Cartea albă a U.E.

Profesor Corvin Lupu,

Gânduri despre Cartea albă a U.E.

Lucrarea prezintă realizări și o imagine pozitivă a Uniunii Europene, care nu este în concordanță cu situația României. Ea vizează realizări și progrese dorite de partea superioară a piramidei UE, iar România se află la baza/periferia ei, nepotrivindu-i-se imaginile proiectate decât într-un procent mult prea mic, raportat nu numai la orizontul de așteptare al românilor, ci raportat în primul rând la ceea ce a oferit România la aderare.^[1] Cartea albă a UE este o nouă dovadă că sistemul politico-economic și social globalist promovat de U.E. nu este benefic României și integrarea noastră europeană este un eșec.

Din alt punct de vedere, Cartea albă își arată îngrijorarea față de revenirea la izolaționism în politica internațională, revenire emanată de la Washington. Aici, România se află din nou în altă situație decât statele puternice ale Europei, în primul rând Germania, inspiratoarea politicii UE și a acestei cărți albe.

România nu beneficiază de nici o resursă din exterior, ca să-i fie afectată producția și dezvoltarea. România are nevoie de refacerea puterii economice a statului propriu, care nu este permisă în condițiile actuale, dar care este indispensabilă. Statul român are mare nevoie de decizii suverane, pe care în condițiile actuale nu le poate lua. Redactorii Cărții albe au uitat că UE a fost o uniune de state suverane și independente. Așa se spunea și se scria în documentele UE. Într-o Europă a națiunilor, așa cum este ea plănuită la Washington, de noua administrație, deciziile suverane sunt posibile.

 Germania exportă 60% din producția țării. Bineînțeles că izolaționismul și protecționismul comercial o afectează grav, ca și pe China, ca și pe alte state foarte dezvoltate, mari exportatoare. Nu este cazul României. Producătorii români sunt sugrumați de agresivitatea concurenței străine, în fața căreia nu se pot apăra în sistemul european actual. Dacă încearcă să se apere, se activează instantaneu sancțiuni și amenințări cu tăierea fondurilor europene.

În sistemul european actual, România are statut colonial. În Europa „cu mai multe viteze”, care este preconizată, fără a se formula ideea în această exprimare, statutul României este preconizat a fi coborât și mai jos.

 Germania și Franța s-au pronunțat zilele acestea împotriva intrării României în Schengen^[2]. Statelor cu viteza a II-a sau a III-a (în funcție de câte viteze se vor configura) vor primi și mai puține fonduri europene, dar nu li se vor prevedea drepturi de promovare a unor politici comerciale protecționiste.

 Cartea albă nu clarifică cu precizie problema „vitezelor”, face o diferențiere între cele cinci variante, care au multe asemănări, intenția planificatorilor fiind de a strânge mai tare în chingi cele 27 de state și a reprima acțiunile suverane ale statelor, înfierate de mai marii UE și ai Germaniei ca fiind „nesupuneri”. Tendințele de centralism dăunător națiunilor sunt evidente.

Continuarea dezvoltării mari a Occidentului în sistem globalist afectează România și din cauza racolării de dimensiuni foarte mari a resursei umane.

O promovare a intereselor de activare a propriilor resurse umane în SUA și în posibile viitoare state-națiune ale UE, ar putea crea condițiile opririi fluxului hemoragic al tinerilor români către Occident. În SUA, noua administrație dorește să elimine șomajul prin deschiderea pieței forței de muncă pentru cetățenii SUA și îngrădirea angajărilor de străini nou veniți, pe care patronatul îi agreează pentru că acceptă salarii mai mici și au pretenții mai puține. În sistemul actual este foarte greu să oprim exodul forței de muncă.

Cartea albă vorbește de promisiunea UE de a nu lăsa pe nimeni în urmă, or România și Bulgaria au fost deja lăsate în urmă. Țările din Grupul de la Vișegrad și-au promovat propriile măsuri de a nu rămâne în urmă, încălcând adeseori recomandările/dispozițiile UE și promovând o politică cvazi-independentă.

Privitor la cele cinci variante propuse:

I. Este una verificată a nu fi fost (până în prezent) favorabilă României, din punctul de vedere al apărării intereselor întreprinderilor românești (nu mă refer la întreprinderile străine din România), ci la cele ale românilor (nu ale cetățenilor străini care și-au luat și cetățenie română pentru a beneficia de drepturi).

În același timp, este mai bună pentru noi decât varianta cu 2 viteze, pe care o doresc Germania și Franța. Nu cred că are șanse să fie menținută.

II. În scenariul II, beneficiul este că putem să ne ducem o politică proprie de securitate, din acest moment și până când supraputerile decid altfel, prin parteneriat strategic cu SUA, situație de securitate mult mai sigură pentru România decât apărarea comună europeană condusă de Germania. De asemenea, putem să ne opunem migrației și să nu mai primim musulmani și negrii.

Un alt oarecare avantaj al acestui sistem, față de situația actuală, ar putea fi acela că se reduc reglementările, ceea ce permite statului român să reglementeze mai mult în spiritul propriilor interese. Solicitându-se standarde minime, România este avantajată.

Dezavantajul rămâne că piața unică europeană ar fi aceeași, cu aceleași reguli globaliste, neprotecționiste, defavorabile producătorilor mici români, care sunt majoritatea în cadrul celor 12% capital românesc din total.

III. Pentru România, acest scenariu este practic echivalentul primului scenariu, care va conduce însă la o creștere și mai mare a decalajelor de dezvoltare.

IV. Agenția europeană unică de azil nu este de bun augur. Ea va impune preluarea și integrarea a milioane de refugiați, fără posibilitatea statelor membre de a se opune.

V. Scenariul al V-lea mi se pare cel mai prost, conducând la o integrare forțată și la supunere oarbă.

În 10 ani, România nu s-a ilustrat prin proiecte majore în politica europeană, de natură să aducă beneficii nouă și statelor balcanice și din fostul bloc sovietic, care au situații asemănătoare. Din această cauză, când este vorba despre proiecte europene, România nu este ascultată. În perioada 1965-1985, datorită implicării permanente a României în proiectele internaționale, cu originalitate și viabilitate, România era respectată și ascultată.

Cred că prioritățile României suverane în politica externă sunt:

1) Asumarea unor abordări în cadrul cărora România să se manifeste suveran și să impună o cooperare bazată pe egalitate și pe toate celelalte principii ale Actului Final al Conferinței OSCE de la Helsinki (1975), ultimul mare tratat internațional care este în vigoare astăzi, doar că este ignorat.

2) Clarificarea statutului țării în cadrul parteneriatului strategic cu SUA, prin abordarea acestei problematici cu noua administrație de la Washington, respectiv cu aripa Trump a Departamentului de Stat, unde încă lucrează adepți ai  curentului globalist.

3) Strângerea legăturilor cu Grupul de la Vișegrad, purtătorii de stindard în lupta pentru promovarea intereselor statelor central și est europene.

4) Inițierea de acțiuni diplomatice de îmbunătățire a relațiilor cu toți vecinii țării și cu Rusia.

În politica internă, este necesar, în primul rând:

1) Implementarea prevederilor programului de guvernare privitoare la aducerea sub control guvernamental și fiscal a economiei străine din România. Legiferarea pentru stoparea evaziunii fiscale și exportului ilegal de profit al companiilor străine. Anularea facilităților fiscale acordate companiilor străine, pentru simplul considerent al oferirii de locuri de muncă.

2) Preluarea controlului Parlamentului și Guvernului asupra serviciilor secrete și a tuturor activităților economice ale acestora. Restrângerea rolului serviciilor secrete la calitatea lor de culegătoare de informații în favoarea beneficiarilor stabiliți de lege. Supravegherea și restrângerea cooperărilor internaționale ale serviciilor. Serviciile secrete nu trebuie să fie puteri în stat, ci culegătoare de informații, care să dea putere altor instituții, în primul rând Parlamentului și Guvernului.

3) Scoaterea parchetelor și instanțelor de sub controlul serviciilor de informații.

4) Oprirea abuzurilor și poliției politice represive efectuată de serviciile de informații în cooperare cu unii magistrați și cu ANAF.

5) Demilitarizarea ANAF și îndepărtarea sutelor de ofițeri de informații acoperiți ca inspectori fiscali, incapabili profesional să colecteze corect și folosiți la poliție politică și la distrugerea firmelor românești în favoarea preluării activităților economice ale acestora de către străini.

6) Crearea mijloacelor financiare proprii ale statului român, prin transformarea CEC în cea mai mare bancă a României. Aceasta se poate realiza foarte ușor printr-un act normativ care să prevadă obligativitatea tuturor instituțiilor publice centrale și locale și a tuturor companiilor de stat și a companiilor din subordinea autorităților publice locale să-și deruleze toate fondurile prin CEC, sau CEC+EXIMBANK. De asemenea, veniturile statului trebuie mărite prin luarea de măsuri de fiscalizare totală a frontierelor, a Portului Constanța și a întregii agriculturi românești, respectiv prin fiscalizarea tuturor piețelor din țară.

