ORGANIZAŢIA STATULUI JIDOVESC
A) CAHALUL ELEMENTAR
Comunitatea
ovreiască este guvernată de Cahal, instituţie nu numai religioasă, dar şi
politico-economică - cu alte cuvinte, Cahalul exercită autoritatea naţională
(dominaţia) şi administrează averile asociaţiei (proprietatea).
Cahalul se
compune din:
a) - un
haham sau rabin174 care este un fel de preşedinte;
172 Ibidem.
173 Cuza, I. cit, p. 1908.
174 Iată ce scrie despre hahami, un
ovrei, Siniger, membru notabil al Consistoriului ovreiesc din Paris:
Rabinii nu sunt, - ca preoţii sau ca
pastorii comunităţilor creştine, - miniştrii necesari ai cultului nostru.
Slujba rugăciunilor, în sânul templelor, nu este efectuată prin intermediul
lor. Ei nu sunt confidenţii conştiinţei noastre. Puterea lor nu face nimic
pentru mântuirea sufletelor. Funcţiile lor preoţeşti se mărginesc la serbarea nunţii
(pe care un simplu laic poate tot aşa de bine s-o îndeplinească), iar
atribuţiile lor se limitează la pronunţarea din anvon a unui 69
b) - o
mulţime de slujbaşi, ca să zic aşa, laici (bocherimi, roschimi, tuvimi,
icovimii gaboimi, daionimi, chebuimi, etc.). Aceştia sunt aleşi de către
„assif” sau adunarea comunităţii ovreieşti, care se reuneşte, în acest scop, o
dată pe an, la Paşte.
Dintre
aceşti slujbaşi, unii formează un tribunal, „Bet-Din”, chemat să judece
conflictele ce se ivesc printre ovrei, care, sunt astfel scutiţi să alerge la
tribunalele creştinilor. Acest tribunal este pus sub autoritatea Cahalului. De
altfel, el este condus de haham, care este şi şeful Cahalului.
Diferitele
instituţii ale statului talmudic îşi au reşedinţa în curtea principalei
sinagogii.
Vom examina
în mod succesiv:
I. - şcolile
talmudice ale Cahalului;
II. -
veniturile Cahalului (proprietatea);
III. - modul
cum Cahalul îşi exercită autoritatea (dominaţia).
I. - Şcolile talmudice
- Cahalul
are un învăţământ care este liber.
mic număr de rugăciuni... Diploma de
rabin se potriveşte cu toate profesiile... şi astfel numărăm printre noi,
hahami în barou, hahami în prăvălii şi hahamii vânzători în bâlciuri... Rabinii
trec drept oameni care au o cunoştinţă adâncă despre Talmud... dar ei nu posedă
elementele nici unei ştiinţe utile şi, cei mai mulţi, nu ştiu nici
întrebuinţarea limbii naţionale. Alipirea lor fanatică la practici absurde, pe
care timpul şi raţiunea le-au lepădat, este un titlu la consideraţia lor
reciprocă şi la veneraţia ortodocşilor. Îngâmfarea lor este tot atât de
excesivă cât le este de adâncă ignoranţa. Dacă invoci luminile lor religioase,
ei opun misterele; dacă îi grăbeşti, ei strigă că eşti în contra religiei; dacă
stăruieşti, se supără. Ei au fatuitatea puterii şi voinţa intoleranţei”.
(Singer, Des consistoires en France, Paris, 1820, p. 32-33. Delamay. Edit. -
Vezi Mousseaux, Le juif, Ch. III, p. 38).
Un alt ovrei, preşedintele
Consistoriului central al jidovilor din Franţa, zice:
În ceea ce priveşte slujbele lor
spirituale, „rabinii sunt slabi şi nuli... Cât timp israeliţii vor avea, ca
interpreţii religiei nişte tăbăcari, nişte zarafi, nişte negustori ambulanţi şi
chiar nişte cămătari, - căci mulţi dintre ei îndeplinesc aceste nobile şi
liberale profesiuni, - nu se vor găsi niciodată la înălţimea epocii”. (A.
Cerfbeer de Medelsheim, Les juifs, leur histoire, leurs auteurs, Paris, 1847,
p. 557. - Vezi Mousseaux, Le juif, Ch. III, p. 40-41).
Un al treilea ovrei, - acesta haham
convertit, - zice ironic „Trebuie să rectific greşeala, - atât de comună
printre persoanele străine de cultul jidovesc, - că rabinii sunt preoţii
ovreilor. Aceşti oameni n-au decât conducerea con-ştiinţei celor ce vor să se
adreseze lor, în cazuri grave, - de pildă, când nenorocirea a vrut ca o lingură
destinată pentru post, să cadă într-un vas care serveşte la gras, - sau când,
din greşeală, a stins mucul unei lumânări, în sfânta zi a Sâmbetei...” (Drach,
lére lettre d'un rabbin converti, Paris, 1825, p. 69. - Vezi Mousseaux, Le juif.
Ch. III, p.49).
Totuşi, în localităţile unde vechiul
cult talmudic şi-a păstrat toată puterea, hahamii au încă slujba de
sacrificatori, în timpul omorurilor rituale. De altfel, ei păstrează vasul unde
a fost cules sângele victimelor omeneşti, - sânge, care este destinat
manducaţiei. (Mousseaux, Le juif, Ch. III, p. 46).
Se înţelege aversiunea pe care o
resimt israeliţii civilizaţi, împotriva hahamilor, când te gândeşti că aceştia
nu sunt la drept vorbind, preoţi, ci mai curând, un fel de sub-prefecţi agramaţi
şi foarte tiranici ai Statului jidovesc talmudic. 70
Pentru a
ajunge institutor „belfer” sau profesor „melamed” nu este necesar să treci
examene, nici să ai diplome.
Şcolile
talmudice, „heder”, sunt de mai multe categorii - în număr de patru - după etatea
elevilor care se instruiesc în ele.
În heder-ul
superior se învaţă Talmudul, precum şi codul Şulhan-Aruk, care cuprinde
legislaţia Statului ovreiesc.
Aceia care
au trecut prin această şcoală înaltă, devin „moreni” şi singuri, au dreptul la
vot în Comunitatea ovreiască.
Cei ce n-au
ajuns la această şcoala superioară, -neavând decât cunoştinţe talmudice
incomplete, - formează „am haareţi”, care nu fac parte din comunitatea
jidovilor şi sunt, ca să zicem aşa, nişte pariaş.
Dar,
deasupra hederului superior, există un fel de universitate talmudică, „chebot”,
unde hahamii învaţă, prin viu grai, pe ovreii moreni, unele părţi din tradiţie
(Kabbalah) care nu sunt scrise nici chiar în Talmud, probabil pentru că nu pot
fi mărturisite.
II. – Proprietate
Cahalul are
finanţe ca orice stat bine organizat.
Venituri. -
Veniturile statului ovreiesc se împart în ordinare şi extraordinare.
1. Printre
veniturile ordinare, numărăm:
a) -
impozitul pe chirii, strânse de la proprietarii ovrei;
b) - un
impozit, care seamănă cu patenta şi care este plătit de jidanii ce exercită
diferite meşteşuguri;
c) -
impozitul pe moşteniri;
d) -
impozitul pe carnea cuşer, tăiată de hahami.
175 Astăzi, acest impozit este
plătit, la noi, în România, nu numai de ovrei, dar chiar şi de creştini, şi
într-adevăr, toate vitele sunt tăiate de hahami şi pentru toate, ei strâng o
taxă în folosul Cahalului. 71
2. Printre
veniturile extraordinare ale Cahalului, să cităm numai pe acelea ce rezultă din
vânzarea dreptului de exploatare a creştinilor.
Cahalul,
conform Talmudului, este stăpânul absolut al averilor şi chiar al vieţii
tuturor persoanelor care se găsesc în circumscripţia sa, - adică atât a
ovreilor cât şi ale creştinilor.
El poate
deci să vândă la jidani:
a) - dreptul
de exploatare exclusivă a proprietăţii unui goi (Hazaca);
b) - dreptul
de exploatare exclusivă a persoanei unui goi (Marufie).
Din momentul
în care un creştin a fost vândut, de Cahal, unui jidan, a cumpărat dreptul de
a-l exploata exclusiv, ceilalţi ovrei nu pot să se amestece, decât numai ca să
ajute pe primul jidan să-l ruineze definitiv pe goi.
Astfel de
isprăvi sunt de necrezut. Dar BRAFMANN le atestă şi le dovedeşte cu numeroase
documente.
Ca exemplu
de Marufie, să cităm, între multe altele, otrăvirile şi infamiile săvârşite de cârciumarii
şi de proxeneţii ovrei, - asupra cărora vom reveni, cu detalii, mai departe.
Ca exemple
de Hazaca, să cităm furturile, înşelătoriile, cămătăria şi jurămintele false,
efectuate de samsari, de contabili, de secretari de avocaţi, de ovreii zişi de
casă pe care toată lumea îi cunoaşte şi care au ruinat pe boierii moldoveni.
Iată, de
altfel, două documente autentice ale Cahalului din Rusia, luate din cartea lui
BRAFMANN176, - care se referă,
Astfel, la Iaşi, în 1891, tăierea
rituală, fiind la un moment dat suspendată şi înlocuită cu puncţia cefalică, -
s-a descoperit că venitul acestei tăieri rabinice, se suia la suma anuală de
165.025 lei.
Această sumă era împărţită în chipul
următor:
53.664 lei, pentru leafa hahamilor,
22.439 lei, pentru întreţinerea
spitalului ovreiesc.
Restul de 88.725 lei a fost păpat,
fără ca întrebuinţarea-i să se găsească înscrisă în registrele comunităţii, -
şi profesorul Cuza crede că acest fond a fost cheltuit pentru a corupe pe
funcţionari şi pe alţi demnitari români.
176 Volumul al II-lea al cărţii lui
Brafmann cuprinde 1055 de documente ale Cahalului, începând din 1789 şi mergând
până la 1869.
primul, la
vinderea unui spital ce aparţinea unor călugări catolici şi al doilea, la
vinderea a două prăvălii care erau proprietatea unui creştin.
„No. 261.
Joi, în ajunul lunii nouă, Acra, 5562.
