DE-ALE SINCRONIEI PRIMARE!

DE-ALE SINCRONIEI PRIMARE!

~O~

BLÂNDUL PĂSTOR

Odată l-am văzut trecând

Cu turma pe păstorul blând,

Mergea cu dânsa la izvor,

Blândul păstor, blândul păstor!

Pe-o oaie ce cazuse jos

A ridicat-o el frumos,

Ș-a dus-o-n brațe iubitor,

Ca un păstor, ca un păstor!

El le-a iubit cu dor nespus,

Și viața pentru oi si-a pus

Și pentru mântuirea lor,

Bblândul păstor, blândul păstor!

( Antologie din cântecele care au însoțit

Istoria, ființa și conștiința neamului, Ioan Degău,

Oradea, 2001)

MIELUL

Ce sprinten saltă sus pe dâmb,

Iar roua ierbii cum scântee,

De-abia privind cu gâtul strâmb,

Un arc încremenit să stee!

Și iar în tumbe sus, zvâcnind,

Ca o săgeată-i la izvor,

Unde cu drag la el privind,

Mămuca-l aștepta cu dor!

Cât infinit și cât frumos,

În fire pune-o clipă de viață,

Și cât e iar de dureros,

Când iarna florile le-ngheață!

(Poezii alese,  Ioan Miclău,Ed.”Cuget Românesc”

2005)

PORTRET

Peste-un fir de iarbă verde,

Și-un pustiu de piatră arsă,

Cerul albăstriu își pierde

Zarea sa cu raze ștearsă.

Zâmbet sfânt al Libertății,

Îngrijind o căprioară,

Vis prea drag singurătății,

Unde geniul se coboară!

(Ibidem)

FLOARE CĂZUTĂ

Floare căzută,

Năpădotă de buruieni,

Singura vină,

C-a răsărit  între-acestea.

Zdravene buruienile

Se-ntind și înăbușe

Plăpânda floare,

Zugrumând-o cu ură!

-Da, zicea urzica,

Lumea e a celor ce înțeapă,

Aceste calități omenești le dorim!

-Nu eterne visări ideale –

Rosti și scaiul!

Căzută fu floarea,

Ca un nepoftit într-o familie!

(Ibidem)

CÂNTEC

De-o fi dragostea durere,

Fie, dacă ea e sfântă;

De-o fo versul rând ce piere,

Fie, de iubire cântă!

Chiar cununa albă-pală,

De e pusă cu cinstire,

Face fruntea triumfală,

Ce-a rodit bună gândire.

De-i frumosul fir de lacrimi,

Iar odihna din sudoare,

Atunci viața-i râu de patimi,

Ne-ntrerupt curgând sub soare!

Iar când ochii lacrimi lasă,

Spun aceeași vorbă veche:

”După nori și pâclă deasă,

Soarele se întrevede”.

(Ibidem)

IOAN MICLĂU GEPIANUL

2017