---

[1] Mă refer în primul rând la o piață mare disponibilizată cu mari sacrificii (lichidarea propriei economii naționale), resurse umane de calitate, resurse naturale în cantități mai mari decât oricare altă țară europeană (nimeni nu a oferit străinilor atâtea resurse naturale cât România), pământ fertil, poziție geostrategică față de prezumtivi inamici ai Occidentului (în primul rând Rusia), supușenie politică etc.

[2] După ce firmele lor au vândut României echipamente de un miliard de Euro pentru securizarea frontierelor.

[3] Fiscalizarea agriculturii și a comerțului în piețe se va ușura decisiv prin schimbarea modului de acordare a subvențiilor, care trebuie să fie mai mari, dar acordate numai pentru producția vândută fiscalizat, vânzătorul fiind cel interesat să vândă fiscalizat.

Uniunea Europeană este un proiect foarte vechi.

Cel puțin la fel de vechi ca și elaborarea, la 1715, de către John Adams (potrivit mitosofiei lojilor), a Constituțiilor Masonice.

Proiectul UE este deci un proiect (proto)iluminist, prin urmare masonic.

În forma inițială, proiectul prevedea crearea unei uniuni de monarhii luminate prin atragerea și păcălirea/prostirea principilor suverani.

În cazul în care "munca de lămurire" nu dădea roade urma să se recurgă la forță : Napoleon.

Nu voi mai continua excursul istoric.

Având la îndemână cheia descifrării evenimentelor,  proiectul UE este/devine ușor de decelat dacă se citește chiar și un manual de liceu având ca obiect de studiu istoria universală.

Așa stând lucrurile, devin evidente scopurile și mijloacele de înfăptuire a proiectului UE.

Scopuri și mijloace la care artizanii proiectului nu au cum să renunțe.

Drept aceea limitarea Uniunii Europene la o uniune comercială și vamală de state suverane este de neacceptat pentru cei care se află în spatele transnaționalilor, pentru că - repet încă o dată - UE a fost  ontologic, structural gândită să ia naștere, să ființeze/existe și să funcționeze ca o construcție nu doar supranațională, ci TRANSNAȚIONALĂ, prin amalgamarea popoarelor,  desființarea statelor și/cu edificarea, în final, a unei (alte) noi civilizații.

Adică, cu alte cuvinte, prin extincția națiunilor spre înlocuirea lor cu populații

Formula aproape matematică fiind așadar : înființarea UE = desființarea națiunilor = ființarea populației

Ori, în fața acestei realități există, cred eu, doar două alternative :

1. Fie renunțarea la orice fel de proiect de unificare europeană. Ceea ce presupune asumarea unei filosofii/gândiri (nu doar politice) CONTRARE celei masonice, predominantă la acest moment, nu numai în Europa, ci și în lume, filosofie prezentată/materializată ca fiind așa zisa democrație.

2. Fie conceperea unui (cu totul) alt fel de proiect de unificare europeană. Ceea ce presupune asumarea unei filosofii/gândiri (nu doar politice) DIFERITE  de cea masonică. Diferită adică (fără a fi neapărat contrară) de ceea ce ni se prezintă de la Tocqville încoace ca fiind așa zisa democrație.

Rădăcinile UE sunt, așadar, mult mai profunde decât am fi tentați să credem la prima vedere și, prin urmare, soluțiile parțiale (absolut necesare, de altfel), cum sunt cele economice cu consecințe politice directe, nu cred că sunt de ajuns.

Ele pot fi, cel mult, doar o parte a unui PROIECT MULT MAI AMPLU, de ce nu, filosofic, eventual chiar metafilosofic.

SP

11.03.2017.

Cartea Albă privind Viitorul Europei

(I) Esenţa

Documentul cu titlul Cartea Albă privind Viitorul Europei, elaborat de Comisia Europeană şi dat publicităţii sub semnătura Preşedintelui acestei instituţii, luxemburghezul Jean-Claude Juncker, pe data de 1 martie 2017, a declanşat o adevărată isterie a politicienilor români şi a presei aservite acestora.

Cele două mari tabere ale clasei politice, conduse de Iohannis şi Dragnea, cer, pe toate canalele, ca România să nu accepte o Europă „cu mai multe viteze”, formată din „cercuri concentrice”, dintr-un „nucleu dur” şi „periferii”. Aceasta, în condiţiile în care, în cele 32 de pagini ale cărţii lor, comisarii europeni nu fac nici o refererire la „mai multe viteze”, la „cercuri concentrice”, sau „nucleu” şi „periferii”. Nici unul din aceste cuvinte nu este scris în paginile Cărţii Albe.