Reprezentanţii
Cahalului şi Adunarea generală, alcătuită din toate autorităţile jidoveşti ale
acestui oraş, au hotărât:
Dreptul de a
exploata spitalul şi piaţa de lângă dânsul - proprietăţi aflate la una din
extremităţile stradei Caidani şi aparţinând călugărilor catolici - este vândut
rabinului Isaac fiul lui Gherson.
S-a vândut
totodată aceluiaşi Isaac, fiul lui Gherson, dreptul de a exploata piaţa
aparţinând municipalităţii oraşului situată în apropierea proprietăţilor mai
sus pomenite.
Acest drept
de exploatare a proprietăţilor creştinilor e vândut numitului rabin Isaac,
urmaşilor şi împuterniciţilor lui, fără ca nimeni să poată să-i conteste acest
drept al său, - pentru dobândirea căruia Isaac a plătit, în casa Cahalului,
preţul convenit.
În
consecinţă, dreptul acesta este inviolabil, pentru vecie şi numitul Isaac poate
să dispună de dânsul după voinţă, adică să-l vânză, să-l amaneteze, să-l
dăruiască oricui ar voi, într-un cuvânt, să facă cu dânsul orice i-ar plăcea.
Dacă
guvernul ar lua aceste locuri pentru a construi cazărmi sau orice alt edificiu
public, este aspru interzis oricărui alt iudeu de a contracta vreun angajament
cu guvernul şi, singur, numai Isaac fiul lui Gherson, va avea dreptul să intre
în tratări cu guvernul, pentru a obţine adjudecarea tuturor lucrărilor.
Pe lângă
aceasta, mai este anume interzis oricărui alt ovreiu de a lua asupra sa orice
mijlocire, şi numai Isaac fiul lui Gherson, va putea fi factorul guvernului sau
al municipalităţii, pentru tot ce se atinge de locurile al căror drept de exploatare Isaac l-a
cumpărat.
177 Actele de vânzare, făcute de
Cahal, sunt învestite cu toate formele legale şi aprobate de şapte
reprezentanţi ai Comunităţii. Iscăliturile sunt legalizate de doi notari şi
înregistrate în arhivele Cahalului (Pinkes), pentru neschimbare.
Se
porunceşte hotărât fiecărui Cahal din lumea întreagă să proteagă acest drept
câştigat de Isaac fiul lui Gherson, pentru dânsul, pentru urmaşi sau pentru
împuterniciţii săi; şi fiecare Cahal, ca şi fiecare Bet-Din, va trebui să
urmărească pe orice individ care ar voi să pună vreo piedică exercitării
depline şi întregi a acestui drept să-l trateze ca duşman şi să-l silească a
plăti orice pagubă care ar putea să rezulte din amestecul său duşmănesc.
În cazul
unei neglijenţe din partea Cahalului şi al Bet-Dinului, în urmărirea
delicuentului, - pentru a-l sili să plătească daunele ce ar fi suferit Isaac
fiul lui Gherson, - Cahalul va fi obligat să plătească din casa lui, în cel mai
scurt timp, toate pagubele suferite de Isaac fiul lui Gherson, de urmaşii sau
împuterniciţii săi.
Publicaţia
acestui act de vânzare va fi trimeasă tuturor Sinagogelor.”
„Sâmbătă,
Secţia Emor, 5559.
În
conformitate cu hotărârea reprezentanţilor oraşului, s-a vândut lui
Iohel-Mihei, fiul lui Aaron, dreptul de exploatare a două prăvălii de piatră,
aparţinând creştinului Baicov...
Actul de
vânzare, în regulă şi după toată forma, se va redacta de Cahal, aprobându-se de
sfântul Bet-Din şi va fi înmânat numitului Iohel-Mihel, fiul lui Aaron, care
trebuie să verse pentru aceasta, în casa Cahalului, suma de 200 de ruble de
argint”178.
Cahalul
poate să dea în judecată pe ovreiul cumpărător care nu se ţine de angajament
„No. 22,
Miercuri, Secţia celor 5 cărţi, Vorah. În urma protestului făcut de
reprezentanţii Cahalului, în contra numitului Eleazar, fiul lui Efraim, - cu
privire la exploatarea pieţei şi a clădirilor aflate pe dânsa, aparţinând
creştinului
178 Brafmann, I. cit, II. - Vezi
Cuza, „Neamul Românesc”, p. 455, 7 martie 1908.
Zwanski, de
meserie blănar, - s-a hotărât în şedinţa plenară a reprezentanţilor Cahalului,
că trebuie să se deleagă doi avocaţi (toanim) care vor pleda înaintea
Bet-Dinului, apărând cauza şi drepturile Cahalului”.
Cheltuieli.
- Cu aceste venituri, Cahalul întreţine pe hahami şi pe ceilalţi funcţionari ai
Statului ovreiesc. El dă subvenţii şcolilor, institutelor de binefacere şi
ajută pe ovreii căzuţi în sărăcie.
Dar cea mai
mare parte din resursele Cahalului, serveşte la două scopuri:
a) - Să
corupă pe funcţionarii Statului creştin (primari, prefecţi, judecători, etc),
precum şi pe oamenii politici, pe membrii parlamentului, până şi pe miniştri.
Iată, ca
exemple, două documente împrumutate de la BRAFMANN:
Marţi,
Secţia celor 5 cărţi, Şelah, 5555.
Reprezentanţii
Cahalului, recunoscând necesitatea de a face anumite daruri şefilor
municipalităţii oraşului, au hotărât că fondurile necesare pentru aceasta, se
vor da de către casapii care au rămas datori Comunităţii în urma concesiei
tăierii vitelor, ce li s-a acordat. Suma hotărâtă acestor daruri se va vărsa în
mâinile Sameşului, care va ţine socoteala exactă.
„Miercuri,
Secţia celor 5 cărţi, Vaiceei, 5558.
a) -
Reprezentanţii Cahalului au împuternicit casieria Cahalului ca să dea banii
necesari sărbătoririi, printr-un dejun splendid, cu cele mai bune vinuri,
judecătorilor tribunalului creştin, chemaţi a-şi da verdictul în afacerea lucrătorilor
ovrei...”.
179 Ibidem, p. 1992, 22 octombrie
1910.
180 Cahalul posedă samsari, care sunt
adevăraţi agenţi de poliţie şi care sunt de mai multe feluri. Astfel unii
dintre ei sunt misiţi, la curent cu afacerile creştinilor, alţii sunt puşi pe
lângă diferite autorităţi ale creştinilor (prefectură, primărie, tribunale,
poliţie, armată, etc.) pe care le spionează şi cărora le corupe funcţionarii,
adesea prin lefuri fixe. Aceşti samsari, raportează isprăvile lor Cahalului,
care le înregistrează.
181 Brafmann, I. cit.,T. II. - Vezi
Cuza, „Neamul Românesc”, p. 456, 7 martie 1908.
b) - Să
ajute societăţile cooperative jidoveşti (havre) mai ales pe acelea ale micilor
meseriaşi (croitori, tinichigii, etc.) şi a micilor comercianţi (cârciumari,
negustori de mărunţişuri, etc.), care sunt în lupta cu creştinii.
În România,
aceste havre avansează bani ovreilor, pentru ca ei să poată vinde ieftin şi să
distrugă astfel concurenţa. Pe urmă, după ce au acaparat meşteşugurile şi
negoţul, jidanii organizează o exploatare neomenoasă şi, prin falimente
frauduloase, sfârşesc prin a ruina pe creştini.
Ovreii fac
la fel în agricultură, mai ales în Moldova. Ei primesc subvenţii de la Cahale,
- adesea chiar din străinătate - şi cu aceste fonduri, ei pot să arendeze
suprafeţe de pământ colosale, mărind foarte mult arenzile şi expulzând, de la
locurile lor, pe arendaşii creştini. Pe urmă, ei asupresc pe ţă-rani, - care,
de aici înainte, ajung la discreţia lor, - îi storc şi îi seacă, făcându-i să
cadă în mizerie şi să moară de foame.
III. – Dominaţie
Cahalul are
autoritate absolută asupra ovreilor pe care îi guvernează.
Pentru ca să
oblige pe jidovi să se supună la deciziile sale, el recurge, împotriva
îndărătnicilor, la mai multe mijloace de constrângere.
În caz de
infracţiuni puţin grave, Cahalul poate să osândească, pe un ovrei, să-şi piardă
dreptul de morein până ce se va supune.
El poate, de
asemenea, să decreteze confiscarea averii jidovului nesupus, - bunăoară,
zestrea unei femei vinovate.
„Luni, 5
Famus, 5562.
Pe lângă
aceasta, vinovata va pierde definitiv drepturile asupra dotei, care va fi în
întregime confiscată, - afară de 500
182 Brafinann, I. cit, T. II. - Vezi
Cuza, „Neamul Românesc”, p 456, 7 martie 1908.
de florini
în rochii şi alte lucruri pe care le posedă. Doi delegaţi ai Cahalului vor fi
prezenţi la îndeplinirea acestei sentinţe, supraveghind cu îngrijire”.
Dar mijlocul
cel mai drastic de constrângere, este excomunicarea, - care se aplică jidovului
ce „dispreţuieşte pe un haham, ce nesocoteşte Talmudul sau vorbele rabinilor,
ce-şi vinde pământul unui nejidan, ce jură în contra coreligionarilor înaintea unui
tribunal neovreiesc, etc...”.
Excomunicarea
are două grade: ea este mică sau mare.
În primul
grad sau Niddui, excomunicatul trebuie să trăiască izolat şi separat de
ceilalţi, - de care să stea despărţit, cel puţin de patru coţi. El nu poate să
se apropie decât de nevastă şi de copii.
În timpul
excomunicării, nu îi este permis să se spele, nici să se tundă. Dacă moare,
judecătorul cere să i se pună o piatră pe sicriu, ca să arate că mortul ar fi
meritat să fie ucis cu pietre, fiindcă nu s-a pocăit şi a fost dat afară din
comunitate.
De altfel,
nimeni nu trebuie să-l plângă sau să-i însoţească cadavrul, - nici măcar rudele
lui.
Niddui-ul durează
30 de zile; dar poate să se prelungească timp de 60 de zile şi chiar 90 de
zile, dacă excomunicatul nu s-a îndreptat. Dar dacă nici atunci nu se observă
vreo ameliorare, Niddui poate fi urmat de Cherem.
