Marin Voican-Ghioroiu - ÎN MEMORIAM EUGEN SÂRBU

 

ÎN MEMORIAM EUGEN SÂRBU

Marin Voican-Ghioroiu

 

Ateneul Român, 9 Iunie 2025 Spectacol a fost un adevărat regal muzical în care am ascultat și văzut pe cele două ecrane așezate de-o parte și de cealaltă a scenei Ateneului Român pe celebrul violonist EUGEN SÂRBU (înregistrări din Concertul „50 DE ANI DE ACTVITATE – Gala ZAMFIR” - 2014), la care spectatorii au aplaudat frenetic, la scenă deschisă. Inegalabilului naist, mastrul Gheorgehe Zamfir, bun prieten al sărbătoritului Eugen Sârbu, a povestit despre frumoșii ani în care au colaborat și au cântat în țară și peste hotare. A fost o prezentare încărcată de emoție, care electrizat publicul iubitor de muzică şi frumos, apoi ne-a oferit compoziția sa „Un Imn planetar” - „DOINĂ DE JALE” (dedicată măicuţei sale, gorjeanca Elisabeta). Compozitor şi interpret de geniu, maestrul Gheorghe Zamfir, cu nimic mai prejos faţă de legendarul Pan din Grecia antică, inventatorul instrumentul muzical „syrinx” - naiul cu care cânta melodii celeste zeităţilor din Olimp. Apariţia maestrului Gheorghe Zamfir a fost ca o revărsare de lumină primăvăratică ce încălzeşte câmpia şi florile trezite la viaţă şi inimile admiratorilor. După cuvântul excelenței sale în care a creionat drumul ascendent al carierei sale și a priteniei cu nemuritorul violonist Eugen Sâbu, a trecut în lumea muziicii fantastice care l-a fost absorbit și l-a trimis în sfera iubirii nețărmurite a creatorului... stropit cu arginții protecției divine. Un val de bucurie imensă a cuprins pe toţi spectatorii care-l ascultau cu sufletul la gură (din primul moment când s-au auzit acordurile naiului inițiatic cu acompaniament de orgă). Gheorghe Zamfir şi-a fixat naiul ca pe o sfântă cruce în dreptul frunţii şi a privit extaziat imaginea fostului său prieten, Eugen Sârbu. A înclinat capul uşor (omagiu fierbinte trimis prietenului), apoi a sărutat tuburile naiului cu gingăşia lui Apollo din vechime (fiul lui Zeus tatăl) protectorul poeziei şi muzicii. Din naiul sfânt au început să picure note fermecate, mărgăritare strălucitoare, răspândindu-se în eter ca un dulce fior pe care-l simte românul năpădit de gânduri când se află singurel... între cer şi pământ, căci numai cântecul îl mai ţine în viaţă şi-i dă speranţă în viitor. Ascultând „Doina de jale” las aleanul să mă fure prin codrii umbroşi, cobor în poiene smălţuite de razele reginei nopţii, ies în câmpie şi-i văd pe harnicii ţărani cum brăzdează pământul sub care aruncă sămânţă roditoare pentru pâinea noastră cea de toate zilele. Din depărtare se aude ciripitul păsărelelor care aduc dor nesecat al celui ce trudeşte să se înfrăţească pentru vecie cu natura, să cânte în răsărit de soare melodii de suflet. Doina, creaţie magnifică a poporului român: „Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai ţin”... izvorâtă din patimă şi dor nestins, iubire, speranţă, rugă, deznădejde, bocet disperat, credinţă în nemurirea sufletului, alean şi mângâiere pentru părinţii care-şi trimit fiii la război, chemare către divinitate să aducă pe cei ce au plecat în lumea umbrelor, renunţare la cele pământeşti, omagiu de suflet trimis MAMEI „Elisabeta” cea mai iubită ființă de pe pămân, cea care i-a dat viață și, din clipa când a văzut lumina zilei, cu iubirea ei nețărmuriă, a fost alături de el (Gigi) până s-a înalțat la ceruri pentru eternitate. Doina, în acelaşi timp, este şi prietena nedespărţită a eroului popular, haiducul din poveştile nemuritoare pe care le ascultam, toamna târziu, de la rapsozii vestiţi ai satului, când stăteam la dogoarea focului (de sub cazanul de ţuică) şi coceam porumbi cu lapte. Copil fiind, priveam extaziat bolta necuprinsă a cerului care-şi aprindea candelabrele sfinţite peste satul patriarhal, şi-mi ziceam în gând, minunându-mă: „Mare şi puternic eşti Dumnezeul meu!” - apoi reveneam la firul poveştilor, atent să nu care cumva să-mi scape vreun amănunt din ceea ce făceau eroii mei dragi, căci de cele mai multe ori îi însoţeam pe haiducii: Iancu Jianu, Pintea Viteazul, Gruia lui Novac Şoimanu, Toma Alimoş, Baba Novac și luptătorii neînfricaţi ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimmresci, eroii neamului care și-au dăruit viața pentru libertate şi neatârnarea țării. Ei trăiau cu doina în suflet şi vorbeau cu ea prin sunet înduioşetor de fluier, caval, nai, frunză de păr, solz de peşte... în zile şi nopţi de restrişte. „Doină, doină... cântec dulce” - plămădită din lacrimă de om necăjit, din sfâşietoarea jale a mamei rămasă fără bărbat şi, de multe ori, părăsită de copii, oftat tânguitor de fată îndrăgostită, murmur de izvor răcoritor ce-şi poartă undele pe sub umbra arinilor când soarele dogoreşte pământul, căci seceta nemiloasă a lăsat tristeţe în inimile truditorilor ogorului (care se simt neajutoraţi); ori este auzită cum cântă, în seri lungi de toamnă, acompaniată de vântul nostalgic care suflă peste câmpurile dezgolite, anunţând:

