PREZENTARE
„Numele de
Paulescu este al unui om care a trait cu toata evlavia si frica de Dumnezeu. Un
nume mare pentru romani, in special pentru tineretul de astazi, azi cand a
disparut notiunea de neam, de elita a neamului nostru.
– Paulescu
ramane pentru noi unul din cei mai mari ctitori ai valorilor nationale si
crestin–ortodoxe. A fost persecutat toata viata. Dupa 2 ani de studii
stralucite in Franta, desi a fost rugat sa ramana la catedra de fiziologie a
facultatii din Paris, a refuzat spunand ca „ma duc sa lucrez in tara mea”.
Venit in tara a fost supus persecutiei toata viata, pana la moarte. In
permanenta s-a situat de partea adevarului si nu a facut niciun compromis, a
taiat in carne vie.
– Cand ati
auzit de Paulescu, in inchisoare sau dupa ce ati iesit din inchisoare?
– Nu,
inainte de inchisoare. Eram inca la Manastirea Durau cand il citeam pe
Paulescu.
Eram foarte curios sa-l cunosc pe omul acesta. Prima carte pe care am
citit–o era aceasta, Spitalul, o carte care a facut furori in toata tara. Cel
mai adanc ateu, daca o citeste vine la credinta si se pune pe metanie.“ - din
interviul cu Parintele arhimandrit Iustin Parvu, 21.11.2010 – Manastirea Petru
Voda)
Profesorul
Nicolae Paulescu s-a născut în Bucureşti în 1869, făcându-şi studiile în
acelaşi oraş. Fiziolog de geniu, el a devenit pasionat de studiul secreţiei
interne a pancreasului încă de la vârsta de 21 de ani, moment în care studiile
în domeniu se aflau la un nivel destul de primitiv, legătura acestor secreţii
cu teribilul diabet nefiind elucidată.
Dacă primele studii asupra pancreasului
le-a efectuat la Paris, reve-nirea în ţară se pare că i-a deschis orizonturi
noi, în 1916 el efectuând primele experimente pe baza extractelor pancreatice
la Bucureşti.
Din păcate,
munca i-a fost întreruptă de evenimente care aveau să marcheze atât atitudinea
faţă de politică, cât şi viitorul întregii naţiuni: Primul Război Mondial şi
ocuparea ţării de către Puterile Centrale. Să nu uitam că după înfrângerea
românilor la Turtucaia, C. Argentoianu a prevăzut dispariţia încrederii
românilor în sistemul de partide, numind acest sentiment chiar „ura împotriva
partidelor”. Iarna dintre 1916 şi 1917 a fost poate cea mai nefastă din istoria
României: ţara era ocupată, molimele făceau ravagii, iar perspectivele erau
dintre cele mai sumbre.
Acest scurt
excurs istoric are rolul de a schiţa contextul în care medicul şi cercetătorul
român era constrâns să îşi desfăşoare activitatea. Este uşor de înţeles de ce
discursul naţionalist, antisemit şi autoritarist al unor personalităţi ale
epocii, precum profesorul A. C. Cuza, a atras mulţi intelectuali şi spirite
luminate care, efectiv, nu vedeau altă soluţie.
Din 1920, ascensiunea lui
Corneliu Zelea Codreanu şi ameninţarea invaziei bolşevice nu au făcut decât să
acutizeze aceste tendinţe. Să ne aducem aminte şi semnalele de alarmă pe care
viitorul Căpitan le trăgea în privinţa bolşevizării Universităţii din Bucureşti
şi pierderii de teren pe care spiritul naţional, patriotismul o înregistrau.
Pentru a
reveni la activitatea doctorului Paulescu, succesele incontestabile legate de
descoperirea „pancreinei” îi deschideau acestuia calea către realizări fără
precedent. În 1921, profesorul Nicolae Paulescu descoperă insulina (un hormon
secretat de celulele endocrine ale pancreasului, folosit cu rezultate notabile
în tratarea diabetului, având ca efect scăderea glicemiei). Dincolo de această
realizare, aplicarea tratamentului la fiinţele umane se lovea de factori
neprevăzuţi - câinii folosiţi la experimente mureau din cauza scăderii
dramatice a glicemiei - studiile trebuind continuate şi perfecţionate pentru
stabilirea unui tratament eficient. Din păcate pentru autorul nostru, cei care
au pus la punct procedeul au fost cercetătorii de la Institutul Carolina. Cu
toate că Paulescu descoperise, după cum am arătat insulina în 1921, laurii
gloriei i-au fost refuzaţi - Doctorul Frederick Grant Banting şi profesorul
John James Richard MacLeod, de la institutul menţionat mai sus, au primit în
1923 Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Această cruntă nedrep-tate se
pare că a accentuat implicarea doctorului Paulescu în politica naţionalistă.
