RĂPIREA BASARABIEI

RĂPIREA BASARABIEI

RĂPIREA  BASARABIEI

Colocviile de Marți

Marți 28 martie  2017, 5 pm, Calderon 39.

Anul VIII, nr. 3 (89).

 Tema:   PROMESSE  DU  BONHEUR

Memento martie 2017:  200 n Arany Janos -  175 m Stendhal – 110 n Eliade - 100 n Dinu Lipatti - 100 n Dimitrie Stelaru  - 84 n Nichita Stănescu

În program:

Solo pian Viniciu Moroianu: muzică inspirată, compusă de Dinu Lipatti

Întâlnire cu Adina Cezar

Recital:  Ștefan  Opreanu

Intervenții:

Silvia Cinca: La Europa Liberă

George Anca: Fericire Beyle, Arhetipuri Eliade

Mircea Coloșenco: De la Dimitrie Stelaru la Nichita Stănescu

Valentina Bilcea: Haret-Paris-București

Viorel Speteanu: Răpirea Basarabiei  

Teatru de Poezie: Puși Dinulescu, Florin Costinescu, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena

Lansare de carte

Silvia Zabarcencu: nicăieri  în  orașul acesta, roman, Ed. Mantaua lui Gogol, 2016  -          Lectură: Doina Ghițescu

            Coordonator: Dr. George Anca

DIMITRIE  GRAMA

Dialoguri

.....se apropie

de banca mea pustie

timida ma intreaba.

"nu mai e nimeni

pe aici?

esti singur?"

da, singur

sunt parasit aici

de cineva si

nu mai stiu

de cine

demult sunt singur

am uitat de fapt....

...apoi, rosindu-se la fata

imi spune:

"sunt fecioara

un sot imi caut

o casa

nu cumva stii...?"

nu stiu raspund

cu voce aspra

(tresar, nu-i vocea mea!)

...o lume noua

un soare care ma orbeste

un aer tare si

uite, ma inec

mai bine tac....

... vine si se aseaza

pe banca langa mine

ma ia de mana

tace.

un vant venit

de nu se stie unde

ne mangaie

si fruntile

si pieptul...

acum, din piatra

noi amandoi

privim doar inainte.

Dimitrie, martie 2017

Nevasta şefului de gară......!

Povesteşte Victor Eftimiu: „Toamna lui 1911… Era director la Teatrul Naţional din Craiova Emil Gârleanu, iar secretar literar Liviu Rebreanu, pe vremea ministeriatului acelui om amabil, surâzător şi prieten al artiştilor, C. C. Arion. Pentru că era înalt, blond, cu ochii albaştri-cenusii şi foarte calm, Liviu Rebreanu fusese botezat, de către Gârleanu, Neamţul. Aşa i-am spus noi câţiva ani, până a murit Emil Gârleanu şi ni s-au despărţit cărările fiecăruia şi nu ne-a mai ars de râsete şi de glume.

Gârleanu îşi inaugura prima direcţie cu Înşirăte mărgărite şi Rapsozii, un act inedit al meu, scris pentru această festivitate, o apoteoză a lui Alecsandri şi Eminescu. Un grup de scriitori au pornit din Bucureşti spre Craiova cu bilete galbene, oferite de bunul ministru. Erau printre ei Octavian Goga, D. Anghel, St. O. Iosif, Cincinat Pavelescu. Parcă mă văd în compartimentul de clasa I cu Octavian Goga şi St. O. Iosif, tineri cu toţii, Goga şi cu mine foarte veseli, râzând mereu, iar bietul Steo – proaspăt rănit de o dramă familială, părăsit de femeia iubită, tot o scriitoare, care călătorea în acelaşi tren, în alt vagon, cu D. Anghel -, St. O. Iosif, trist, cu un surâs amar pe buze, cu ochii tiviţi cu roşu de atâta plâns.