Pe comisarii europeni îi interesează cu totul altceva decât „vitezele”, „cercurile”, „nucleele” şi „periferiile”, cu care politicienii dâmboviţeni au primit sarcina să-i sperie pe români, pentru a-i trage, din nou, pe sfoară, aşa cum se întâmplă de aproape trei decenii încoace.

Acest „altceva” vor să-l ascundă politicienii români şi presa lor prin tărăboiul pe care-l fac în legătura cu „vitezele” şi „cercurile” Uniunii Europene.

Pe comisarii europeni îi interesează deposedarea de suveranitate şi de resurse a popoarelor Europei.

Despre asta este vorba în Cartea Albă privind Viitorul Europei. Despre deposedarea popoarelor Europei de suveranitatea lor naţională, despre desfiinţarea statelor naţionale şi înlocuirea lor cu un stat supranaţional, care să fie folosit de oligarhia transnaţională pentru jefuirtea resurselor acestor popoare. Tot aşa cum statul român postdecembrist a fost folosit de această oligarhie transnaţională pentru deposedarea poporului român de suveranitate şi de resursele sale economice.

În primele 23 de pagini, din totalul de 24, ale cărţii comisarilor europeni, dedicate prezentării celor cinci scenarii posibile pentru viitorul Uniunii Europene, care reprezintă, de fapt, cinci grade diferie de deposedare a popoarelor de suveranitatea lor naţională, nu găsim nici cuvântul suveranitate, nici pe cel de competenţe, utilizat, în textele tratelor constitutive ale Uniunii Europene, atunci când se vorbeşte de împărţirea suveranităţii între Uniunea Europenă şi statele sale componente. De abia în ultima frază a ultimului scenariu, al cincilea, cel în care deposedarea de suveranitate este maximă, comisarii europeni ne spun ce urmăresc, de fapt, domniile lor, mai exact cei ale căror interese le apără instituţia lor.

Iată care este această ultimă frază al celui de al cincilea scenariu propus de comisari:

”Avantaje şi dezavantaje

Procesul decizional de la nivelul UE este mult mai rapid. Cetăţenii au mai multe drepturi derivate direct din legislaţia UE. Există însă riscul înstrăinării acelor părţi ale societăţii care consideră că UE nu are legitimitate sau că UE a preluat prea multe competenţe de la autorităţile naţionale.”

Voi reveni cu analiza detaliată ale celor cinci scenarii, cinci trepte ale procesului de distrugere a statelor naţionale ale Europei.

Reţinem, deocamdată, că, cetăţenii Europei care vor accepta scenariul cinci propus de comisarii europeni nu vor mai avea drepturi NATURALE, date de Dumnezeu. Vor avea numai drepturile DERIVATE din legislaţia UE, date de păpuşarii birocraţilor de la Bruxelles.

Aceasta este esenţa Cărţii Albe privind Viitorul Europei.

Cartea Albă privind Viitorul Europei

(II) Cele cinci scenarii

Iată cele cinci scenarii, cu titlurile formulate de comisarii europeni:

Scenariul 1: Continuând pe acelaşi drum.

Scenariul 2: Accent exclusiv pe piața unică

Scenariul 3: Cei care doresc mai mult realizează mai mult

Scenariul 4: Mai puțin, dar mai efficient

Scenariul 5: Mult mai mult, împreună

Şi iată cum ar trebui formulate pentru a spune adevărul:

Scenariul 1: UE şi TOATE statele membre ale UE rămân cu suveranitatea, cu competenţele pe care le au în acest moment.

Scenariul 2: TOATE cele 27 de state îşi recapătă suveranitatea cedată către UE, în toate domeniile, mai puţin comerţul (piaţa unică).

Scenariul 3: O PARTE din cele 27 de state hotărăsc ca pe lângă suveranitatea la care au renunţat, deja, să mai cedeze către UE şi întreaga suveranitate în domeniul monetar, financiar, fiscal, bugetar, al apărării, al afacerilor externe, al ordinii publice, al serviciilor sociale .

Scenariul 4: O PARTE din cele 27 de state hotărăsc ca pe lângă suveranitatea la care au renunţat, deja, să mai cedeze către UE şi întreaga suveranitate ÎN UNELE din domeniile prevăzute la scenariul 3.

Scenariul 5: TOATE cele 27 de state hotărăsc ca pe lângă suveranitatea la care au renunţat, deja, să mai cedeze către UE şi întreaga suveranitate în domeniul monetar, financiar, fiscal, bugetar, al apărării, al afacerilor externe, al ordinii publice, al serviciilor sociale.