Marea
excomunicare sau Cherem este echivalentă cu moartea civilă; şi într-adevăr,
ovreiul în contra căruia s-a pronunţat Cheremul, este ca mort între vii.
El este
exclus din comunitate, din havre, din Sinagogă şi din toate funcţiile
Cahalului.
Nimeni nu
mai poate să comunice cu el, nici să locuiască cu el, nici măcar să-i
închirieze o odaie.
183 Ibidem, p. 452, 7 martie 1908.
184 Karo, Şulhan-Aruk, Jore Deach,
334. - Vezi Rohling, I. cit, p. 99.
185 Rohling, I. cit, p. 99-100.
186 Cheremul poate să lovească chiar
pe un goi.
Dacă în trei
zile nu se supune, Bet-Din îi vinde toată averea mobilă şi imobilă primului
cumpărător ce se prezintă şi preţul este vărsat în tezaurul Cahalului.
Excomunicarea
Cheremului este pronunţată, cu mare solemnitate, în prezenţa a cel puţin zece
martori.
Se aprind
făclii, se sună din trâmbiţe şi se pronunţă, asupra păcătosului, afurisenii
înspăimântătoare. Când ceremonia s-a isprăvit, se sting făcliile, - ceea ce
înseamnă că vinovatului i s-a închis lumina cerului.
Formula
excomunicării Cherem conţine, între altele, urmă-toarele blesteme:
„După
judecata lui Dumnezeu, N... fiul lui N... să fie excomunicat
Să vie
asupra lui plăgi adânci, boli lungi şi înfricoşătoare.
Casa lui să
devie vizuina monştrilor.
Steaua lui
să se stingă după firmament şi să fie crudă, mânioasă şi furioasă pe dânsul.
Cadavrul lui
sa fie aruncat viperelor şi bestiilor sălbatice.
Aurul şi
argintul lui să fie împărţit la alţii.
Fiu lui să
cadă în mâinile duşmanilor.
Urmaşii lui
să se cutremure în ziua aniversării sale....
(Aici
urmează blestemele îngerilor, ale serafimilor, ale ofanimilor şi ale altor
personaje talmudice).
Să fie
înghiţit ca Kora şi banda sa.
Sufletul să
iasă din el îngrozit şi tremurând.
Desfiderea
lui Dumnezeu să-l omoare.
Să fie
sugrumat ca Achitophel.
Lepra să fie
ca aceea a lui Ghiezi.
Să cadă şi
să nu se mai scoale.
Să nu fie
înmormântat în cimitirul lui Israel.
Nevasta sa
să fie dată altora şi când el va muri, altul să se plece peste ea.
Un proprietar nu mai poate să-şi
închirieze casele, sau nu mai poate să îşi vândă grânele, când este afurisit în
Sinagogă, de un haham; de asemenea, un avocat sau un medic nu mai are clienţi
ovrei şi, prin calomnie, pierde şi clienţii creştini.
Această
afurisenie să cadă peste N... fiul lui N... şi peste tot neamul său.
Iar Dumnezeu
să-şi verse, asupra mea şi asupra întregului popor al lui Israel, pacea şi
binecuvântarea sa. - Amin”187.
Iată acum
textul a două acte autentice de afurisenie (Cherem), - unul, ce provine din
Cahalul din Botoşani şi se refera la un jidov, care a spus adevărul într-un
proces al ovreilor din Darabani (jud. Dorohoi), cu un proprietar creştin, în
1879; - altul, care e ieşit din Cahalul din Noua-Suliţă (Basarabia) şi priveşte
pe un creştin (Mihail Sturdza)188.
1. -
„Binecuvântat fie numele celui Etern.
Ascultaţi,
voi care trăiţi în timpul acesta.
Aţi auzit
voi de atrocităţile la care au fost expuşi fraţii noştri din târguşorul
Darabani, din partea groaznicului apăsător Cimara, - să piară numele lui...
Când
judecătorii au chemat martorii care văzuseră faptele, ca să asculte arătările
lor, - au chemat şi pe unul din fraţii noştri, Moise Bacal Weinstein, care
locuieşte aici, în oraşul nostru, de mai mulţi ani... Acest Moise, prin
mărturia lui mincinoasă, a justificat pe prigonitor înaintea judecătorilor,
zicând că ar trebui să se caute mâna ovreilor în infamia ce se întâmplase şi că
aceştia fuseseră vinovaţii...
În urma
acestei mărturii, judecătorii au pronunţat o hotărâre nedreaptă, deoarece
prigonitorul Cimara a ieşit din proces nevinovat şi justificat de acuzaţia care
apăsa asupra lui, - iar bieţii ovrei fură condamnaţi la închisoare şi la
amendă...
De aceea
ne-am adunat noi, Comunitatea din Botoşani, în număr de 500 de bărbaţi, ca să
afurisim şi să gonim din sânul nostru pe mizerabilul care se numeşte „Moise
Bacal Weinstein, - să piară numele lui, - şi să-l osândim la tot răul în
consecinţă să cadă asupra lui toată anatema care e scrisă în
187 Buxtorf, Le talmud., n. 828. -
Vezi Rohling, I. cit, p. 100-102.
188 Aceste Cheremuri se găsesc în
facsimile în cartea lui Verax (La Roumanie et les Juifs. Bucureşti, 1903, p.
289), care le dă şi traducerea franţuzească.
cartea legii
lui Moise, asupra omului care îşi întoarce inima de la Dumnezeul său...
Voi toţi,
fraţilor, să ştiţi ca l-am afurisit în sunetul trâmbiţelor şi după toate
riturile prescrise de legile noastre.
De aceea,
este oprit a vorbi un cuvânt cu el sau de a sta împreună cu dânsul. Să nu intre
în Sinagogă, căci el nu este decât carne spurcată pentru cel Etern şi pentru
Israel.
Urâţi-l cu
ură şi să fie pentru voi un obiect de spaimă, - căci este afurisit!
Botoşani, 9
Elul, în ajunul zilei Reconcilierii”.
2. -
„Hotărârea întregii imunităţi din Noua-Suliţă. Ne-am impus cu jurământ şi cu
afurisenie (Cherem) să fie oprit oricui din târguşorul nostru, de a bea rachiu
din cârciuma de aici; care aparţine d-lui Conte, căci el prigoneşte şi supără
pe bieţii oameni, pentru ai alunga cu lucrurile lor, cum nu sa mai auzit la
nici una din comunităţile Israelului, de la un capăt al lumii la altul.
De aceea
veţi şti, o, voi fraţilor, fii ai Israelului, că nimeni din oraşul nostru nu
trebuie să bea rachiu provenit din cârciuma de aici, din Noua-Suliţă. Acela
care va călca această hotărâre, să fie muşcat de şarpe; acela care o va
respecta, să fie binecuvântat şi fericit.
Noi, mai jos
iscaţii: Toată comunitatea”.
Aceasta este
organizaţia Cahalului elementar.
Sa vedem
acum ce se ştie despre Cahalele superioare.
B) CAHALELE SUPERIOARE
Din cele ce
preced, rezultă că, pretutindeni şi întotdeauna,
189 Verax, I. cit. p. 4849. (Ed.
prescurtată).
190 Ibidem, p. 51.
„Cuvântul Şarpe (Nahaş), - zice Dr.
Octavian Isopescul, profesor la Universitatea din Cernăuţi, - este o sinteză
cabalistică a trei cuvinte, ale căror iniţiale îl compun: Nidui: exil; Cherem:
afurisenie; Şanta: blestem; Astfel vorbele: „să fie muşcat de şarpe”, înseamnă
în realitate: „să fie lovit de exil, de blestem şi de afurisenie”.
- de la
împrăştiere şi până azi, - ovreii au trăit şi trăiesc, pe teritoriile altor
naţii, grupaţi în Comunităţi, guvernate de Cahale talmudice. Toate aceste
comunităţi sunt strâns legate şi se ajută reciproc; ele se reunesc într-un
Sinod, o dată pe an şi formează un adevărat stat jidovesc, în statele
celorlalte naţii.
Deasupra
acestor Cahale elementare, există, în fiecare ţară, asociaţii mai puternice,
dar mult mai misterioase şi al căror rost nu a fost dezvăluit, până acum, de
nimeni. Astfel sunt Anglo-Jewish-Association din Londra, - Israelitiche-Allianz
din Viena, - Verband der Deutschen Juden din Berlin, etc.
Aceste
asociaţii naţionale, ca şi anumite ordine ovreieşti internaţionale, - de pildă,
ca ordinul american Bnei-Berith (fiii alianţei)191 - foarte răspândit în
România, - se confundă cu Francmasoneria.
În capul
acestei organizaţii secrete, - în ceea ce priveşte scopul, - se găseşte Alianţa
Israelită universală, fondata de CREMIEUX192 şi care rezidă în Paris.
Această
instituţie supremă are conducerea generala a Cahalelor, ea concentrează în
mâinile sale guvernul naţiei jidoveşti întregi.
Dar
adevăratul centru al ovreimei e înconjurat de un adânc întuneric. Într-adevăr,
Alianţa jidovească nu datează decât din 1860, totuşi e sigur, că o autoritate
superioară a funcţionat încontinuu, din vechime, pe ascuns, într-un oraş
necunoscut, - la Constantinopol193, la Bagdad, sau în altă localitate, - şi de
altfel, nu se ştie dacă astăzi nu există, undeva, un jidan învestit cu puterea
regală.
În tot
cazul, această alianţă ovreiască universală reprezintă, faţă de celelalte
naţii, poporul lui Israel.
191 Archives israélites XX, 1866, p.
885. - Vezi Mousseaux, Le Juif, p. 347.
192 Cremieux a fost şi Suveran, mare
maestru al ritului scoţian al Francmasoneriei din Franţa.
193 Vezi Cnabauty, Les Juifs nos
maîtres, 1882, p. 5 şi următoarele.
194 Alianţa ovreiască universală
dispune de presa lunii întregi, de care se serveşte pentru a înşela şi a domina
opinia publică.
În Sanhedrinul din 1840 din Cracovia,
ovreiul Montefiore a zis: „Cât timp nu vom poseda jurnalele lumii întregi, ca
să zăpăcim şi să înşelăm popoarele, puterea noastră va fi o himeră”.