Pe la Slatina sau Piatra-Olt, la una din ferestrele gării – probabil locuinţa şefului – o tânără femeie privea trenul şi-i urmărea plecarea cu melancolie. Şi-n ritmul roţilor, cu imaginea acelei tinere femei în suflet, am început să scandăm, câteşitrei – Goga, Iosif şi cu mine – poezia Nevasta şefului de gară…, apărută mai târziu, sub o semnătură triplă în revista Flacăra.

Ducându-şi viaţa solitară,

Un suflet trist şi visător,

Nevasta şefului de gară

S-a îndrăgostit de-un călător.

Dar trenul a plecat, şi-n goana

Cu care monstrul a trecut

În suflet i-a lăsat icoana

Frumosului necunoscut…

De-atunci trec zile, nopţi de-a rândul

Şi trenuri trec neîncetat

Ea stă şi astăzi, aşteptându-l

La geamul veşnic luminat…

Şi trenuri vin şi pleacă iar

Şi nu ştiu rănile ce-o dor…

Nevasta şefului de gară

S-a îndrăgostit de-un călător!

La un moment dat a venit în vagonul nostru Cincinat Pavelescu, căruia unul din noi îi citi poezia. Cu spiritul său epigramatic, Cincinat ne propuse un alt final:

Şi trenuri vin şi pleacă iar

Şi plictisită-ntr-un târziu,

Nevasta şefului de gară

A deraiat c-un macagiu…

Şi iată cum, în anul de graţie 1911, s-a realizat colaborarea a patru poeţi români în drum spre Cetatea Banilor.”

sursa: Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, pag.152-154

SILVIA ZABARCENCU

Bună ziua, domnule George Anca,

Am citit aproape toate textele din e-mailul „ Arhetipuri Eliade.”( Cel în limba engleză, din păcate, nu.) Anticipam ieri, atingerea, prin lectură, a marginii unei țesături feerice? O, Doamne ! exclam azi, după ce, prin intredeschizătura abia-abia dibuită, am avut în fața ochilor minții nepregătite să-și„prelucreze” noutățile în timp real, re-definirile, re-categorisirile erudiților autori profunzi aduși în pagina de e-mail, prin care par a originaliza, pe alocuri și doar formal, vastele sinteze ale lui Eliade în veșmântul mai frust(?), întru inteligibilitate, al adevărurilor dezvăluite lui.... O, Doamne, exclam naiv, fără-ndrăzneală, de parcă aș privi cerurile deschise din unu-n altul, pe orizontală, spre fără-sfârșitul dinapoi...

Tandră, visătoare, privirea a urmat conturul fiecărei litere din scrisorile reproduse în facsimil, adresate de Mircea Eliade dumneavoastră, soției și fiicei dumneavoastră. Energia lor difuză, a indus zăbovirii asupra caligrafiei, un fel de solemnitate. Dar viața și puterea cuvintelor lui Eliade a lucrat, din câte se poate constata citindu-i epistola, și asupra doamnei Mihaela Vulcănescu. După citirea „Treptelor pentru Mircea Vulcănescu”experiențele supra-firești trăite de sora îndurerată fac dovada acestei stranii puteri.

Dar iată că, numaidecât, apare-n gând avertismentul Sfântului Apostol Pavel: „ Cercetați duhurile !”

 Și-acum, închei

.. dar încă nu, pentru că mă urmărește o întrebare: de ce i-au ars lui Eliade atâtea biblioteci?(două, trei...) Și ar mai fi și alte stranietăți. Dar, ce știu eu ?

Închei, așadar, cu rugămintea de a-mi fi iertate nesăbuitele ieșiri din cercul cuvenitei tăceri păstrate înTemplul Mircea Eliade.

Tocmai a ieșit soarele !

Silvia Z.

GEORGE  ANCA

Arderea cărților, propria incinerare (poate și via India, dar și să nu-i fie profanat cadavrul, ca lui Trifa) intră în deconstuirea planetară, mai ales evreo-românească. Am improvizat selectarea unor texte circulate, speriat de ignorarea fanatică a aniversarii sale (n-am văzut decît un țipăt salutar al lui Cristian Bădiliță).  

DOUĂ  TRĂDĂRI

… Hotine,  Hotine,

Păzește-te bine,

Că muscalul vine,

Cu oaste pe tine !