„Frunzuliţă de-avrămeasă,

Dragi haiduci, iarna se lasă...,

E timpul, mergeţi pe-acasă!

Noi am merge, dor ne este

De copii şi de neveste,

De părinţi, surori şi fraţi,

Dar ne-aşteaptă înarmaţi,

Liftele păgânilor...

Duşmanii românilor”.

Ascultând şi lăcrimând cu naiul sfânt, vrăjit şi dumnezeit de un interpret fără egal, am să descriu panoramic magnifica creaţie, „Doina de jale” în episoade distincte, aşa cum o vede maestrul Gheorghe Zamfir care, mi-a spus cu mult patos: „DOINA, regină peste regine, mi-a fost ca o bună MAMĂ în toţi anii de pribegie... petrecuţi în străinătate, când am vărsat o fântână de lacrimi amare, dar am trăit cu trupul şi sufletul tot în plaiul patriei, alături de românii mei drag. Doar Ea m-a sfătuit să nu-mi pierd credinţa în puterea Mântuitorului nostru, Domnul IISUS CRISTOS, să lupt cu toată puterea fiinţei şi a minţii mele ca Adevărul să fie scos din apele murdare în care-l îngropaseră fariseii comunişti, să dau omenirii nestemate din folclorul nostru şi să nu preget niciodată în a curăţi Grădina Maicii Domnului de buruienile răului.” Cu greu mai puteam să-mi potolesc emoţia ce mă cuprinsese, fiindcă nu trecuseră mai mult de câteva minute și eram sub imperiul vrăjii magicianului sunetelor celeste, care cânta cu atâta sensibilitate şi dăruire de om împătimit: zeu printre zei... legat cu mii de liane trimise de către Apollo. Naiul şi trupul lui deveniseră un tot unitar, se contopiseră, o interpătrundere moleculară dintre geniu şi instrument, o armonie a două spirite ce se completau şi se ridicau spre înălţimi; materia celor doi trecuse într-o altă dimensiune cosmică. Cred că nu greşesc dacă afirm că cei ce au avut ocazia să-l vadă şi să-l asculte în acest concert de zile mari „ÎN MEMORIAM EUGEN SÂRBU” hărăzit și el de puterea Demiurgul să fie cu adevărat magnific. Gheorghe Zamfir treacuse într-o altă dimensiune,... o stare de beatitudine, transă care-l purta dincolo de tot ce putem percepe cu simţurile noastre,... momente unice, fiindcă nu-l vor uita curând. Îl vedeam cum lacrimile i se scurgeau pe faţă, cum degetele mâinilor lui deveniseră nai... ele însele, cum acel trup de om era cutremurat de trăiri (greu de exprimat în cuvinte), care se produc la nivelul scoarţei cerebrale. Pe faţă i se citea profunda adoraţie pentru Dumnezeu... Se afla într-un dialog cu o lume fantastică: asculta cum îi răspund codrii seculari, căci era înţeles şi de pietrele munţilor însufleţite de profunda jelire a naiului, iar undele răcoroase şi tămăduitoare ale dorului şi iubirii de pământul patriei îl mângâiau ca pe un fiu adorat. Între timp, Doina (zeiţă adorată a cântecului nostru popular) îşi făcuse apariţia pe scena diamantină, asemenea unei vestale pentru a întreţine focul sacru al nemuririi neamului. Era îmbrăcată în strai regal, iar pe frunte avea diademă stelară, în timp ce privirile-i seducătoare ne aduceau din celelalte lumi un mesaj al adoraţiei divine. Strigăte disperate, venite din negura anilor,strigăte de durere, de jale profundă... deveniseră o simfonie a durerii din care inundă eterul... Naiul sfânt pare că se rupe, şi cu jale adâncă izbucneşte-n strigăt, iar în finalul pasajului armonic (irizări de curcubeu care sărută apoteotic plaiul sânt al patriei) ne dau semnalul unei apropiate bucurii, a înfrățirii celor doi prieteni Gheorghe Zamfir și Eugen Sârbu. Acordurile serafice de orgă sunt asemănătoare unui cor de îngreri care intonează un imn înălțător vieții și-l înconjoară pe neegalabilul interpret al naiului, iar în jurul lui se vede aureola destinului care a căpătat nuanţe aurii şi străluceşte cu intensitatea curcubeului planetar. Nu pot exprima prin cuvinte... pe ce noian de ape mă purta cântecul naiului iniţiatic al magicianului sunetelor, Gheorghe Zamfir? Doamne, şi ce privelişti mi se deschid în faţa ochilor cu mulţimi de oameni care tot vin din lumi necunoscute să-l asculte. Îi înţeleg din priviri: fiecare om este cu grijile şi durerile lui; fantastică legătură s-a mai creat între doina cea fără asemănare şi fratele ei, românul născut poet, care n-ar dau-o pentru nimic în lume:

„Doină, surioara mea,/

Pe tine de te-aş pierdea.../

Eu cu cine aş rămânea?”

 

Doina de jale (combinaţie unică dintre nai şi orgă) creaţie de geniu, folosită pentru prima dată în arta muzicală de către maestrul Gheorghe Zamfir, cântată în catedrale și biserici din Europa, devenise coloana sonoră a fantasticului film „Adoraţia Sfintei Fecioara Maria” - Mama care a îndurat enorm (imposibil a se descrie în cuvinte supliciul groazei) când a văzut cum i-a fost răstignit Fiulul pe muntele Golgota. Orga se ruga cu glas de sibilă, prevestind omenirii că Mântuitorul Iisus Cristos va învia şi se va ridica la ceruri, iar naiul chema cu ultimele-i puteri pe bunul Dumnezeu să aibă milă de cei care suferă, să-i izbăvească de păcate şi să îndepărteze moartea din preajma lor, să le netezească drumul luminos spre Raiul sfânt. Sunt sigur că toți cei care am avut fericita ocazie să ascultăm DOINA DE JALE, au înțles zbuciumul sufletesc al artistului GHEORGHE ZAMFIR căruia îi urez: MULȚI ANI CU SĂNĂTATE, ȘI INSPIRAȚIE DIVINĂ!

Marin Voican-Ghioroiu, Doctor Honoris Causa, Academia DACOROMÂNĂ

trimis de: Marin Voican