Iată apelul
lui CREMIEUX, adresat către ovrei, - apel din care reiese o bucurie sălbatică
pentru reuşită şi din care se văd principalele scopuri către care tinde
organizaţia actuală a poporului lui Israel.
„Alianţa pe
care voim s-o întemeiem nu e nici franţuzească nici englezească nici
nemţească... ea e jidovească, ea e universală.
Împrăştiaţi
în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturilor şi intereselor noastre,
vom rămâne jidovi,... membri ai „poporului ales”... : Naţionalitatea noastră
este religia părinţilor noştri, - şi nu recunoaştem alta...
Trăim în
ţări străine şi nu ne putem interesa de interesele vremelnice ale acestor ţări,
întrucât interesele noastre morale şi materiale sunt în primejdie.
Religia
jidovească trebuie să cuprindă într-o zi pământul întreg.
Catolicismul,
duşmanul nostru secular, zdrobit în luptă, e aproape să îngenuche.
Pe zi ce
trece, reţeaua, pe care ovreii o aruncă asupra pământului, se va întinde, - şi
măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor îndeplini... Nu e departe
timpul în care toate bogăţiile pământului vor aparţine numai jidovilor...
O nouă
împărţire mesianică, un nou Ierusalim, trebuie să se ridice în locul dublei
cetăţi a împăraţilor şi a Papilor”195.
* * *
În rezumat,
Cahalul este organizaţia naţiei ovreieşti. El este rezultatul dogmei talmudice
a poporului ales, dogmă în virtutea căreia ovreii nu trebuie să se contopească
cu alte popoare, căci Dumnezeu le-a făgăduit să posede tot pământul şi să
stăpânească lumea întreagă.
Astăzi, ovreii au ajuns să fie
stăpânii presei universale. Astfel, ei deţin cele mai mari ziare:
La Londra: Times, Daily Telegraph
etc.
La Paris: Le Matin, Le Temps, Le
Figaro etc.
La Berlin: Berliner Tageblatt,
Berliner Volkszeitung etc.
La Viena: N. Freie-Presse,
Fremdemblatt etc.
La Budapesta: Pester Loyd, Magyar
Hirlap etc.
La noi: Adevărul, Dimineaţa, Facla,
etc.
195 Arhives israélites, XXV, p. 651,
1861. - Vezi Mousseaux, Le Juif, Ch. XIII. p. 266. - Vezi şi Cuza, I. Cit.
Cahalul este
reacţia contra oricărui progres, el este obscurantismul clerical cel mai orb;
el dă naştere la dispreţul cel mai insultător contra goimilor, consideraţi ca
vite şi la ura cea mai atroce, de moarte, contra întregii omeniri nejidoveşti.
Cahalul este
organizaţia misterioasă care, învăluită sub aparenţele inofensive ale
Comunităţilor confesionale, a făcut cu putinţă conservarea poporului ovreiesc,
în mijlocul naţiilor puternice, pe care le-a doborât, sau pe care e pe drum să
le distrugă.
El este
cheia problemei ovreieşti şi explică lipsa oricărui elan de reînnoire şi de înaintare
în sânul iudaismului196, - pe care-l stăpâneşte, în mod absolut şi tiranic,
prin teroarea Cheremului.
Cahalul este
factorul corupţiei care răstoarnă statul nostru; - el este cauza acaparărilor,
a trusturilor, a falimentelor care minează comerţul, industria şi agricultura
în România; - el este organul care rătăceşte opinia publică prin ziarele pe
care le subvenţionează; - el este agentul propagării perfide a materialismului
şi a ideilor liberaliste, socialiste, anarhiste; - el este puterea ocultă a
Francmasoneriei.
Cahalul
este, în fine, agentul revoluţiilor, care au zguduit lumea şi care, de câtva
timp, tulbură liniştea nenorocitului popor românesc.
Aceasta este
puterea ocultă ovreiască, împotriva căreia omenirea este dezarmată, pentru că
nu o cunoaşte.
EFECTELE CAHALELOR TALMUDICE
Posedând
arme veninoase, - ca Talmudul şi ca realizarea sa concretă Cahalul, Israel
porni să cucerească lumea.
196 Cuza, „Neamul Românesc”, p. 1996.
22 octombrie 1910.
Să vedem mai
întâi, ce se petrece în ţările în care iudeii au putut să-şi satisfacă, nu
numai patima de proprietate, dar şi patima de dominaţie, prin dobândirea
drepturilor de cetăţenie.
Trebuie să
spunem însă, de la început că ovreii nu au obţinut nicăieri aceste drepturi,
decât după ce au făcut să izbucnească nişte revoluţii teribile. Astfel ei au
devenit cetăţeni ai Franţei în timpul marei Revoluţii şi au ajuns cetăţeni ai
Austriei, ai Germaniei, ai Italiei, în urma revoluţiei din 1848.
Şi notaţi
bine că, fiind detestaţi de toate popoarele, - de câte ori au voit să forţeze
porţile unei noi naţii, au recurs la acelaşi mijloc - la Revoluţie.
Vom începe
prin Austro-Ungaria, ţara cea mai apropiată de a noastră.
AUSTRO-UNGARIA
„Ovreii nu
erau nimic în Austria, înainte de 1848, - zice TROCASSE197.
Acum însă,
ei joacă acolo un rol dominant şi, sunt singurii cărora le-a folosit Revoluţia.
S-ar părea că vienezii, construind baricade şi înfruntând mitralierele
soldaţilor împărăteşti, n-au avut alt scop decât să distrugă digurile, ridicate
de prevederea trecutului, în contra valurilor cotropitoare ale ciumei
semitice... Şi, într-adevăr, cucerirea absolută a unei împărăţii, de către
jidovi, în timp de 50 de ani, este, fără doar şi poate, unul din faptele cele
mai caracteristice ale istoriei contemporane”.
Să examinăm,
mai întâi, ce se întâmplă în fosta provincie românească, Bucovina.
Pe urmă, vom
trece la alte părţi ale împărăţiei şi anume: la Galiţia, la Ungaria şi la
Austria.
197 F. Trocasse, L'Autriche juive,
Paris, p. 124 (A. Pierret, édil.).
BUCOVINA
Bucovina, -
care a fost răpită Moldovei în 1775, de către Austria, - prezintă un exemplu
izbitor de ceea ce ar deveni România, dacă n-ar fi luat măsuri ca să se apere
împotriva pericolului israelit.
În 1769,
numărul familiilor ovreieşti, care locuiau în această provincie, era de 206.
În 1780,
această cifră se încinci şi se urcă la 1069199.
În 1846,
populaţia jidovească se ridicase la 11.500 de indivizi.
Însă, după
1848, când jidanii câştigară drepturile de cetăţenie, numărul lor merse crescând
din ce în ce. Astfel:
În 1850 erau
14.500,
În 1857, -
30.000,
În 1869, -
47.000,
În 1880, -
67.000,
În 1890, -
83.000,
În 1900, -
96.000.
Înmulţirea
iudeilor între 1846 şi 1908 a fost deci de 713%.
Oraşele
fiind repede umplute, ei nu întârziară să se reverse asupra satelor.
Ocupaţia de
preferinţă a acestor ovrei, - ca şi a celor din România, - este comerţul cu
băuturi spirtoase. Ei ţin mai toate cârciumile; şi, într-adevăr, în 1885,
posedau 95% din debitele de rachiu. De aceea, alcoolismul face, în Bucovina,
ravagii înspăimântătoare.
Tot comerţul
şi toată industria ţării sunt în mâinile iudeilor200, - în mod mai complet
chiar decât în Moldova.
198 Datele statistice referitoare la
Bucovina au fost luate de Verax, din Dr. Zeiglauer, Geschichtliche Bilder aus
der Bukowina, Cernăuţi, 1899, p. 2 şi următoarele, - şi din Dr. Polek,
Statistik des Judenthums in der Bukowina, etc.
199 Iată cum se exprimă, în privinţa
lor, Comisia numită în 1782 la Viena, de împăratul Josef II:
„Nu se pot considera ca supuşi ai împăratului,
ovreii din Bucovina, intraţi în această provincie prin înşelătorie şi fraudă.
Aceşti ovrei, trebuie să fie trataţi ca străini...'' Şi într-adevăr, la
început, au fost supuşi unui regim special, care micşoră emigraţia lor în ţară
(Verax, I. cit, p. 8).
Afară de
asta, ei au acaparat cu totul profesiile liberale. Astfel pe când în 1865 nu
erau decât 2 avocaţi israeliţi, în 1900 ajunseseră la numărul de 82, pentru 14
creştini.
Dar, ce e
mai mult, de la 1862, de când prima bucată de pământ căzu în mâinile lor, -
numărul marilor proprietari ovrei crescu din ce în ce, - aşa că în 1900 ajunse
să întreacă cifra enormă de 80%.
Multe din
moşiile, rămase românilor, sunt de asemenea ipotecate la jidani, care le vor
pune în vânzare şi le vor cumpăra peste puţin.
Cât despre
mica proprietate, 60% din imobile sunt grevate de ipoteci la ovrei201.
Se înţelege,
prin urmare, de ce moldovenii, care altădată prosperau în această provincie, -
pe când ei erau stăpâni, - nu se mai înmulţesc deloc, pier şi dispar puţin câte
puţin, sub gheara Austriei, care i-a dat pe mâna acestor blestemaţi paraziţi.
Având,
astfel, tot comerţul şi toată industria în mâinile lor, acaparând toate
profesiile liberale, având în posesia lor casele din oraşe şi, pe deasupra,
moşiile şi marile domenii rurale, având în sfârşit puterea, prin voturile pe
care le cumpără, ovreii au devenit stăpânii sau mai bine zis satrapii acestei
nenorocite ţări, pe care o sug până la măduvă.
Dulcea Bucovină,
vesela grădină de care vorbeşte poetul, a devenit azi o pustie funebră, un
adevărat cimitir pentru bieţii români, - pe care jidanii îi urmăresc şi îi ucid
prin mizerie şi prin alcoolism.
GALIŢIA
200 O statistică recentă, - ale cărei
cifre au fost culese din actele prefecturilor împărăteşti ale Bucovinei, -
arată că în momentul de faţă se găsesc în această provincie: Meseriaşi: 737
români, pentru 5089 ovrei.