(Cântec vechi)

Două trădări au făcut ca două străvechi provincii românești – Bucovina și Basarabia - să fie înstrăinate. Povestea acestor trădări este astăzi mai puțin cunoscută. Tocmai de aceea cred că un articol publicat în “Universul literar” merită să fie citit chiar și după un secol de la prima lui apariție:

Pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni…

“ La 1775, pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni, generalul rus Rumanzof și-a trădat țara; a retras trupele ce comanda și a lăsat ca Bucovina să fie ocupată de trupele austriace. Trei tratate și ticăloșia unui domn al Moldovei - Grigore Ghica Vodă – au întărit furtișagul Bucovinei, ca fiind vorba numai de ocuparea unei fâșii înguste de pământ, unui drum de comunicație între Ardeal și Pocuția, după cum fuseseră păcăliți sau după cum se lăsaseră a fi păcăliți miniștrii turci.

Și astfel istoria a avut să înregistreze smulgerea de către austriaci din pământul țărei românești a unui teritoriu care întrecea în îmbelșugare și valoare toată cealaltă parte a Moldovei, a peste 300 de orașe și sate care mai toate spuneau câte un fapt sfânt din istoria Moldovei lui Stefan cel Mare și a lui Petru Rareș.”

Trădarea fraților Moruzi

“Cu Ardealul cotropit de mult, cu Bucovina îngenunchiată coroanei habsburgice, României îi mai era păstrată o lovitură.

Despre cele ce s'au petrecut peste douăzeci de ani, despre urgia ce s'a revărsat iarăși asupra Moldovei când cu încheerea unui nou tratat de pace între ruși și turci la 1812, de astă dată la București, un istoric povestește precum urmează:

Împrejurările în care se încheia tratatul acesta sunt din cele mai ciudate. În adevăr, Rusia find amenințată de Napoleon cel Mare cu un război groaznic, nu mai putea ține oștiri la Dunăre și prin urmare s’ar fi mulțumit să încheie pace cu turcii în orice condițiuni. Napoleon chiar înștiintă pe sultan să nu primească pacea cerută de țar, mai puțin încă să încuviințeze vreo pretențiune a lor, căci el a declarat război Rusiei.

Din nenorocire, trebile din afară ale Porții se aflau atunci în mâinile fraților Moruzi, cari, ca toți grecii fanarioți, erau vânduți rușilor. Dragomanul Dimitrie Moruzi fusese însărcinat cu tratările păcii la București și lăsase să-i țină locul fratele său Panaiot. Acesta, cum primi ștafeta lui Napoleon, în loc să o traducă și să o dea Sultanului, o trimite grabnic lui Dimitrie, care numai decât o arată solilor rusești, în loc sa o dea lui Galip-Effendi, împuternicitul Porții. Galip-Effendi, în necunoștință de împrejurări, văzând că solii ruși nu mai cer amândouă principatele și că se mulțumesc cu Basarabia, iscăli pacea.

Puțin după aceea trădarea Moruzilor se descoperi și, deși târziu, ei își primesc răsplata bimeritată; amândoi sunt decapitați, iar pe hârca lui Panaiot, lăsată în vileag trei zile, s'a scris:

“Cunoscând toate treburile politice ale guvernului său și unindu-se cu frate-său ca să le descopere vrășmașilor Statutul, trădătorul a plătit această crimă cu capul său”.

Și astfel la 16 Maiu 1812, se rupe din pământul Moldovei altă fâșie, ca o fâșie de carne, de astă dată de ceilalți prieteni, de ruși. Istoria a înregistrat faptul așa cum s'a petrecut, în toată ticăloșia lui.”