Rezultatele muncii sale de-o viaţă fuseseră adjudecate de alţii. O teză destul
de credibilă în opinia noastră este aceea potrivit căreia refuzul Premiului
Nobel ar fi avut ca motiv tocmai implicarea în politică a cercetătorului român,
animat de o neţărmuită dragoste şi un devotament fără precedent faţă de greu
încercata sa patrie, intrat însă în vizorul factorilor de influenţă globali
care lucrau la destabilizarea României şi propovăduiau cosmopolitismul.
Adoptând o
poziţie radicală, de medic al trupului dar şi al sufletului, profesorul Nicolae
Paulescu nu s-a mulţumit niciodată cu satisfacţia vindecării bolilor cărnii. Pentru
el sufletul era mai important, iar medicul creştin avea datoria spirituală de
a-l trata şi pe acesta. Şi în acest sens, Paulescu a fost un precursor,
depăşindu-şi cu mult contemporanii. Astăzi, această abordare complexă este
îmbrăţişată în toate ţările civilizate, chiar dacă latura profund creştină a
fost abandonată în beneficiul unor aiureli psihanalitice care au dus, după cum
se vede, la legiferarea unor barbarii precum eutanasia.
În cartea de
faţă ni se înfăţişează mentorul Nicolae Paulescu. Chiar dacă atitudinile sale
politice pot părea revolute, ele nu trebuie judecate prin prisma comodă a
sentinţei istorice retroactive. Susţinător al lui A. C. Cuza, simpatizant
legionar, Paulescu rămâne unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă români,
iar opera sa trebuie cunoscută şi citită în totalitate. Nu avem a ne ruşina de
teoriile politico-religioase ale unui om care ne-a adus, în epoca sa, pe cele
mai înal-te culmi ale cercetării medicale. Ar trebui atunci să ne ruşinăm şi
pentru că a descoperit insulina şi pentru că suntem români, ori acest lucru nu
e cu putinţă. Opiniile antisemite şi naţionaliste exprimate aici de Paulescu
fac parte integrantă din opera sa şi sunt rezultatul dezamăgirii faţă de o
politică naţională falimentară şi de un furt intelectual interna-ţional. Să nu
uităm că într-o epocă imediat anterioară, în Franţa, Drumont scrisese La France
Juive, iar Michelet se situa pe poziţii antisemite care depăşeau tot ceea ce se
scrisese până atunci, că în Germania, August Rohling devenise o celebritate
prin Evreul după Talmud ş.a.m.d. Acesta era curentul politic al epocii, iar
dato-ria noastră este aceea de a ne informa şi a-l înţelege.
Spirit
profund religios, Paulescu a militat pentru viaţa în duhul şi legea
Evangheliei, singura care poate scăpa din imperiul patimilor, al degenerării
morale şi trupeşti. Revolta sa faţă de incompetenţa şi orbirea clasei politice
româneşti l-a dus la opinii adesea extreme, dar care îi aparţin în totalitate
şi ca atare trebuie respectate. Marele profesor Nicolae Paulescu şi-a adus o
contribuţie hotărâtoare şi în alte domenii ale medicinii, multe dintre
descoperirile sale fiind însă ignorate (de exemplu operaţia asupra hipofizei se
numeşte în orice dicţionar Procedeul Paulescu - dar cine mai are timp să îşi
aducă aminte?), recunoştinţa care i se cuvine fiind ocultată. Nicolae Paulescu
s-a stins din viaţă în 1931, la vârsta de 62 de ani, scăpând de durerea de a
cunoaşte bolşevizarea Româ-niei. Noi, cei de azi, trebuie să îi fim
recunoscători şi să ne ferim cu umilinţă creştină de condamnări conjuncturale,
de judecăţi care nu ne-ar face cinste.
Editura
Sursa
SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL
ŞI FRANCMASONERIA de Dr. Nicolae Paulescu
Prof.
Valentina Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu