajungă acasă, la nevastă
și copii. Trebuia să se descotorosească însă de bănățeancă. Nu vrea s-o lase
plângând. Până la urmă a găsit soluția. I-a spus:
,,- Dacă vrei să
te măriți cu mine, trebuie să mă urmezi în Oltenia! Eu aici nu rămân!”
,,- Avem de
toate aici, avem o avere, iar eu nu am frați!”
,,- Aici e de
muncă! Nu, nu rămân! Dacă mergi cu mine în Oltenia, eu nu te pun să faci
nimic!”
,,- Cum nimic?”
,,- Nu te pun să
deschizi și nici să închizi poarta!”
,,- Dar cine o
deschide și cine o închide?” a întrebat fata.
,,- Nimeni,
fiindcă n-am poartă! Am un mărăcine culcat în locul porții și pășim peste el!”
,,- Vai de mine,
n-am mai auzit! Dar mă duc și eu cu vitele!”
,,- Nuu, nici
vorbă! Nu te duci, fiindcă eu nu am vite!”
,,- Merg la
câmp, la muncă!” s-a grăbit bănățeanca.
,,- Nu, fiindcă
nu am pământ!”
,,- Atunci cu ce
trăim?”
,,- O să vezi
tu! Eu nu te pun nici să gătești, nici să pui masa, ori să speli vasele!”
,,- Cine face
toate astea?”
,,- Păi, mergem
la muncă la oameni, cu ziua! La prânz, ne așezăm pe iarbă și vine
proprietăreasa și ne pune masa. După ce terminăm de mâncat, noi
plecăm la muncă și ea strânge masa, spală vasele! La fel și seara!”
Când a auzit
bănățeanca ce perspective ar aștepta-o în Oltenia, i-a trecut cheful de măritiș
și dragostea de Mitică. Așa s-au despărțit în bune relații, fiecare ducându-se
la ale sale.
(Nevasta lui
Mitică, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 457, pp. 4-5).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PORUMBELUL
Sfantul Nicolae
Velimirovici
Porumbelul este
simbol al Duhului Sfânt. Duhul Sfânt S-a aratat în chip de porumbel. Astfel
când Domnul S-a botezat la Iordan, Ioan a „vazut Duhul lui Dumnezeu
pogorându-Se ca un porumbel si venind peste El” (Matei 3, 16). Porumbelul,
pasare blânda, fara nici un fel de rautate, simbolizeaza Duhul Sfânt, caci
porumbelul este una dintre rarele pasari iubitoare de pace. Si, multumita
acestor calitati ale sale, el simbolizeaza pe Dumnezeu-Duhul, în care nu aflam
nici o rautate.
Sfantul Nicolae Velimirovici,
Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti,
2009, p. 45
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Domnul poate da trup oricarei „fiinte”, fie
ea animal sau planta, întocmai cum am îmbraca noi o haina; ai luat material,
l-ai cusut, te-ai îmbracat. „M-ai îmbracat în piele si în carne, m-ai tesut din
oase si din vine” (Iov 10, 11). Si cât de divers si de infinit este
„materialul” din care Creatorul „coase” îmbracaminte, pe multiple si felurite
„croieli”, fapturilor Sale: animale, pasari, pesti, insecte, reptile. Iar pe
noi, oamenii, îmbraca-ne-va cândva în lumina si vom straluci ca soarele în
Împaratia Sa! „Statut-a împarateasa (...) îmbracata în haina aurita si prea
înfrumusetata” (Psalmul 44, 11). „Atunci cei drepti vor straluci ca soarele”
(Matei l3, 43). Acum însa, suntem îmbracati în pamânt, apa, aer , caldura;
îmbracamintea noastra aceasta este! Cu câta întelepciune si perfectiune sunt
îmbinate aceste stihii în fiinta noastra! Nu ne stingheresc, le suportam usor,
spre folosul nostru. O, preaîntelepte si atotputernice Artist! Artist
Datator-de-viata, tot ce faci Tu este perfect, fara seaman de frumos, viu! Tu
poti da viata si pulberii. O pui în miscare cu puterea Ta!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris
Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 160-161
DESLUSIREA
BUCURIEI
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Pe lânga anotimpuri noi avem timpurile si
avem apoi zilele si noptile. Fiecare cu frumusetea lor. Ne învârtim asa, ca
într-o carte, si deslusim numai bucurii. Exact asa ca un tata care îi
reprezinta copilului diverse mijloace de a-l distra, de a-i face bucurii. Exact
asa face Dumnezeu cu noi si-i pacat ca nu suntem întotdeauna constienti de
acest lucru, cum de altfel nici copilul nu este constient de bucuriile pe care
i le face tatal sau mama. El crede ca asa trebuie sa fie. Abia atunci când nu
mai are cine sa-i faca bucurii, abia atunci începe sa plânga: „Unde-i tata,
unde-i mama?” Abia dupa ce tata si mama s-au înstrainat putin.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 24
CAUTAREA
ISTOVITOARE
Compozitorul
Arvo Part
Trebuie sa ma redescopar fara încetare. E
o cautare a ceea ce poate sa ma hraneasca, uneori istovitoare, caci calea e
foarte strâmta. Cu adevarat, mereu trebuie sa ne limitam, sa taiem multe
uscaturi, atât înlauntru, cât si în afara de sine. Si aceasta se oglindeste si
în muzica. Când nu stiu nimic despre un lucru, trebuie sa tac. Când, în schimb,
am aflat ceva, chiar foarte putin, pot sa vorbesc despre aceasta, dar foarte pe
scurt, în chipul cel mai direct si mai concentrat cu putinta, cel mai potrivit
cu aceasta concentrare în care sunt.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 65
Demonizatele
În
Sfânta Scriptură, mai ales în Noul Testament, sunt multe locuri în care se
vorbește de existența demonizaților. Mântuitorul însuși a vindecat mai multe
asemenea cazuri. Sunt relatate în Sfânta Scriptură manifestări ale acestor
suferinzi cu lux de amănunte. Au trecut de atunci două mii de ani și
demonizații au continuat să-și facă prezența în diferite locuri și timpuri.
Medicina, cu toate progresele ei, încă n-a reușit să găsească o rezolvare a
acestei maladii. Ba chiar diagnosticarea acestor cazuri este dificilă.
Era prin 1993, când au apărut și în
părțile noastre asemenea cazuri. Auzisem de a câțiva colegi preoți că au fost
în bisericile pe care le deservesc. Am
crezut, de început, că sunt manifestări organizate, regizate din umbră, de
sectanți și răuvoitori, menite să tulbure liniștea și ordinea în biserici,
să-și bată joc de Sfintele Slujbe. Mulți credincioși cu care am vorbit ulterior
aveau aceeași convingere, ba chiar erau ofensați că nu se apelase la poliție
pentru a pune ordine.
Cu prilejul hramului de la Mănăstirea Topolnița(29
august), am avut ocazia să văd asemenea cazuri. O tânără de cca. 19-20 de ani
era ținută zdravăn de tatăl său și înconjurată de rude apropiate. Tot timpul
cât a durat Sfânta Liturghie și parastasul ctitorilor, țipa și urla de undeva
de la marginea mulțimii. Nu înțelegeam ce spune. Când a început slujba
Sfântului Maslu, părinții au adus-o în față. Sâsâia ca șarpele, lătra precum
câinele, răcnea precum leul și afirma prin strigăte stridente, care acopereau
stația de amplificare că ,,-Eu sunt dracu!”
Dedublarea era totală și nu putea fi vorba
de prefăcătorie. Părinții și însoțitorii fetei erau oameni simpli de la țară,
zdrobiți de nenorocirea ce-a dat peste fiica lor. Se închinau și se rugau
stăruitor pentru sănătatea ei. Erau de admirat pentru credința și speranța ce
și-o puneau în ajutorul lui Dumnezeu.
Demonizata încerca să lovească pe cei din
jur cu mâinile, cu picioarele, să muște. Își întorcea ochii peste cap, se
zbătea și se chinuia. Scrâșnea și spumega, răcnea, când auzea rostindu-se
cuvântul ,,drac”, ,,diavol” sau ,,demon”, în timpul slujbei.
,,- Nu vă atingeți de mine! Vă omor! Vă
mănânc pe toți! În iad vă bag”! Vă joc cu copitele!”
Multe zicea, dar am reținut câteva aspecte
deosebit de interesante. Spunea:
,,- V-aș mânca, mă, v-aș mânca pe toți,
dar asta nu mă lasă(arăta spre icoana Maicii Domnului-n.n.). Ea se roagă Ăluia
și El nu-mi dă voie!... Să nu mă stropiți cu aia(cu aghiasmă – n.n.), că mă
arde!... Pleacă de aici cu asta, să n-o văd (s referea la Sfânta Cruce –
n.n.)!.... Nu vreau fum de acesta(de tămâie – n. n.). Pute, pentru mine pute!
Mie îmi place al de tutun. Ăla-i fumul care-mi place mie!.... veniți la
biserică, dar câți dintre voi credeți? Puteți să-mi spuneți? Veniți la biserică
și pe urmă vă duceți la vrăjitori. Vrăjitorile sunt ale mele, mă! Eu nu vă las
să veniți la biserică. Încălzesc patul să dormiți, vă dau de lucru până trece
slujba…. Ha, ha, ha…..! Pe voi vă știu unde stați, că toți mă chemați să-mi
dați câte ceva, că toți ziceți mereu: ,,fire-a dracului de găină, de oaie, de
muiere!” Ha, ha, ha, pe toți vă iau la
mine în rai!.... La popa din Vierșani nu mai mă duc. Ăla se roagă mult pentru
noi. Șase ore s-a rugat. Da-l omor! Îl spânzur, că mi-a făcut mare rău!...
Pocăiții(sectanții – n.n.) sunt ai mei, ai mei sunt, nu vă legați de ei….!
Numai surd să fi fost, ca să nu crezi că
era lucrare diavolească. Spre sfârșitul slujbei, fata s-a liniștit și a
început și ea să se închine, ba chiar
s-a lăsat miruită cu untdelemn sfințit de la Sfântul Maslu. Mântuitorul a spus
ucenicilor Săi, când L-au întrebat de ce ei n-au putut să vindece niște
demonizați: ,,- Pentru necredința voastră! Acest neam de diavoli se scoate numai cu post și cu rugăciune!”
Așadar, medicamentul pentru boală ne-a fost descoperit. Rămâne să încercăm să-l
folosim.
…. Nu am trăit niciodată momente de mai
mare intensitate în cei aproape douăzeci de ani de preoție cât aveam atunci.
Cazul respectiv a fost primul de acest fel pentru mine. M-am întors acasă mult
mai întărit în credință.
*
* *
Joi, 14 septembrie, la Înălțarea Sfintei
Cruci, au venit și la biserica de la Malovăț. Ca de obicei, erau însoțite și
ținute zdravăn. De la poartă au început să țipe. În biserică erau câteva femei.
Abia începusem slujba. De la ușă, una dintre tinere a strigat:
,,- Unde-ți sunt credincioșii, mă? Ce
sărbătoare este astăzi, mă? De ce nu veniră la biserică? Du-te, mă, la piață și
la târg să-i vezi acolo. Sunt ai mei, sunt ai mei, de aia nu vin la biserică.
Pe toți îi iau cu mine în iad. Am utere mare, mă! Împăratul meu este cel mai
puternic!
S-au apropiat de ușa altarului. Cea mai
tânără era în criză. Moțăia din cap, ca și cum ar fi vrut s mă ia pe coarne.
Își întorcea ochii, tropăia, încerca să mă lovească. A trebuit să întrerup
slujba. I-am citit Molitvele Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Ioan
Hrisostom. Striga:
,,- Nu mă blestema, mă, nu mă blestema! Ce
ai, mă, cu mine, ce-ți făcui?”
Am stropit-o din belșug cu aghiasmă. Se
zvârcolea și țipa:
,,- Mă arde, mă, mă arde! Nu mai arunca de
aia, că mă arde! De ce n-au și sectarii de asta, mă? Fiindcă sunt ai mei, mă, de aia nu au! Ei
nu-mi fac rău, mă!”
Reacție puternică de respingere a
manifestat la apropierea cădelniței și a fumului de tămâie:
,,- Pleacă, mă, cu asta de la mine! Pute!
Mie-mi place fumul de țigară, ala-mi place mie! Eu am cinci mii de capete, sunt
peste tot, sunt cel mai tare!”
,,- Minți, i-am spus, ești nimeni!