Istoria își va spune desigur cuvântul…

“ Au trecut de atunci o sută de ani (notă: articolul citat a fost publicat în anul 1912). Afacerile politicești s'au schimbat și au schimbat mersul lucrurilor, de-au făcut ca ticăloșia să rămână ticăloșie, ba încă să sporească și să se întărească. Istoria își va spune desigur cuvântul asupra acestor afaceri politicești, asupra acestor o sută de ani trecuți și urmașii urmașilor noștri vor ști, vor trebui să știe cel puțin: cum de, vreme de o sută de ani s-au lăsat două milioane de români pradă celei mai barbare desnaționalizări; cum de, peste o sută de ani Rusiei, prietenă a României, îi vine gust să sărbătorească cucerirea Basarabiei; cum de, cu tot patriotismul de care se face atâta caz la noi în Capitala Țării Românești, numai tineretul s'a asociat la doliul ce este, ce trebuie să stea pururi în inimile tuturor românilor după pământul moldovenesc de pe malurile Nistrului, sărutat de ostașii lui Ștefan-cel-Mare și bătătorit acum de cazacii moscoviți. Cel puțin atât va trebui să se știe.”

Sursa: articolul “Cuvântul istoriei” – semnat A.A.D. – publicat în numărul din 21 mai 1912 al revistei „Universul literar” – citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

OM  GUPTA

Mar 12 at 7:21 PM

Dear Dr. George Anca,

Today is Holi – the day when Bhakt Prahalad was saved from his own evil father by Lord Narasimha Himself! May Lord protect all of us from evil tendencies!!

Wish you a very happy Holi. May your life be Colourful with divinity and Lord’s blessings!

Om Gupta, Houston, TX, USA

PS: The poem below is an effort to describe how we play Holi in Houston! If you cannot read Hindi below, please download “Kokila” font – that is the best Hindi font that I like!

ह्यूस्टन में होली

ह्यूस्टन में आनंद भयो है, होली को रंग बरसे l

राम कृष्ण दोउ खेले होरी, देख-देख मन हरसे ll

ह्यूस्टन में आनंद भयो...

होरी खेले गोकुल वासी, खेले मथुरा - कासी l

होरी खेले राधा-कृष्णा, घट घट के जो वासी ll

राम सिया भी खेलें होली, संग अयोध्या वासी l

हम भी खेलें होली भैया, मिलकर ह्यूस्टन वासी ll

ह्यूस्टन में आनंद भयो...

ह्यूस्टन की जो देखी होली, भोले शंकर आएl l

संग भवानी को लेकर के, डमरू खूब बजाये ll

देखा ह्यूस्टन रंग-बिरंगा, गणनायक ललचाए l

डूबे जो भक्ति के रंग में, वे भव सागर तर जाए ll

ह्यूस्टन में आनंद भयो...

देखी ह्यूस्टन की जो होली, बरसाना ललचाया l

संग अयोध्या को लेकर, वृन्दावन चला  आया ll

जगन्नाथपुरी भी चली आई, संग द्वारिका लाई l

तीरथ सारे ह्यूस्टन आए, रंग जाओ मेरे भाई ll

ह्यूस्टन में आनंद भयो...

मिलकर प्रेम से खेलो होली, ह्यूस्टन के सब भ्राता l

नाता जोड़ो राम से भैया, जो जीवन रंग का दाताll ll

होली की तुमको बहुत बधाई, भरो प्रेम पिचकारी l

जो खेलो तुम 'ॐ' से होली, हो जीवन सुखकारी ll

ह्यूस्टन में आनंद भयो...

डॉ ओमप्रकाश गुप्ता

Morţii cu morţii, viii cu viii

de Dan Manciulea

Nu mai pomenisem de mult o vreme aşa de câinoasă. Ploaia îmi ţârâia de un ceas în creştetul capului lipindu-mi părul de tâmple şi de ceafă. Eram ca o cotarlă jigărită, fără stăpân, hoinărind străzile aiurea.

Ce l-o fi apucat aşa deodată pe Iaroslav? Să mă poarte pe drumuri noaptea prin ploaie fără să-mi spună nimic... S-a ridicat de la masă, m-a apucat de mânecă, mi-a zis „hai cu mine, bă” şi după aia am părăsit bodega. Şi-n bodegă era aşa de cald... Ce i-o fi trebuit să lăsăm bunătate de votcă în pahare şi pipiţele alea două ude... de ploaie!?