Se observă că nici în textul comisarilor nici în traducerea făcută de mine, care spune despre ce vorbim, de fapt, nu se face nici o referire la “vitezele”, “cercurile concentrice”, “nucleul dur” şi “periferia” care au inflamat atât de tare pe patrihoţii de pe malurile Dâmboviţei.

Domnul Juncker şi colegii săi din Comisia Europeană una gândesc şi alta scriu. Ei evită cuvintele competenţe şi suveranitate, deoarece ştiu că popoarele Europei nu sunt de accord cu deposedarea lor de suveranitate, de puterea politică, de puterea de a adopta şi a impune legi, norme de convieţuire socială.

Comisarii europeni repetă, de mai multe ori, sintagma “mai multă cooperare”, dar ceea ce vor ei este mai multă putere, mai multă suveranitate, mai multe competenţe pentru UE şi mai puţină putere, mai puţină suveranitate pentru popoarele Europei. Ceea ce vor domnii comisari, este, de fapt, mai puţină democraţie (demos=popor; kratos=putere).

Popoarele Europei vor, întradevăr, mai multă COOPERARE între ele şi între statele lor.

Această COOPERARE se poate realiza în toate domeniile vizate de comisari, fără ca popoarele să fie deposedate de suveranitatea lor naţională. Nimic nu împiedică cele 27 de state membre să-şi COORDONEZE legislaţia comercială, monetară, fiscală, bugetară, în domeniul apărării, al afacerilor externe, al migraţiei, al ordinii interne, al serviciilor sociale.

 Lansând această Carte Albă privind Viitorul Europei, domnul Juncker şi colegii săi cheamă pe toţi cetăţenii Europei să participe la dezbaterea ei, să vină cu propuneri la elaborarea proiectului care să ducă Europa spre pace, bunăstare, libertate şi solidaritate.

Voi încerca să răspund la această invitaţie, creionând şi locul pe care cred că ar trebui să-l ocupe România în acest proiect.

(III) O nouă Românie şi o nouă Europă

Tot mai mulţi europeni constată că Uniunea Europeană, aşa cum a funcţionat până în prezent, nu a dus la rezolvarea marilor probleme cu care ei se confruntă, la acest început de secol.

Uniunea Europeană nu a rezolvat problema inegalităţilor economice şi sociale.

Economia europeană devine tot mai oligarhică. Un număr tot mai mic de oligarhi, cei mai mulţi extreuropeni, devin tot mai bogaţi, în timp ce un număr tot mai mare de europeni devin tot mai săraci. O parte tot mai mare a capitalurilor europene intră în proprietatea oligarhilor transnaţionali, care îşi însuşesc profituri uriaşe, pe care le transferă în afara continentului. Clasa de mijloc europeană este supusă la un proces accelerat de distrugere.

Uniunea Europeană nu a rezolvat problema decalajelor.

Popoarele din estul şi sudul Europei sunt supuse la un jaf sălbatic de către oligarhia transnaţională, cu complicitatea instituţiilor Uniunii Europene. Aşa-zisele creşteri economice ale ţărilor din estul şi sudul continentului se realizează nu pe baza acumulării de capital naţional, ci pe baza îndatorării, pe baza împrumuturilor acordate de oligarhii transnaţionali, în candiţii înrobitoare. Ratele şi dobânzile la aceste împrumuturi sunt de zeci de ori mai mari decât plusul de PIB obţinut prin ele, astfel că ţările care îşi bazează creşterea economică pe îndatorare devin tot mai sărace, ceea ce face ca decalajele faţă de ţările dezvoltate ale continentului să crească, nu să se reducă. Aşa-zisele fonduri structurale şi de coeziune, bani acordaţi de UE statelor mai puţin dezvoltate, pentru investiţii, nu reprezintă decât câteva procente din uriaşele profituri extrase de oligarhia transnaţională din aceste state.

Uniunea Europeană nu a rezolvat problema şomajului.

Milioane de europeni, mai ales tineri, din vest, ca şi din est, sunt şomeri. Alte multe milioane trăiesc din salarii şi pensii de mizerie. Multe milioane au trebuit să-şi părăsească ţările şi familiile, în căutarea unui loc de muncă, nesigur şi prost plătit. Nu sunt locuri de muncă şi salariile sunt mici deoarece oligarhii, în ciuda faptului că îşi însuşesc profituri uriaşe, nu  investesc aproape nimic. Folosesc profiturile pentru acordarea de credite înrobitoare,  cetăţenilor şi guvernelor, pentru coruperea guvernanţilor, pentru războaie şi „revoluţii”, urmărind cucerirea de resurse naturale, de forţă de muncă ieftină, de înaltă calificare, cucerirea de noi pieţe de desfacere.