Negustori: 454 romani, pentru 8567
ovrei. (Toronţiu, „Neamul Românesc”, 30 sept. 1911).
201 Verax, I. cit, p. 57-61. Toate
aceste amănunte au fost date lui Verax, de către Dr. Bălan, şeful cancelariei
dietei din Bucovina, după publicaţiile oficiale.
Situaţia
este şi mai deplorabilă în Galiţia.
Într-adevăr,
„în Galiţia şi în anumite cantoane ale Ungariei, ovreii ţin hanuri şi cârciumi
unde vând rachiu... Ceea ce este, pentru clasele inferioare, un pericol de
moarte.
Aceşti
cămătari, negustori cu bucata, vând rachiu pe datorie ţăranilor... şi prin
dobânzi excepţionale, jupoaie poporul de ultima lescaie.
Ţăranii,
ruinaţi, se dau la băutură, pentru ca să-şi uite necazurile; şi, ca
întotdeauna, singur jidanul câştigă, în mijlocul zăpăcelii universale”202.
Pe lângă
aceasta, comerţul şi industria precum şi profesiile liberale sunt în întregime
în mâinile ovreilor.
Mai mult, -
aceştia, îndată ce au căpătat drepturile de cetăţenie, s-au aruncat năpraznic
asupra domeniilor rurale, care le-au dat în mână puterea politică.
„Interdicţia
făcută ovreilor din Galiţia (Polonia austriacă), de a poseda pământ, a durat
până la 1867, cel puţin în ceea ce privea pământurile de arat.
La această
dată, de 1867, nu erau în toată Galiţia decât 38 de proprietari, din rasa lui
Iuda.
Or, 3 ani
după ridicarea interdicţiei, - adică în 1870, - se găseau în provincie, 68 de
proprietari ovrei, având dreptul de vot.
Trei ani mai
târziu, în anul 1873, ei ajunseră la cifra de 289; iar în 1880, după
statisticile oficiale, marii proprietari jidani erau în număr de 680!
Calculele
referitoare la mica proprietate sunt, din nenorocire, şi mai semnificative, în
timp de 18 ani, de la 1874 la 1892, 43.000 mici proprietăţi au trecut în
mâinile jidovilor.
Actualmente,
ei posedă pământurile cele mai fertile din ţară; şi, mai bine de doua milioane
de locuitori, care altădată erau şi ei proprietari, servesc, ca slugi, la
jidani, pe fostele moşii ale părinţilor lor”.
202 Trocasse, I. cit.,.
După un
asemenea tablou, ar trebui să cadă cortina.
Şi totuşi,
ascultaţi cele ce urmează:
În Galiţia,
totul aparţine ovreilor. Ei au acaparat nu numai întreaga proprietate urbană,
dar şi mai toată proprietatea rurală.
Nenorociţii
de ţărani sunt obligaţi să închirieze de la jidovi, pe preţuri exorbitante,
pământurile care le aparţineau altădată; şi rareori ajung să se poată plăti.
Pentru ca să
reintre în fonduri, jidanul cumpăra, ieftin de tot munca ţăranului pentru toată
perioada agricolă următoare.
Odată
contractul încheiat, această muncă este revândută, de ovrei, cu un câştig
enorm, vreunui arendaş din Galiţia, din Ungaria sau din Moldova, - de cele mai
multe ori unui alt jidov.
Ţăranul îşi
vinde munca ovreiului, cu 12 florini pe lună (25 lei), plus mâncarea; iar
acesta o revinde în Moldova, cu un preţ ce variază între 45 şi 60 lei pe lună,
plus mâncarea şi cheltuielile de transport.
Adesea, se
văd lucrând pe câmpiile Moldovei, ţărani ruteni, slabi, jigăriţi; zdrenţăroşi,
abrutizaţi de sărăcie şi de alcool, - adevăraţi iloţi, în veacul al
douăzecilea”.
În
realitate, halul acesta de plâns constituie o adevărată robiei. Iată ce ne
aşteaptă pe noi Românii, dacă vom avea neghiobia să dăm, vreodată, jidanilor,
drepturi de cetăţenie!
„Prin
cruzimea de care a dat dovadă, - şi care întrece pe aceea a fiarelor de pradă,
- jidovimea austriacă provoacă indignarea când îndrăzneşte să vorbească de
civilizaţie şi de progres.
În fapt, ea
a rămas sălbatică, şi produce moartea, prin foamete şi prin muncă
istovitoare;... ea merge chiar până să uite dreptul imprescriptibil al
omenirei, - dreptul de a trăi.
203 Trocasse, I. cit., p. 135.
204 Verax, I. Cit. p.63.
UNGARIA
Acelaşi
lucru se întâmplă şi în Ungaria. Ne va fi de ajuns să spunem că:
Ţăranii în
sate şi burghezii în oraşe, sunt cu totul ruinaţi... Castelele şi moşie au
trecut cu miile, în mâinile jidanilor. Camăta a distrus totul,... ca o lepră
fără leac.
Doctorul
HORSKY, scria, de curând, următoarele: „În 1862, ovreii nu aveau nici un cot de
pământ în Ungaria. Acum, după 30 de ani, a treia parte din pământul întregului
regat le aparţine... Trei jidovi posedă, ei singuri, 100.000 hectare”.
AUSTRIA
Austria
propriu-zisă, nu este nici ea mai fericită.
Tot comerţul
este în mâinile iudeilor.
Tot aşa e şi
cu industria.
„Fabricanţii,
- constrânşi să plătească preţurile iudeilor - părăsesc meşteşugul.
Lucrătorii, exploataţi
şi ei la rândul lor, nu întârzie să cadă în cea mai grozavă mizerie.
Salariile
sunt minime; sunt salarii de foamete, ne-îndestulătoare pentru a face să
trăiască o familie”.
Pe lângă
aceasta, profesiile liberale, - mai cu seamă acelea de avocat şi de medic209,
care permit să exploateze mizeria şi suferinţa bieţilor creştini, sunt cu totul
ocupate de jidani.
205 Trocasse, I. cit, p. 146.
Acum se înţelege de ce, în 1898, a
izbucnit o răscoală înfricoşătoare a ţăranilor polonezi, împotriva jidovilor,
în 33 de districte ale Austriei. Este de remarcat că în timpul acestei revolte,
- pe când mii de ţărani au fost ucişi, - nici un ovrei nu şi-a pierdut viaţa.
(Trocasse, I. cit, p. 166)
De altfel, în Galiţia, guvernul, - ca
să dea un exemplu, - a stabilit o stare de asediu permanentă (Trocasse, I. cit,
p. 176).
206 Idem, Leit, p. 261.
207 Idem, I. cit, p. 130.
208 Trocasse, I. cit, p. 132.
209 „Este oprit unui medic israelit
să vindece pe un Akum, chiar când a fost plătit pentru aceasta... ,
Dar este permis medicului ovrei să
experimenteze asupra unui Akum, pentru a vedea dacă un medicament este eficace
sau este omorâtor” (Karo, Şulhan-Aruk, Jore Dear, 158).
Şi nici nu
mai vorbim de judecătorii ovrei, care transformă dreptatea într-o prostituată,
ce-şi vinde favorurile cui îi dă mai mult.
Însă mai e
ceva.
Ovreii
organizează cartele şi trusturi, speculând mai ales asupra produselor de
alimentaţie şi asupra celor necesare traiului (grâu, zahăr, petrol, lemne,
cărbuni etc.).
Astfel, „ei
acaparează toate grânele disponibile şi, odată în stăpânirea lor, ei reglează
cursurile preţurilor, după placul, sau mai bine zis, după interesul lor”.
În acelaşi
timp, prin lovituri de Bursă, ei şterpelesc, în mod periodic, micile economii
pe care creştinii reuşiseră să le strângă.
O speculă
neruşinată îşi întinde gheara peste tot, - chiar şi peste mizeriile,
suferinţele şi nenorocirile omenirii.
Însă ovreii
nu s-au mulţumit să adune bogăţii colosale, strângând în mâinile lor toate
industriile, întreprinderile, comerciale şi financiare.
A trebuit ca
şi pământul să le aparţină... pentru ca influenţa potică pe care o dă
proprietatea, să devină apanajul lor”.
Într-adevăr,
„iudeii sunt deja proprietari a mai mult de jumătate din casele din Viena... Şi
dacă vom consulta starea creanţelor ipotecare ce pot cu uşurinţă să ducă la o
expropiaţie, le aparţin 70% din clădiri”.
„În ce
priveşte proprietatea funciară, până la 1848, era interzis ovreilor să devină
cumpărători. De atunci, ei şi-au câştigat cu vârf timpul pierdut. Baronul
Rotsehild, posedă, el singur, aproape un sfert din marea proprietate în Boemia
(de
210 Trocasse, I. Cit. p. l37.
211 Trocasse, I. cit., p. 137.
212 Idem, I. cit, p. 145.
213 Idem.
214 Idem, I. cit, p. 133.
şapte ori
mai mult decât familia imperială), - fără să mai vorbim de ceea cei aparţine în
celelalte provincii (Austria de Jos, Moravia, Silezia), precum şi în
Ungaria.”215
„Nu prin
talent, nici prin ştiinţă, nici prin lucru, nici printr-o activitate
productivă, s-au urcat ovreii până în vârful scării sociale, - ci, numai prin
intrigă, îndrăzneală, viclenie, îndemânare de a exploata pe aproapele, lăcomie
nesăturată şi lipsă de orice scrupule.
Astfel
jidovii, - însuşindu-şi fără ruşine fructul muncii concetăţenilor lor, - au
ajuns repede să reunească în mâinile lor bogăţia şi influenţa, - adică
elementele dominaţiei.
Din nimic,
ei au devenit, în 50 de ani, totul, în monarhia Habsburgilor”.216
Acestea sunt
efectele Cahalului!
Acum, că am
văzut nenorocirile unei ţări mari, care a avut imprudenţa să dea ovreilor
drepturile de cetăţenie, să examinăm modul cum ei au procedat în altă ţară
mare, adică în Franţa, pentru a putea intra în posesia aceloraşi drepturi.
Aceasta ne
va permite să înţelegem manevrele ascunse, de care se servesc la noi, pentru ca
să ajungă la un rezultat analog.