De-abia ieşisem din schimbul doi. Se pornise ploaia şi Iaroslav a zis c-ar bea ceva tare, adică un oţel-inox sau un întăritor de recul, cum alintăm noi votca. Ne-am adăpostit la „Şase ţâţe”, unde-s picoliţele alea trei... Frumoaseee, de pică boul din picioare.

Când au deschis fetele localul, i-au spus „Ca la mama acasă”, da' beţivii nu s-au lăsat şi, de ciudă că nu se dădeau pipăite şi ciupite ca în alte bombe, au poreclit locul cu numele ăsta de bordel. Auzi, hal de nume: „Şase ţâţe”!

Şi stând noi aşa de vorbă şi mângâind păhărelele curate, cu licoarea de-i zic ruşii „apşoară”, numa' ce vedem că intră pe uşă două pipiţe plouate ca două curci. Toate mesele erau ocupate, numai masa noastră avea două locuri libere, că Iaroslav e breaz între golanii târgului şi-i respectat ca un mahăr: nimeni nu îndrăznise să vină la noi să ceară scaunele sau să se-aşeze. Ele se apropiară supuse pentru că prietenul meu le făcuse semn să stea la masă. Dac-aş fi fost numai eu, jerpelit şi cu faţa buhăită de neodihnă şi de băutură, gagicile ar fi plecat sau ar fi pus vreun haidamac să mă izgonească. Probabil că duhneam a transpiraţie şi-a basamac... Dar cine mai putea să miroasă ceva în putoarea aia de fum şi de băutură ieftină! I-am zis: bă Iaroslave, ia uite-le p-astea! El s-a uitat la mine ca la un prost şi a dat din mână.

Pipiţele rânjeau. La cine, nu ştiu, că era cam întuneric. Eu le-am comandat câte un lichior ieftin, că asta mi-au spus că ar vrea. De ce le-or fi plăcând poşircile astea, habar n-am. Oricum, îmi convenea: le şi vedeam în aşternuturi; că ce să caute două matracuce noaptea într-o bodegă, dacă nu...?

Da' Iaroslav s-a ridicat de la masă, a bătut-o cu palmele şi a zis: “hai, bă, cu mine!”. M-am uitat în jur – „bă” eram eu. Mie îmi spusese să vin cu el. I-am zis „De ce, Iaroslave? Domnişoarele se plictisesc singure, afară plouă, de ce să plecăm?”. Şi afară ploua de rupea pământul. Bucuria ţăranilor: se face porumbul, grâul şi câte şi mai câte. Vax! Eu unde să pun porumb? În baie, pe balcon? Da' el nu: “hai şi hai!”. „Unde mă?”, l-am întrebat. „Să-ţi arăt ceva. Ai să vezi, numa' vino!”. Gagicile chicoteau cu incote de paraşută... M-am ridicat, că Iaroslav e cel mai bun prieten al meu. Când m-am dat la o parte din lumină am putut să le văd mai bine feţele... Bine c-am plecat, mi-am zis. Erau urâte rău: una avea o rochie portocalie cu buline verzi şi era plină de coşuri, iar ailaltă era slabă-moartă, că i se vedeau oasele sub piele. „Hai, bă, Iaroslave”, i-am zis, scăpat de sub povara dorinţei de carne străină, şi-am plecat.

Când am deschis uşa grea din fier a bodegii, ne-a luat în primire ploaia lui Dumnezeu. „Uite, mă Ioane, ploaia asta curăţă pământul de păcate”, mi-a zis în şoaptă prietenul meu, nitam-nisam. Io-l ştiam că vorbeşte în dodii, aşa că l-am lăsat să trăncăne în voie. Vântul bătea şi copacii se-aplecau dintr-o parte în alta şi gemeau ca omu', de durere. Am pornit fără să-l mai întreb unde mergem.