Dumnezeu este cel mai puternic, iar tu ai putere atât cât îți dă vie Domnul
Hristos. Tu lucrezi atât cât vrea El și ești venit spre îndreptarea multora.
Spune măcar o dată-n viața ta: ți-e teamă de Dumnezeu?”
Cu glas spășit a răspuns:
,,- Mi-e teamă!”
,,- Dar de Maica Domnului ți-e teamă?”
,,- Mi-e teamă!”
,,- Atunci pleacă din roaba lui Dumnezeu
Elena!”
,,- Nu plec, mă, o omor, mă, o omor!”
,,- N-o vei omorî, fiindcă ne vom ruga
pentru ea și se va face sănătoasă! Ea se va căsători, va avea copii, familie!”
,,- Ha, ha, ha, vrăjitoarele m-au trimis
în ea, mă, s-o omor! Vrăjitoarele sunt ale mele!”
Între timp, biserica se umpluse de lume.
Vestea se dusese în sat ca fulgerul și lumea venea în fugă de pe toate ulițele.
Veneau din curiozitate, îmbrăcați așa cum se găseau pe acasă la ora aceea.
Îngenuncheau. Femeile plângeau și se rugau. Pe măsură ce terminam molitvele
amintite, tânăra se potolea.
,,- Hai, mă, să vedem care pe care! Hai să
vede dacă poți tu să te rogi până mă alungi pe mine! Hai să vedem dacă ai
răbdare!”
Mi-am continuat slujba. Cea mai mare a dat
lumânări și prescure la altar și m-a rugat să mă rog pentru ele. Pe la
începutul Sfintei Liturghii, cea mică a avut o nouă criză.
,,- Tăceți, mă, în biserică! Nu mai
vorbiți! Uitați-vă la altar, nu la mine! Nu sunt eu altarul vostru!”
Am stropit-o din nou cu aghiasmă.
,,- Mai ai, mă, de asta?! Mă arde, mă, mă
arde!”
,,- Te scald în ea, dacă nu pleci din
roaba lui Dumnezeu Elena!”
,,- Nu mă chinui, mă, atât, că-ți fac rău!
Te dau afară din preoție, mă! Am să-ți fac dușmani câtă frunză și iarbă, ai să
vezi tu cât rău sunt în stare să-ți fac! Ce ai, mă, cu mine?”
A tăcut până la urmă și mi-am continuat
slujba. La Sfânta Evanghelie de la Liturghie am adăugat, la cea rânduită zilei,
altele speciale pentru demonizați, așa cum sunt rânduite. În momentul în care
începeam câte una din acestea, striga:
,,- N-o zice pe aia, mă, n-o zice, că mi-e
rău!”
Am rostit câteva ectenii speciale pentru
astfel de cazuri.
La
sfârșitul slujbei au avut amândouă accese foarte violente. Le-am citit
mai multe rugăciuni speciale. Toată lumea era îngenuncheată și se ruga. Fetele
ședeau trântite la podea și se zbăteau,
ținute fiind de însoțitori. Parcă erau puse la scaunul electric. Am început să
zicem Tatăl nostru în cor. O dată, de
două ori, de șapte ori. Niciodată nu s-a făcut la Malovăț o rugăciune cu atâta
intensitate. Când am terminat Tatăl nostru a șaptea oară, fetele s-au liniștit
ca prin farmec, din obraji le-a dispărut culoarea de vânăt-pământiu și le-a
reapărut cea normală și un zâmbet de om epuizat.
,,- Bine ați venit, Elena și Emilia!”
le-am zis.
,,- Vă rugăm să ne iertați, părinte, că nu
știm ce-am făcut și ce-am vorbit! Dați-ne voie să spunem și noi o rugăciune!”
Le-am permis. Au îngenuncheat. Au spus o
rugăciune pe care n-am mai auzit-o până atunci. Am urmărit însă cu atenție.
Avea conținut conform cu învățătura noastră creștină ortodoxă. Poate a durat
rugăciunea lor un sfert de oră. Am stat
apoi de vorbă cu ele mai bine de o oră. Îmi spuneau:
,,- Îi mulțumim lui Dumnezeu, că ne-a dat această cruce! Numai astfel noi am
descoperit credința. Citim Biblia, cărți religioase, postim de trei ori pe
săptămână, mergem regulat la biserică, ne rugăm. Când ne vine însă criza, ne ia
cu leșin și ne pierdem cunoștința. Nu mai știm ce facem și nici ce zicem. Noi
știm că Dumnezeu nu ne va lăsa să fim pierdute, dar așa este voia Lui și cât va
vrea El ne vom duce cu bucurie crucea. Când eram în criză, de mai multe ori cel
din noi a zis că avem vrăji. Noi nu am fost la vrăjitoare; ne-am dus și ne vom
duce la biserică și sperăm că numai cu puterea lui Dumnezeu ne vom face bine!”
Intenționau să dea admitere la școli
postliceale în toamna aceea, să-și facă un rost în viață. Desigur, nu pot să
redau în spațiu restrâns tot ceea ce spuneau atât în timpul crizei, cât și după
aceea. Recapitulând, încercăm să răspundem și acelora, care încă se mai
îndoiesc de sinceritatea celor două tinere. Sunt din familie de oameni simpli,
părinții lor sunt cunoscuți de mulți maloviceni. Ele sunt fete simple de la
țară, nicidecum nu sunt artiste de cinema. Nu urmăresc scopuri materiale.
Singura lor dorință și a familiei lor este
de a se face sănătoase. Că umblă la biserici și fac ceea ce fac, este
explicabil. Care părinte nu ar căuta sănătatea copilului său. Când medicii
ridică din umeri neputincioși, nu pleci, oare, până la marginea pământului cu copilul și te agăți de orice fir de pai,
cu speranța că-i vei găsi leacul? Că este lucrarea lui Dumnezeu în lumea
aceasta atât de debusolată de la acest sfârșit de veac nu mă îndoiesc.
Pentru cel care are credință, am o mie de
argumente; pentru cel ce nu crede, n-am niciunul.
(Demonizatele, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
VII(1995), nr. 1444(28 sept.), p.
1, 2; nr. 1445(29 sept.), p. 2; în
vol. Chipuri și icoane, Malovăț, Editura
Parohiei Malovăț, 1995, pp. 19 – 23; în
vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2002, pp. 65-69; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
1999, pp. 152-157. La data cânt pregătim
de tipar ediția prezentă, a treia, azi, 31 mai 2022, facem precizarea că cele
două fete s-au vindecat, și-au definitivat studiile, s-au căsătorit. Nu știu
dacă au copii, dar sunt amândouă profesoare, una din ele chiar la liceu).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PANZA
DE PĂIANJEN
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Omule, care nu visezi decât aceasta viata
trecatoare si nu te gândesti la viata vesnica si cereasca, cugeta! Ce este
aceasta viata trecatoare? Trebuie mereu sa o alimentezi cu combustibil (cu
hrana), pentru ca flacara vietii sa continue sa arda, sa nu scada, pentru ca locuinta
noastra (trupul) sa ramâna calda, iar viata mereu incerta a trupului nostru
sa-si refaca fortele, hranindu-se cu substanta altor fiinte vii, pe care le
sacrificam pentru a întretine viata noastra. Într-adevar, omule, ce derizorie
pânza de paianjen este viata ta! Îti trebuie, de doua ori pe zi, sa-ti hranesti
trupul tau (adica esti obligat, de doua ori pe zi, sa manânci si sa bei), iar
noaptea trebuie sa-ti zavorasti sufletul în trup, închizând simturile trupului,
cum închizi obloanele unei case, pentru ca sufletul sa nu se raspândeasca în
afara, ci sa ramâna înauntru, dând caldura si viata. Ce pânza de paianjen este
viata noastra si ce usor este sa o desiri! Fii smerit si plin de veneratie fata
de viata vesnica!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 55-56
PUTEREA
CARE HRANESTE TOATE
Sfantul
Efrem Sirul
Învata si de la foc cum hraneste aerul
toate:
când focul e închis într-un loc lipsit de
aer,
flacara lui începe sa pâlpâie, rasuflarea
ei slabeste.
Cine a vazut vreodata o mama alaptând
toate
din toata fiinta ei? De sânii ei atârna
lumea toata,
ea însasi atârnând de Cel ce Singur este
puterea care hraneste toate.
Binecuvântat Cel care în Raiul Sau va da
bucurie întristarii noastre!
Sfantul Efrem Sirul, Imnele Raiului,
traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 83