FRANŢA
Lăsând sub
tăcere acapararea bogăţiilor acestei ţări, care este aproape la fel cu cea din
Austro-Ungaria, nu ne vom ocupa decât de modul cum ovreii au ajuns să se
introducă în Franţa şi de mijloacele oculte de care s-au servit pentru ca să
capete drepturile de cetăţenie.
Aici, - ca
pretutindeni, - ei au încercat mult să-i înşele pe francezi asupra intenţiilor
lor. Văzând însă că nu le reuşeşte cu minciuna, ei făcură un mare pas care le
aduse, o dată cu drepturile
dorite, căderea monarhiei şi răsturnarea Bisericii creştine, duşmana lor
ereditară.
215 Idem.
216 Trocasse, I. cit, p. 142.
Ei creară
Francmasoneria şi, cu ajutorul ei, preparară şi săvârşiră Marea Revoluţie, zisă
franceză, - care ar trebui mai bine să se numească marea Revoluţie jidănească.
Mai târziu,
pentru a obţine drepturile de cetăţeni într-o simplă colonie franceză, Algeria,
ei profitară de nenorocirile ce rezultaseră pentru ţară dintr-un dezastru
naţional, adică din războiul din 1870.
„În secolul
al XII-lea, „ovreii din Franţa ajunseră la cifra de 800.000, pe care nu o ating
încă azi. Ei erau tot aşa de bogaţi ca şi acum şi stăpâneau jumătate din
Paris”.217
Storcâd
poporul, sărăcindu-l şi ruinându-l prin camătă, - încercând prin Cahal să
vatăme corporaţiile meseriaşilor şi ale negustorilor, atât de trainic stabilite
în timpul Evului Mediu, - căutând să dărâme Biserica, atât de puternică la acea
epocă, prin nenumărate erezii, pe care le scorneau neîncetat, - ba, ce e mai
mult, îngrozind lumea prin crime rituale, atât de dese pe vremea aceea, -
ovreii au fost, în mai multe rânduri, goniţi din Franţa.
Însă,
intrând din nou prin fraudă, îndată ce furtuna încetă şi reîncepând aceleaşi
isprăvi ca şi mai înainte, fură definitiv expulzaţi din Franţa, de Charles al
Vl-lea, în 1394.
De atunci,
ei se ascunseră.
Sub Ludovic
al XIV-lea, nu se găseau la Paris decât trei sau patru familii israelite218. În
plus, ei erau toleraţi la Metz, unde Henric al IV-lea luase sub protecţia sa 24
familii care se coborau din cele dintâi 8 menaje, stabilite în acest oraş sub
predecesorul sau.
Cucerirea
Alsaciei a adus Franţei un număr considerabil de iudei, - şi înaintea marii
Revoluţii din 1789, se aflau în număr de vreo 20.000 în această provincie.
217 E. Drumont, La France juive, I,
p. 143.
218 E. Drumont, I. cit, I, p. 213.
219 Idem, I. cit, I, p. 247.
În acelaşi
timp, câţiva ovrei reuşiră să se stabilească la Paris, - însă în condiţii
foarte nesigure şi asemănătoare cu înscrierea în condicuţe, ce se aplică la o
anumită categorie de femei220. Astfel, în 1778, mureau la Paris, de la 12 la 15
iudei pe an; ceea ce reprezintă o populaţie de vreo 400 de indivizi221.
Însă, chiar
din 1767, jidovii încercară să se strecoare în Franţa, profitând de faptul că
străinii, - cu ajutorul brevetelor acordate de rege, - puteau să intre în
breslele de meserii şi de comerţ.
„Petiţia
negustorilor şi a vânzătorilor din Paris, în contra admiterii ovreilor”
cuprinde, între altele, pasajele următoare:
„Se pot
asemăna jidanii cu nişte viespi care se introduc în stupi ca să omoare
albinele, să le deschidă pântecele şi să le ia mierea ce se găseşte în ele...
Ei cred că
orice autoritate este o uzurpaţie asupra lor, - nu au decât o dorinţă, aceea de
a ajunge la o împărăţie universală - şi privesc toate bunurile ca şi când le-ar
aparţine.
Ovreii nu
pot să se laude că au adus lumii vreun folos, în diferitele ţări, unde au fost
toleraţi... Ei profită de descoperirile altora, pentru ca să le altereze
producerile, practică tot felul de cămătării, cumpără de la oricine, chiar de
la un asasin sau de la un servitor, introduc mărfuri interzise sau defectuoase,
oferă risipitorilor sau nenorociţilor datornici, resurse care le grăbesc ruina,
practică scomturile, micile schimburi, agiotagele, împrumuturile pe amanete,
traficurile şi negoţurile cu lucruri vechi...
Dacă se
îngăduie unui singur jidov, o singură casă de comerţ, într-un oraş, se permite
comerţul la toată naţia şi se opun, fiecărui negustor, forţele unui popor
întreg222.
Cu mult mai
înainte de Revoluţie, pe la începutul secolului al XVIII-lea, ovreii reuşiră să introducă în Anglia,
Francmasoneria, societate secretă pe care au imaginat-o şi au construit-o după
modelul Cahalului lor.
220 Idem, I. cit. I, p. 220.
221 Idem, I. cit, I, p. 259.
222 Idem, I. cit, p. 236.
Englezii au
făcut apoi să treacă în Franţa această funestă asociaţie.
Aici,
Masoneria, dându-se, în mod mincinos, drept o instituţie filantropică, înşelă
într-un chip nedemn nobilimea, burghezimea şi, cu toate avertismentele Papilor,
o mare parte din cler. Mulţi proşti căzură în perfida cursă ce li se întinsese
şi intrară cu grămada în adunarea suspectă.
Abuzând de
încrederea acestor naivi şi acoperindu-le ochii cu un văl des, care îi
împiedica să vadă, Francmasoneria putu să lucreze în tihnă, ca să dărâme, puţin
câte puţin, organizaţia socială.
Ea amăgi, de
altfel, pe toată lumea, - pe unii mai mult decât pe alţii, - şi mai ales pe
revoluţionari, care îşi închipuiră că maşina împingea pentru ei, fără să
bănuiască măcar, că ea lucra, pur şi simplu, pentru Israel.
Însă, vom
expune mai departe originea Francmasoneriei şi rolul ei în timpul marii
Revoluţii.
De altfel,
într-o publicaţie anterioară223, am arătat pe larg, după TAINE, înspăimântătoarea
dezlănţuire a patimilor de proprietate şi de dominaţie, care a avut loc în
timpul acestei groaznice furtuni sociale.
Aici, nu vom
insista decât numai asupra câtorva peripeţii jidoveşti, care s-au desfăşurat,
începând de la acest tragic eveniment şi până în zilele noastre.
Când
Constituanta se reuni, ovreii din Paris solicitară emanciparea tuturor
israeliţilor din Franţa.
Dezbaterea,
începută la 21 septembrie 1789, se continuă câteva zile, însă Adunarea, foarte
încurcată, amână soluţia.
La 30 aprilie
1791 şi la 27 septembrie 1791, deputaţii, câştigaţi de jidani, reveniră la
asalt, - dar, fără nici un succes,... aşa era de mare scârba ce inspira această lepră.
223 Paulescu, Instincte sociale,
Conflicte şi Patimi, etc, p. 159 (C. Sfetea, edit. 1910).
Tocmai în
octombrie 1793, - adică după 4 ani, de luptă neîncetata, - Israel triumfă.
Să notăm, că
aceasta s-a întâmplat în plină Teroare.
Prima grijă,
- pentru ca să se arate demni de emancipare, - fu să se repeadă asupra
diamantelor Coroanei, în furtul cărora jucară un rol de căpetenie. Toţi ovreii
din Paris au fost implicaţi în această afacere. Dar, numai câţiva iudei
subalterni, care s-au lăsat să fie prinşi, au fost judecaţi şi în urmă
executaţi.
Ovreii fură,
de asemenea, aceia care organizară jefuirea bisericilor şi distrugerea
capodoperelor, inspirate de credinţa geniului pictorilor din Evul Mediu...
Adesea ei cumpărară biserici întregi, cu un pumn de bancnote şi le dărâmară -
sau, când liniştea fu restabilită, le închiriară, foarte scump, credincioşilor.
Mobilierele
emigraţilor erau o altă ocazie de operaţii fructuoase. Membrii Convenţei se
înţelegeau, cu ovreii, pentru ca să-şi însuşească averile acestor proscrişi.
Cea mai mare
parte din furturile şi jafurile de care vorbeşte TAINE, avură, - dacă nu ca
autori direcţi, - cel puţin ca instigatori şi ca tăinuitori de obiecte dosite,
pe aceşti blestemaţi fii ai lui Israel.
Atunci, au
început să ia naştere averile enorme ale multor jidani din Franţa.
Câţiva ani
mai târziu, în 1806, PORTAIIS, jurisconsul celebru, colaboratorul lui NAPOLEON,
- într-un memoriu pe care-l prezentă împăratului, -scrise cele ce urmează:
„Constituanta
crezuse că, pentru a face pe ovrei buni cetăţeni, era de ajuns să-i facă să
participe... la toate drepturile
de care se bucură cetăţenii francezi. Dar, din nenorocire, experienţa a probat
că... nu avusese prevedere.
224 Drumont, I. cit, 1. p. 286-290.
225 Drumont, I. cit, I, p. 300-303.
226 Astfel un jidan a cumpărat şi a
dărâmat, în 1797, biserica St Jaques dele Boucherie, din care un singur turn a
rezistat distrugătorilor. Acum el ornează un scuar situat aproape de piaţa
Chatelet (Drumont, I. cit, I, p. 150).
227 Drumont, I. cit, I, p. 304-305.
Greşeala
provine din faptul că revoluţionarii nu au vrut să vadă decât o chestiune de
toleranţă religioasă, în problema ce aveau de rezolvat în ceea ce priveşte
starea civilă a israeliţilor din Franţa.
Jidovii nu
sunt numai o sectă, ci un popor. Acest popor avea altădată un teritoriu şi un
guvern. El a fost împrăştiat, fără să fi fost distrus; şi acum rătăceşte pe tot
globul, pentru ca să caute un refugiu, iar nu o ţară; el există la toate
naţiile, fără să se confunde, cu ele; pretutindeni el se crede că trăieşte pe
pământ străin...