Din când în când câte un trăsnet ne lumina drumul. Aşteptam cu inima strânsă bubuitura. Uneori venea, alteori nu, dar de fiecare dată tresăream din toată fiinţa. Un timp am mers pe sub copacii de la marginea drumului şi pe sub streşinile caselor, la adăpost de apa care curgea fără milă din cer peste noi. După aia, când s-a terminat drumul, am ieşit pe cărarea pietruită şi îngustă care îmi arăta că părăsisem oraşul. În câteva clipe eram ud leoarcă şi cu încălţările gâlgâind de apă. Acum hainele mi se lipesc de trup...

- Unde mă duci, mă zănaticule, că s-a terminat asfaltu'! Ia uite ce ne înglodim!

- Taci, Ioane, taci!

- Cum să tac, cum să tac? Bă, tu mă duci la cimitir...!

- Ai ghicit, Ioane, la cimitir, la Bunavestire.

- Ce căutăm noi acolo? Acolo se duc numai morţii.

- Nu se duc ei. Îi ducem noi, ăştia vii. Că dacă nu i-am duce... morţii cu morţii, viii cu viii, ar fi harababură şi n-ai mai şti cu cine stai de vorbă. Îi ducem la otelu' lor să-şi odihnească oasele.

- Iaroslave, tu baţi câmpii, băiete...!

- Ia sticla asta şi trage-i o duşcă. O să-ţi fie bine.

- Ei, parcă mi-am mai revenit. Se vede cimitirul. Bună-i votca, nu-i ca apa, nici friptura nu-i ca ceapa...

Nici n-am apucat să termin zicala beţivănească, ş-odată mi s-au muiat picioarele. Cât eram de lung, m-am întins în noroiul galben din cimitir.

- Vezi dacă vorbeşti prostii? Morţii stau şi-ascultă... Crezi că lor le convine că au părăsit lumea cea frumoasă? Oricât de împuţită ar fi, dacă eşti viu, tot frumoasă rămâne. Când auzeai prin beci vreo sticlă ce se rostogolea sau uşa de la cămară se lovea de perete şi tresăreai cu nevasta în pat, cine crezi că te bântuia? Când lipsea ceva din casă sau din locul în care-ţi ţineai banii, cine crezi că punea vastu'? Ai, ia zi?

- Mmmmorţii?

- Da, mă, morţii. Habar n-ai câţi trec pe lângă tine ziua. Noi ăştia care ne spunem că suntem vii, stăm ca săracul pe comoară şi ne văităm că e rău pe pământ. Sanchi, căutăm Raiul! Alţii spun că aici e Iadu', da' numa' ei pot să ne spună ce bucurie este atunci când stai cu burta în sus şi te mai desfeţi o dată în bătaia soarelui ascultând foşnetul frunzelor din copaci. Să haleşti o friptură în sânge, la grătar şi să sugi dintr-o stacană de vin roşu... Nu-ţi mai spun de atunci când pui mâna pe-o femeie ca lumea, cu buci şi cu ţâţe şi cu mijlocul de viespe... A, ce zici?

- Da, Iaroslave, ai dreptate. Dac-aş fi mort şi mie mi-ar fi părut rău după aşa bunătăţi. Da', vezi tu, că nu prea le ai nici când trăieşti, darmite după ce-o mierleşti. Dacă pui cap la cap frânturile astea petrecute într-o viaţă, nu aduni o săptămână.

- Eşti prost, Ioane! Cât mişti măcar un deget înseamnă că eşti viu şi că eşti fericit.

- S-a oprit ploaia... Şi zi, mă Iaroslave, morţii ăştia se bucură de toate cele lumeşti mai abitir decât noi?

Iaroslav nu mai vorbea şi îmi dădu de înţeles că mai bine mi-aş ţine fleanca. Mi-am înghiţit vorbele.