Uniunea Europeană nu a rezolvat problema protejării mediului înconjurător.

Resursele naturale ale continentului sunt exploatate iresponsabil. Terenurile agricole sunt otrăvite cu chimicale. Pădurile continentului sunt defrişate masiv. În multe state europene, ţăranul şi satul au devenit istorie.

Uniunea Europeană nu a rezolvat problema apărării şi securităţii popoarelor Europei.

Conducătorii instituţiilor Uniunii Europene au greşit atunci când au acceptat continuarea activităţii NATO, după ce Tratatul de la Varşovia a fost desfinţat. Au greşit şi atunci când au acceptat amestecul în treburile interne ale altor popoare, în acţiunile de destabilizare a statelor acestor popoare, în Egipt, în Libia, în Irak, în Afganistan, în Siria etc. În aceste greşeli îşi află originea terorismul şi invazia refugiaţilor, cele două mari probleme noi cu care se confruntă Europa şi care nu ar fi existat în lipsa celor două mari greşeli menţionate.

Conducătorii instituţiilor Uniunii Europene greşesc şi acum, susţinâd tensiunile artificiale dintre NATO şi Federaţia Rusă. În spatele acestor tensiuni se află interesele oligargiei transnaţionale de a putea extrage profituri din exploatarea popoarelor Europei.

În Cartea Albă privind Viitorul Europei, comisarii europeni, speriaţi de starea de nemulţumire a europenilor faţă de eşecurile instituţiilor Uniunii Europene, încearcă să ascundă  adevăratele cauze ale acestor eşecuri,  să.sperie cetăţenii Europei de perspectiva destrămării Uniunii Europene şi să-i determine să accepte continuarea planului de deposedare a popoarelor europene de suveranitatea lor, de desfiinţare a statelor naţionale europene.

Uniunea Europeană nu va exista nici cu „două viteze”, nici cu „cercuri concentrice”, nici cu „nucleu” şi „periferie”.

Uniunea Europeană va exista, dacă va continua să existe, formată din state suverane, care vor avea o PIAŢĂ COMUNĂ şi vor COOPERA în construcţia de economii şi state naţionale democratice. Indiferent de câte Cărţi Albe vor scrie şi vor da publicităţii comisarii europeni în următorii doi ani.

În ceea ce priveşte locul şi rostul României în viitoarea Uniune Europeană, trebuie să avem în vedere următoarele realităţi:

A. Peste jumătate din capitalul - fabrici, uzine, bănci, ferme etc – utilizat în economia naţională a fost trecut în proprietatea străinilor, transnaţionalilor, ceea ce permite acestora să controleze 90% din totalul capitalului. : Aceasta, după ce cea mai mare parte a acestui capital a fost distrusă, demolată şi vândută ca fier vechi, banii încasaţi fiind transferaţi în afara ţării.

B. Mai mult de jumătate din terenurile agricole şi silvice ale României au fost trecute în proprietatea transnaţionalilor.

C. Toate resursele naturale ale ţării sunt exploatate de către corporaţiile transnaţionalilor.

D. Jumătate din populaţa activă a părăsit ţara, în căutarea unui loc de muncă.

E.  În ultimii 27 de ani, numărul locuitorilor ţării s-a redus cu peste 15%, de la 23,2 milioane la mai puţin de 20 de milioane. Reducerea continuă, implacabil, dacă nu punem piciorul în prag.

F. Forţa de muncă rămasă în ţară este supusă la o exploatare sălbatică. Suntem singurul stat membru al UE în care remunerarea capitalului reprezintă peste 60% din PIB, în timp ce, în ţările civilizate ale lumii această pondere este de 30%.  Suntem singurul stat membru al UE din care transnaţionalii scot, în fiecare an, peste o treime din PIB, sub formă de profituri nedeclarate şi neimpozitate. În acest an, 2017, suma profiturilor care va fi scoasă din ţară, nedeclarată şi neimpozitată, se ridică la peste 70 miliarde de euro. Primim 3-4 miliarde de euro, aşa-zise fonduri europene şi dăm 70 miliarde de euro. Acesta este „deal-ul” integrării României în UE.

G. Prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi cele ale tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană nu ne permit să interzicem vânzarea capitalurilor către străini. Nici a terenurilor. Nu ne permit nici să le recuperăm pe cele înstrăinate.

H. Dacă vom ceda şi suveranitatea fiscală, aşa cum prevăd 3 din cele 5 scenarii ale Cărţii Albe, nu vom mai putea să facem nimic pentru a stopa scurgerea din ţară a celor 70 de miliarde de euro pe an. Sau câte vor fi ele, în anii următori.

Iată, numai câteva din REALITĂŢILE pe care ar trebui să le avem în vedere atunci când ne gândim la viitorul relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană.

Poporul Român trebuie să folosească prilejul oferit de actuala CRIZĂ în care a intrat Uniunea Europeană pentru a-şi recâştiga şi apăra suveranitatea de care are nevoie pentru a se elibera de sub dominaţia oligarhiei financiare transnaţionale, pentru a-şi recâştiga drepturile de proprietate asupra capitalului şi teritoriului naţional, pentru a-şi construi o economie democratică performantă, care să-i asigure nivelul de trai pe care îl merită.

Singurul scenariu acceptabil pentru poporul român, în actuala stare, a Uniunii Europene şi a statului român, este scenariul 2, cu două amendamente:

1. Revizuirea tratatelor constitutive ale UE şi a tratatului de aderare a României la UE, astfel încât Statul Român să-şi poată proteja capitalurile şi teritoriile naţionale, care să nu mai poată fi cumpărate de străini. Mai mult, Statul Român şi cetăţenii lui să-şi poată recupera capitalurile şi terenurile de care au fost deposedaţi după 1989. Investitorii străini sunt bineveniţi în România, cu condiţia să vină cu capitalul lor, nu să devină poprietarii celui creat de români.

2. Mai multă COOPERARE între statele membre ale Uniunii, în toate domeniile precizate în scenariul 5 - monetar, financiar, fiscal, bugetar, al apărării, al afacerilor externe, al ordinii publice, al serviciilor sociale – dar fără cedarea de suveranitate.

Dacă nu se ajunge la un astfel de acord, România nu mai are ce căuta în UE.

Oricum, decizia nu poate fi luată decât de poporul român, prin referendum.

Constantin Cojocaru

10 martie 2017

Valentin Lazea: Probleme UE şi problemele "Nucleului dur". Cu calm, despre "Cartea albă privind viitorul Europei"

Asa cum era de asteptat, aparitia, la data de 1 martie 2017, a "Cartii albe privind viitorul Europei" sub semnatura Presedintelui Comisiei Europene, Jean - Claude Juncker, a starnit numeroase discutii. Din pacate, cele mai multe luari de pozitie din spatiul public romanesc exprima teama si indignare fata de perspectiva crearii Europei cu doua viteze, demonstrand ignorarea catorva lucruri fundamentale, scrie economistul sef al BNR, Valentin Lazea.

In primul rand, nu se intelege faptul ca in joc este soarta Uniunii Europene si nu soarta Romaniei. Primele doua scenarii propuse (Scenariul 1 - status quo si Scenariul 2 - reducerea rolului UE la acela de piata comuna) sunt cai spre disolutia inceata, dar sigura, a acestei organizatii.
Or, cu o Uniune Europeana slabita sau pe cale de disparitie, Romania va supravietui, dar nu va fi nici prospera, nici democratica, nici libera. De aceea, poate ar fi cazul (parafrazand un celebru presedinte american) sa ne intrebam nu ce poate face Europa pentru noi, ci ce putem face noi pentru Europa.

Iar in cazul de fata, raspunsul consta in sustinerea Scenariului 3 - mai putine state fac totul impreuna; a Scenariului 4 - toate statele fac mai putine (dar mai bine) impreuna; sau - la modul ideal - a Scenariului 5 - toate statele fac totul impreuna.

In al doilea rand, este o ipocrizie a acuza geometria variabila, atunci cand ea exista deja. Unele state sunt membre ale eurozonei si altele nu; unele state sunt parte a zonei Schengen si altele nu; unele state sunt membre ale NATO si altele nu; unele au derogari (opt-out-uri) de la anumite politici sociale etc.

Solutia in acest caz este efortul asiduu al fiecarui stat de a indeplini conditiile (in viata reala, nu pe hartie) pentru a face parte din toate "cluburile" de mai sus. Iar cealalta jumatate de solutie o reprezinta interzicerea derogarilor: atunci cand o majoritate calificata a statelor UE ajunge sa adopte o politica (fie ea si proasta, cum este cazul Taxei pe Tranzactiile Financiare), ea ar trebui sa se aplice tuturor statelor membre. Chiar daca alegatorii dintr-un stat se pronunta prin vot impotriva unei anumite politici, democratia nationala trebuie sa se supuna democratiei comunitare. Cu alte cuvinte, votul a 5, 10, 20 sau 50 de milioane de cetateni este mai slab decat votul a 250 de milioane (sau cat este majoritatea calificata la nivelul Uniunii)

In al treilea rand, o Europa cu un nucleu tare (Scenariul 3) nu inchide usile in fata nimanui. Iar faptul ca un grup de state face mai multe impreuna decat restul ar trebui sa constituie un exemplu si un prilej de ambitionare pentru cei din afara nucleului, nicidecum un prilej de delasare, asa cum se interpreteaza la noi.

De fapt, alegerea fundamentala pe care trebuie sa o faca Europa in acest moment este cresterea coeziunii interne versus cresterea diversitatii. Exista o tensiune crescanda intre aceste doua concepte, alimentata de faptul ca, pe teren, provocarile cu care se confrunta Europa sunt tot mai diverse: imigratie (relevanta mai ales in sudul continentului); securitate (in est); protectia mediului si reducerea emisiilor de carbon (in nord) etc. Din aceasta perspectiva, si Scenariul 4 - "toate statele fac mai putine (dar mai bine) impreuna" - este riscant. Cine va stabili prioritatile? Cum vor putea tarile din flancul estic sa impuna securitatea ca problema prioritara? Si - cu un buget limitat la 1 la suta din PIB comunitar - cine garanteaza ca politica de coeziune si politica agricola comuna vor fi finantate in continuare ca domenii prioritare? Iata de ce scenariul 4 nu ar trebui nici el sa fie sustinut de catre autoritatile romanesti.

Ar ramane in discutie Scenariile 3 si 5, care asigura supravietuirea si dezvoltarea Uniunii, fara a inchide usa in fata nimanui. De fapt, gurile rele spun ca intregul exercitiu al Cartii albe are in vedere Scenariul 3 - "mai putine state fac totul impreuna", celelalte scenarii fiind adaugate in mod ilustrativ. Dar chiar si acest Scenariu 3 (ca sa nu mai vorbim de Scenariul 5 - "toate statele fac totul impreuna") se va confrunta cu niste provocari teribile:

• Va fi foarte greu de a reuni in cadrul nucleului dur state care impartasesc aceeasi filozofie economica. Dupa cum arata Markus Brunnermeier, Harold James si Jean - Pierre Landau in "The Euro and the Battle of Ideas" (vezi si articolul meu "Urmatoarea provocare pentru elitele Romaniei" pe cursdeguvernare.ro), exista o prapastie intre filozofia economica germana (prin extensie - nordica si central - europeana) a contractelor care trebuie respectate, a datoriilor care trebuie platite, a cresterii economice prin reforme structurale si a competitivitatii externe ca rezultat al eficientei pe de o parte si filozofia economica franceza (prin extensie - mediteraneana) a contractelor si datoriilor facultative, a cresterii economice prin relaxari fiscale si monetare si a competitivitatii externe prin devalorizari. Or, daca asemenea diferente fundamentale vor persista in cadrul nucleului dur, nu vom avea altceva decat o repetare la scara mai mica a disfunctionalitatilor din UE.

•  Statele nucleului dur ar trebui sa faca parte - toate - din aceleasi organizatii, tocmai pentru a asigura coeziunea interna a grupului. Dar Germaniei ii va fi foarte greu sa coalizeze un astfel de grup, atata timp cat Suedia si Danemarca indeplinesc toate conditiile, dar nu sunt membre ale eurozonei sau atata timp cat Finlanda si Austria indeplinesc toate conditiile, dar nu sunt membre ale NATO. Din nou, solutia pare a fi acceptarea de catre toti cei implicati a eliminarii derogarilor si a prevalentei democratiei comunitare asupra democratiei nationale, lucru extrem de greu de obtinut (dar nu imposibil)

• In final, problema - cheie, de care depinde insasi viabilitatea nucleului dur - o constituie reforma bugetara. Fie statele implicate vor accepta o multiplicare de cateva ori a bugetului si existenta unor transferuri bugetare in cadrul nucleului dur (ceea ce presupune ca Germania sa trateze provinciile suedeze la fel cum trateaza provinciile germane), fie exercitiul va fi sortit esecului. Cu un buget de numai 1 la suta din PIB si acela distribuit de o maniera "piecemeal" nu se pot face multe nici chiar in cadrul nucleului dur.

In concluzie, provocarile si incertitudinile care stau in calea progresului Uniunii Europene sunt considerabile (dar nu insurmontabile). Depinde de noi sa demonstram solidaritate cu proiectul european si nu sa-l obstructionam prin revendicari de tip parohial.