Astfel
ovreii formează, peste tot, o naţie în naţie; ei nu sunt nici francezi, nici
nemţi, nici englezi, nici prusieni, - ci pur şi simplu ovrei...”.
Şi NAPOLEON
I, într-o discuţie în Consiliul de Stat, adăugă:
„Nu se
plânge lumea de protestanţi şi de catolici, cum se plânge de jidani. Răul pe
care ei îl fac, nu vine de la indivizi, ci chiar de la constituţia acestui
popor. Sunt nişte lăcuste şi nişte omizi, care pustiesc Franţa”.
Treizeci de
ani mai târziu, într-o carte remarcabilă, - Les Juifs rois de l'epoque, -
TOUSSENEL scrie:
„Ovreii au
lovit toate statele cu o nouă ipotecă, pe care aceste state nu o vor plăti
niciodată cu veniturile lor.
Europa este
înfeudată dominaţiei lui Israel; această dominaţie universală, - pe care aţâţi
cuceritori au visat-o, - Iudeii o au în mâinile lor... Israel a impus tribut
tuturor statelor, produsul cel mai clar, al muncii tuturor cetăţenilor, trece
în punga jidanilor, sub numele de dobândă a datoriei naţionale”.
228 Idem, I. cit, I,p. 317-318.
229 Drumont, I. cit, l, p. 331.
230 Idem, I. cit, I,p. 350
Michelet, vorbind şi dânsul de ovrei,
se exprimă astfel: Jidanii,... murdara şi prolifica naţie,... au rezolvat
problema
De atunci,
ovreii au înaintat mult. Ei organizară maşina de exploatare a popoarelor, din
care au ieşit trusturi formidabile, - lovituri de bursă dezastruoase, krac-uri
şi panamale ce ruinează o ţară întreagă, războaie (ca acela din Tonkin,
etc.)231 etc. etc.
Astăzi, sub
republica francmasonă, jidanii au ajuns să fie stăpâni absoluţi pe Franţa.
ALGERIA
Să vedem
acum, în ce condiţii, ovreii au căpătat drepturile de cetăţenie în Algeria.
În 1870, în
timpul războiului ce a doborât Franţa, - al cărei pământ era invadat de
duşmani, - jidanul CREMIEUX, care împreună cu jidanul GAMBETTA erau membri ai
guvernului Apărării naţionale, dădu decretul de naturalizare, în masă, a
ovreilor din Algeria.
Profitând de
un astfel de moment pentru a da un astfel de decret, CREMIEUX şi cumătrul său
GAMBETTA au trădat Franţa, pentru ca să servească interesele neamului lor.
Şi pentru ce
o asemenea favoare?... atunci când decretul din 1848, referitor la
naturalizarea străinilor, deschidea iudeilor o poartă destul de largă.
Cu atât mai
mult că în 1870 această măsură avea şi un caracter odios: arabii, care-şi
făcuseră datoria în mod eroic în timpul războiului, erau lipsiţi de dreptul de
a vota, - ce era dăruit cu toptanul şlehtei jidoveşti.
De altfel,
ura împotriva acestui neam netrebnic, era aşa de intensă, încât pentru ai
înflăcăra pe turcoşi împotriva austriecilor, în timpul războiului din Italia,
era de ajuns să li se spună că aveau în faţa lor nişte jidani.
de a volatiliza bogăţia... Acum ei
sunt stăpânii omenirii! Din palme şi din ghionţi, au ajuns pe tronul lumii!”
(Michelet, Discours citat de Hallez în Les Juifs en France, 1854, p. 37. - Vezi
şi Chabauty, I. cit, p. 164).
231 Drumont, I. cit, II, p. 12
232 Idem.
233 Drumont, I. cit, n, p. 34.
234 Drumont, I. cit, p.22.
Acest decret
de naturalizare excită, în Algeria, o indignare unanimă. El avu, ca efect
imediat, o răscoală îngrozitoare a populaţiei arabă şi cabilă.
Când un
ofiţer francez se prezenta la Sidi Mahomed Ben Ahmed el Mokrani, - mare senior
arab, - şi îi înmână decretul lui CREMIEUX, Aga scuipă pe el, - şi trimise
înapoi generalului AUGERAUD crucea de ofiţer a legiunii de onoare, pentru ca să
arate tot dezgustul şi adâncul său dispreţ, francezilor, care s-au înjosit până
la a se pune în rând cu jidovii.
MOKRANI căzu
ca un erou şi revolta fu înecată în sânge, de armata franceză, - redusă la
trista necesitate de a se pune în serviciul acelora ce trăiau numai din camătă
şi din furtişaguri.
Nu ne vom
mai opri asupra celorlalte ţări din Europa, care, din acest punct de vedere, nu
stau mai bine ca Austria şi ca Franţa.
Nu vom spune
deci, nimic despre Italia, care are jidani ca prim-miniştri (Luzzati), ca miniştri
de război (Ottolenghi), ca primari ai Romei (Nathan); nici de Anglia, unde, în
momentul de faţă, trei miniştri, tăiaţi împrejur, se îndeletnicesc cu un
gheşeft monstru236, ce a dat naştere unui scandal colosal, a cărui faimă a
făcut ocolul pământului; nici de Germania, unde ovreii sunt, de asemenea,
foarte puternici şi unde HERMAN KUHN scria, în 1881:
„Poziţia
iudeilor în Germania este foarte avantajoasă... Fiecare comunitate jidovească
se administrează ea însăşi, îşi ridică impozitele, îşi dirijează şcolile, fără
intervenţia autorităţilor civile. Israeliţii formează, într-adevăr, un Stat în
Stat”.
235 Idem, I. cit, II, p. 24.
236 Sub titlul de „Neplăcuta păţanie
a trei miniştri ovrei din Anglia”, Universul din 1 aprilie 1913, publică, sub
semnătura binecunoscută a lui I. G. D., o notiţă plină de interes: în guvernul
englez se găsesc acum trei ovrei: Sr Rufus Isaar, ministru de justiţie, Dl
Hetbert Samud, ministrul poştelor şi Dl Montagu, subsecretar de Stat la
depar-tamentul Indiilor.
Or, astăzi, câteşitrei sunt traduşi
înaintea unei comisii parlamentare, sub inculpapa că au avut un amestec...
ciudat, în oarecare afaceri, ce privesc „finanţele publice”. Şi jurnalistul
continua: „Din timpuri imemorabile, Anglia fusese prezervată de spectacolul
unor miniştri târâţi pe banca acuzaţiei. A trebuit să se găsească în guvern
trei miniştri jidani, pentru ca această glorioasă tradiţie să înceteze”.
Dar, să
vorbim puţin de o ţară mare, în care ovreii - ca cei de la noi - nu se bucură
de drepturile de cetăţenie... adică de Rusia.
Aceasta ne
va permite să ne dăm seama de uneltirile sau de tertipurile pe care jidanii din
România le întrebuinţează pentru ca să-şi atingă scopul dorit.
Să vedem,
prin urmare, ce s-a petrecut în Rusia, în timpul războiului cu Japonia.
RUSIA
În Rusia, -
unde ei se numără cu milioanele, - ovreii sunt lipsiţi de drepturile civile şi
politice, măsură excelentă pentru poporul rus, însă deplorabilă pentru vecinii
lui, - în particular pentru noi, - unde vine să se reverse prisosul acestui
furnicar.
Jidănimea
rusească se agită cu furie şi, prin Nihilişti238 (sectă de anarhişti), -
tulbură liniştea Statului şi pune într-un pericol continuu viaţa Ţarului şi a
principalilor săi colaboratori.
Mai mult,
prin presa europeană, Cahalele calomniază Rusia şi o discreditează în ochii
lumii străine, care îşi închipuie uşor că o monarhie absolută este un
îngrozitor flagel, pe când ruşii se găsesc foarte bine sub un asemenea regim.
Văzând ca nu
ajung la nimic, nici prin teroare, nici prin minciună, ovreii - profitând de
momentul când Rusia era încurcată într-un război nenorocit, încercară să
escaladeze bariera.
Într-un ceas
aşa de dezastruos pentru patria comună, jidănimea n-a văzut decât un singur
lucru: interesul ei.
237 Copin-AIbanceffi, Le drame
maçonique, I, Pouvoir occulte, p. 369.
238 Nihiliştii, afară de ovrei, se
recrutează mai ales dintre tinerii semikulţi şi neexperimentaţi, pe care Iuda
îi orbeşte cu uşurinţă, oglindind înaintea ochilor lor, vorbele umflate de
Progres, de Libertate, de Egalitate, de Frăţie şi alte gogoşi francmasonice.
239 Să amintim moartea tragică a lui
Alexandru II care a fost ucis de o bombă, aruncată de un nihilist. De asemenea,
Stolipin, prim-ministrul imperiului, a fost asasinat de un jidan numit Bagrow,
în septembrie 1911,
Poporul rus,
- ne spuneau telegramele agenţilor, care mai toate sunt în mâinile ovreilor, -
reclamă o constituţie şi o garanţie; pentru acest lucru se răscoală.
Însă, în
realitate, poporul rus nu ştia câtuşi de puţin ce e o constituţie şi ce sunt
garanţiile.
Când, în loc
să citeşti în ziare depeşele agenţiilor jidoveşti, citeai scrisorile
particularilor care vedeau cu ochii evenimentele, constatai că poporul rus
mergea fără să ştie pentru ce, - ici pentru o cauză, colo pentru alta, - sau
mai bine zis se năpustea ca o bestie turbată, mereu excitat împins în stradă de
către jidani, care minţeau cu neruşinare şi îl făceau să creadă că, punându-se
în grevă, arzând şi asasi-nând, apără cauza Ţarului şi a Rusiei”.
Şi,
într-adevăr, s-au văzut „instigatori, care răsculau poporul, în numele Ţarului,
- pentru al elibera”.
Francmasonii
Constituantei şi ovreii revoluţionari din Rusia, lucrară exact în acelaşi sens.
În cursul
unei revoluţii sângeroase, avu loc intrarea jidovilor în naţia franceză; tot
astfel, în mijlocul masacrelor, ei încercară să se încorporeze în naţia rusă.