El amirosea văzduhul şi se uita cu luare-aminte împrejur. Din pământ ieşeau aburi albi care se prelingeau printre cruci. Ici-colo apărea câte o cruce ca un înecat ce dă din mâini înainte de a se duce. Se limpezise cerul şi se vedea Calea laptelui. „N-am mai băut lapte, hă, hăăă, de nu mai ştiu când”. Era linişte şi parcă mergeam pe nori, prin cer. „Acuş-acuş apare şi Sfântu' Petru. Îl şi văd îmbrăcat cu un anteriu alb, cu faţa mirată: Ce căutaţi în Rai, beţivilor? – Căutăm şi noi ce caută toată lumea, Sfinte Petre, bine căutăm. – Dar văd că aţi cam întrecut măsura cu păcatele. – Suntem şi noi băieţi amărâţi; când n-ai nici de unele, îţi mai îndulceşti amarul cu un păcăţel. Nu mult, că strică, da'nici puţin, că n-ajunge ”.

- Hi, hi, hi...

- Ce râzi, Ioane?

- Râd, că zici că suntem în ceruri şi m-am gândit că s-ar putea să ne întâlnim cu Sfântu Petru.

- Care-i ăla?

- Ei, parcă nu-l ştii...! Ăl de împarte gloata la poarta Raiului.

- Nu-i ce crezi tu, dar eşti pe-aproape. Hai să ne odihnim pe bancă. Vezi tu, Ioane... adică tocmai, că nu vezi. Noi trăim în lumea asta plină cu de toate-bune, rele, dar mai e ceva, ceva pe care nu oricine poate să-l vadă sau să-l atingă...

- Aha, ceva ca o fofoloancă de damă bine! P-astea numa' ăi cu cărămida de bani poa' să le pipăie şi să le vadă.

- Ioane, tu eşti cam prost, dar gândeşti bine. Aşa e. Lumea-i ca o fofoloancă, o gaură spre altceva, doar că oamenii obişnuiţi se mulţumesc să intre în ea şi să arunce acolo frica şi gândurile rele fără să se întrebe ce-i dincolo de plăcerea frecuşului. Poate de-asta trăim, să ne întrebăm mereu ce e dincolo... Tu te întrebi vreodată ce e dincolo?

- De ce să mă întreb? Scrie-n Biblie: dincolo e Dumnezeu Tatăl cu barba albă şi îngeraşii; Sfântu Petru care dă repartiţiile... Cam atât. Ce, nu-i aşa?

- Asta e ce spune taica părintele la biserică – poveşti de adormit copiii... Cum să-ţi explic eu mai bine, să înţelegi...? Biserica ştie ce se-ntâmplă, dar nu spune pe înţelesul tuturor. Astfel că ea a făcut o poveste frumoasă, ca să creadă lumea mai uşor. Păi dacă-i spui rumânului că sus e cineva care te pedepseşte dacă faci rele, rumânul se străduieşte să facă fapte bune sau măcar să nu facă prostii. Doar n-o să stea să-i deseneze că există energii şi forţe subtile care acţionează subcuantic, selectând biocâmpuri şi structuri energetice pozitive de cele negative...

- Aoleo, ce-o mai fi şi asta?

- Păi vezi că ţi-am făcut capu' călindar?!... Şi cum îţi spuneam, dacă tu sau eu, în loc să frecăm fofoloanca asta de viaţă de sus în jos şi de jos în sus, am urca fără preget, fără părere de rău, am ajunge în ceva care seamănă cu Raiul de care ai auzit la biserică. Dacă nu, murim şi stăm la umezeală şi-ntuneric. Pricepi?

- Da. Aşa am priceput. Înseamnă că numai sfinţii care postesc de toate cele ajung acolo. Şi ăilalţi, prostimea?!

- Ăilalţi... Ucigaşii, eunucii şi tâlharii – la Iad şi ăia care n-au făcut nimic, nici bine, nici rău, o iau de la capăt.

- Cum vine asta, se nasc din nou?

- E un fel de-a spune. Iar trebuie să intru în filozofie cu tine! Când alegi o cale – să faci bine sau rău – te pui bine cu ăi de conduc lumea, iar dacă n-ai spate, nu poţi duce la capăt ce-ai început. Când vine timpul să dai colţu', nu ştie nimeni de tine şi rămâi între viaţă şi moarte. Adică nici hoit de-a binelea, nici viu pe de-a-ntregul. Ei, stârvurile astea mergătoare caută...

După ce a rostit cuvintele acestea, Iaroslav al meu s-a înmuiat ca o cârpă şi s-a lungit pe pământul moale. Apoi din el s-a ridicat ceva ca un abur lăptos şi luminos care a plutit ce a plutit şi... a intrat într-un cavou. Mi-am zis că n-am văzut bine şi m-am frecat la ochi. Trăgeam nădejde că, după ce oi lua mâinile din faţa ochilor, am să-l văd pe Iaroslav viu, nevătămat şi lămurindu-mă greţos cum vine treaba cu strigoii. Da' n-a fost aşa. Am întins braţele după el şi, în loc să-l ating, se ducea, plutea sau parcă eu eram tras înapoi… După câteva încercări l-am ajuns şi l-am zgâlţâit ca pe-un buştean. A deschis ochii şi m-a privit. Avea o faţă de prost... da' prost ca lumea! Nu mai clipeau ochii ăia ai lui de viezure aşa ştrengăreşte. Colţurile gurii şi obrajii îi căzuseră. Era o faţă de prost.

S-a holbat la mine ca şi cum nu mă văzuse niciodată în viaţa lui, apoi a rânjit. Aoleo, după ce că arăta ca un prost, mai făcea şi pe nebunul. A scos un cuţitoi de sub haină şi... să dea cu el în mine.. „Mă Iaroslave, i-am zis, sunt io, mă, Ion, prietenul tău! Tu vrei să mă omori, eşti nebun?” El: hî, hî, hîîî. Doar atât zicea şi se apropia de mine cu cuţitoiul, să mă-nţepe. M-am îndepărtat, dar unde să fugi, că intrase luna în nori şi în mijlocul cimitirului era o beznă... Mă împiedicam de garduri din fier forjat, mărăcinii uscaţi îmi intrau în palme şi sub unghii, de câteva ori am dat cu capul de cruci... Până la urmă m-am lovit cu capul de zidul unei capele şi m-am prăvălit ameţit pe un mormânt. Nebunul de Iaroslav m-a ajuns cu cuţitoiul lui şi cred că m-ar fi tranşat dacă nu ar fi apărut vreo câţiva aburi lăptoşi, din ăia... Nu-mi era teamă, da presimţeam că de-aicea o să mi se tragă. Totul se petrecea ca într-un vis urât. În jurul meu petele alburii se roteau în sarabandă. Eu eram la mijloc. Nu puteam să mă mişc – ţintuit la pământ de o putere străină. Am vrut să mă ciupesc, să-mi muşc limba, să mă încredinţez că nu e decât un vis. Am încercat să spun Tatăl Nostru, dar gura nu mă asculta şi boscorodea numai blestemăţii. Era lucrarea dracului! Petele alburii se învârteau într-o sârbă şi păreau că se sfătuiau care să pună mâna pe mine. Un nor a intrat în cerc şi a început să-mi dea târcoale. Mă gusta. Apoi... a intrat în mine. Ori eu am intrat în el, nu mai ştiu să spun. Am căzut în nesimţire. Nu mai ştiu cât să fi trecut, că era tot noapte când m-am trezit. Prin preajmă nu mai plutea nici un abur. Deasupra mea am văzut un chip de prost. Era un om care mă privea cu milă.

- Ioane, bă, scoală-te! Hai să mergem pe la casele noastre. Cine naiba te-a adus aici în cimitir?

- Domnule, cum îţi permiţi să mi te-adresezi cu un astfel de apelativ? Mă cunoşti de undeva? Eu nu îmi aduc aminte să fi avut vreodată ocazia...

- Ce mă, te faci că nu mă cunoşti, ai? Lasă fasoanele pentru doamna Barbulea; cu mine nu-ţi merge!

- Ce doamnă... care Barbulea? Nu cunosc nici o doamnă cu numele ăsta! Domnule, oricine ai fi, te rog să mă laşi în pace sau chem Poliţia...!

- Bă Ioane, tu chiar ai înnebunit? Eu plec şi te las aici, să dea strigoii peste tine.

http://georgeanca.blogspot.com.au/2017/03/rapirea-basarabiei.html