Şi, pentru a ajunge aici, ei au dezlănţuit războiul civil când patria, în care
voiau să intre, era zdrobită din afară.242
Aceeaşi
soartă ne ameninţă şi pe noi, românii, din partea jidovimei.
ROMÂNIA
Acum,
cunoscând modul cum jidovii au lucrat în mai multe ţări străine, ne va fi uşor
să înţelegem ce se petrece în propria noastră ţară.
În România,
ovreii n-au putut să-şi satisfacă decât numai patima de proprietate şi datorită
ei, au ajuns în câţiva ani să pună mâna pe mai toate bogăţiile ţării.
240 C. Albancelli, I. cit, p. 358.
241 Idem, I. cit, p. 352.
242 Idem, I. cit, p. 357.
Dar, ca să
ne subjuge cu totul, le mai trebuie să posede şi drepturile de cetăţenie.
Pentru a atinge şi acest sfârşit, ei se agită nebuneşte, împinşi fiind de
patima de dominaţie.
Aceşti
străini, veniţi de ieri, pretind astăzi că sunt stabiliţi în România de când
lumea şi pământul, - cu mult mai înainte de formarea acestei ţări,... de la
luarea Ierusalimului de către Titus (CREMIEUX)... sau din timpurile lui Decebal
(B. LAZARE)243, - şi că, prin urmare, ei trebuie să aibă prerogativele de
cetate, ce le sunt contestate pe nedrept.
Pentru ca să
probăm că această afirmaţie nu este decât o neruşinată minciună, vom aduce aici
cifre exacte, scoase din statisticile oficiale.
La începutul
secolului al XVIII-lea, nu se afla în Moldova decât un număr foarte mic de
ovrei. Astfel, la Iaşi, ei erau atât de rari, încât contribuţia lor totală se
ridica abia la 155 lei, pe trimestru.
Numărul lor
însă a crescut progresiv, după împărţirea Poloniei (1772).
În 1803, -
când s-a făcut cel dintâi recensământ în Moldova, - s-au găsit, în toată ţara,
12.000 de ovrei;
În 1820, -
19.000;
În 1827, -
24.000;
În 1831, -
37.000;
În 1838, -
80.000;
În 1859, -
120.000;
În 1899, -
200.000 de iudei244.
Comparând
între ei anii 1803 şi 1899, constatăm că înmulţirea jidanilor, în Moldova, în
această perioadă de 96 ani, a atins cifra colosală de 1.533 la 100.
În Muntenia,
numărul ovreilor a fost întotdeauna cu mult mai mic ca în Moldova. Astfel, în
Bucureşti, în 1820, nu s-au găsit decât 127 şefi de familii israeliţi.
243 „Legenda (?) povesteşte că ovreii
veniră în Dacia în timpurile mithice ale lui Decebal, sub Domiţian” (Bernard
Lazare, Les Juifs de Roumanie, p. 17).
244 Cifrele care se referă la o epocă
anterioară lui 1859, provin din Arhivele Statului. Cele ce privesc anii 1859 şi
1899, sunt luate din publicaţiile Serviciului statistic. 101
În 1831, -
se socotesc în toată ţara, 3.330 ovrei;
În 1838, -
6.000;
În 1860,-
9.000;
În 1899, -
70.000 de jidovi, în urma emigrării lor necontenite din Moldova.
Cifrele
acestor statistici245 arată că, în imensa lor majoritate, ovreii, care se află
actualmente în România, s-au introdus aici în mod fraudulos în cursul secolului
trecut, - venind din Galiţia şi din Polonia rusească, ce constituie un fel de
cloacă nesecabilă ce debordează cu îmbelşugare această pestilentă.
Prin urmare,
aceşti străini, - care n-au luat parte nici la suferinţele grozave îndurate
altădată de poporul român, nici la luptele sângeroase, pe viaţă sau pe moarte,
susţinute de el împotriva numeroşilor barbari (turci, tătari, unguri, etc.) ce
voiau să-l cotropească, - n-au nici un motiv istoric plauzibil ca să poată
pretinde drepturile de cetăţenie, în România.
Iată ce zice
în aceasta privinţă, un savant istoric, ERNEST DESJARDINS, membru al
Institutului, care a venit în România, în 1867, să studieze chestiunea
israelită:
„Majoritatea
familiilor evreieşti care locuiesc în România, este prin naştere, - ca şi prin
voinţă şi prin moravuri, prin spirit şi prin limbă, - străini de ţară.
Ea a venit
aici prin emigraţie, din Austria şi din Rusia. Această invazie a început de ani
de zile; dar a devenit foarte activă mai ales în timpul domniei lui Mihail
Sturdza (1834-1848)...
Astfel,
înmulţirea ovreilor străini luă proporţii înspăimântătoare, - pentru concurenţa
de aici înainte neputincioasă şi chiar pentru viaţa materială a adevăraţilor
români...
Dar, existau
în Moldova regulamente pentru apărarea
245 Cifrele acestor statistici sunt
împrumutate din cartea lui Verax La Roumanie et Ies Jutfs, 1904, p. 2-4 (ediţie
prescurtată).
fruntariilor
împotriva valurilor năvălitoare ale vagabonzilor străini. Numai că, severitatea
acestor regulamente, se topi la vederea câtorva gologani, - iar guvernele,
făcându-se complicii acestor abateri, dădură pământul naţional pradă
cerşetorilor corupători”246.
Dacă
examinăm acum statisticile care dau mişcarea totală a populaţiei în oraşele
Moldovei, de la 1870 la 1893, vedem că românii prezintă un deficit de 30.000
morţi, asupra naşterilor, pe câtă vreme jidovii (al căror număr este aproape pe
jumătate ca acel al creştinilor) au un excedent de 40.000 naşteri, asupra
morţilor247.
Naşteri
Morţi Diferenţa
Români
140.000 170.000 - 30.000
Ovrei
120.000 80.000 +40.000
Adică, în 22
de ani, o diferenţa de 70.000 de suflete în profitul lui Israel.
De asemenea,
în oraşul Iaşi, - fosta capitală a Moldovei, mişcarea populaţiei, de la 1869 la
1875248, se prezintă cu un tablou şi mai înfricoşător.
Naşteri
Morţi Diferenţa
Români 7.500
13.000 -5.500
Ovrei 13.000
9.500 +3.500
Şi, numai în
anul 1909, românii au pierdut aici 986 indivizi (1.432 naşteri, 2.418 morţi),
pe când jidanii au câştigat 120 (894 naşteri, 774 morţi).
D-l A. C.
CUZA, profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi, calculând asupra
datelor statisticilor oficiale, pentru acelaşi oraş, mişcarea populaţiei de la
1866 la 1909, constată:
- pentru
români, un deficit de 14.443 de suflete;
- pentru
ovrei un excedent de 17.784 de suflete.
246 E. Desjardins, Les Juifs en
Moldavie, Paris, 1867 Vezi Verax, I. cit, p. 20.
247 Colescu, Mişcarea populaţiei
României, pentru 1901 şi 1902; vezi Verax, I. cit, p. 54.
248 Dr. Agapi, Studii demografice
asupra populaţiei oraşului Iaşi. (Verax, I. cit, p. 55).
Cu alte
cuvinte, în 43 de ani, s-a produs o diferenţă de peste 30.000 de indivizi în
favoarea lui Israel, asupra unei populaţii totale de 77.759 locuitori.
Cu modul
acesta, ovreii au ajuns în Iaşi la cifra de 39.488 suflete, - adică la 50,8%.
O asemenea proporţie
se întâlneşte în mai toate oraşele Moldovei; astfel la Dorohoi ea este de
53,6%, - la Botoşani, de 51,8%, - la Fălticeni, de 57% - şi aşa mai departe249.
În 1912, s-a
făcut un nou recensământ al populaţiei, ale cărui prime rezultate au fost raportate
de profesorul CUZA250.
Un ziar
politic, publicând aceste date, le rezumă astfel:
„Cifrele
recensământului, - pentru moment provizorii, - ne duc la constatări de o
excepţională gravitate. Fenomene, - care se petreceau în umbră, neobservate de
nimeni, uneori numai bănuite, - apar astăzi în plină lumină...
Într-adevăr,
datele referitoare la numărul locuitorilor Moldovei arată că populaţia rurală a
crescut, în 13 ani, numai cu 18,8% - pe când a Munteniei s-a înmulţit cu 1%.
iar a Dobrogei cu 45,7%.
În acelaşi
timp, populaţia urbană a Moldovei a crescut numai cu 5,3% - pe când a Munteniei
s-a înmulţit cu 23%, iar a Dobrogei, cu 41,5%.
O asemenea
disproporţie, care e enormă, trebuie să aibă cauze profunde, a căror cunoştinţă
se impune fără întârziere.
Dar, răul
pare şi mai mare, când cercetezi mişcarea fiecărui oraş luat în parte,
într-adevăr, se vede atunci că, în 8 din 21 oraşe moldoveneşti, populaţia sa
diminuat în mod absolut. Astfel, de exemplu, Iaşii, vechea capitală a ţării,
care în 1909 avea 77.759 locuitori, nu mai are astăzi decât 75.882. De
asemenea, populaţia Fălticenilor s-a micşorat cu 10,8%, a Mihăilenilor cu 13%,
etc. Putem deci să afirmăm că oraşele Moldovei se depopulează şi că această
depopulare este cu atât mai intensă, cu cât oraşele sunt situate mai spre
nord”.
249 A C. Cuza, „Neamul Românesc”,
1908, 1909, 1910
250 C. Cuza, Unirea, 18 februarie
1913.
Prin urmare,
în Moldova, ovreii se înmulţesc în mod prodigios pe când românii se împuţinează
din ce în ce, - şi această constatare a smuls profesorului CUZA strigatul de
alarmă sau mai bine zis de disperare: pierim - strigăt care s-a răsfrânt, cu o
dureroasa nelinişte, în inimile tuturor românilor.
Dar care
este cauza istovirii unei populaţii, până atunci foarte prolifică, în faţa
năvălirii unor paraziţi?
CUZA, care a
studiat bine acest fenomen patologic, a ajuns la condusa că jidanii, acaparând
toate mijloacele de subzistenţă, au lipsit pe români de aceste mijloace de trai
şi, în consecinţă, aceştia au început să dispară.
Sursa: Prof. Valentina
Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu