Cuvantul Sfantului Parintele Justin
Parvu
de la Manastierea Petru Voda,
Voievodul Ortodoxiei Romanesti.
17 Martie 2017 de deveghepatriei
De la coada
lacului Bicaz ceva mai încolo, la răscrucea satului Petru Vodă, se face spre
stânga un drum forestier de vreo 5 km care se strânge-n Poiana Haşca. Aici, în
căuşul muntelui căptuşit cu brad, stă culcată de mâna lui Dumnezeu o Biserică
pictată în tonuri de aur şi aramă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi
Gavril. Mireasmă de lemn proaspăt în aerul tare de munte, căci lucrarea nu este
desăvârşită încă. De jur-împrejur chilii de călugări! La căsuţa Părintelui
Iustin Pârvu, oameni veniţi de prin partea locului sau de departe, aşteaptă.
Timp de trei zile – după un străbun obicei al mănăstirilor moldoveneşti,
oricine primeşte aici culcuş şi hrană, aşa că nu-i nici o grabă! Părintele
Iustin, stareţul de peste 80 de ani nu oboseşte niciodată să primească, pe
rând, din zori până în crucea nopţii, mulţimile de creştini. Cu răbdare
duhovnicească şi infinită dragoste de oameni, dăruit cu har, Părintele Iustin
te învăluie mai întâi în lumina blândă a ochilor săi albaştri, apoi îţi
cercetează adâncul inimii şi firul
gândului. În cele din urmă, înalta credinţă, nădejdea şi dragostea fiecăruia,
căci credinţa ortodoxă nu este filozofie, nu este teologie, – este trăire!
Şi nimeni nu
cunoaşte mai bine decât el Ţara Românilor, starea de spirit a neamului şi vremea
ce va să vie.
– Care ar fi
acum, părinte, la ceas de derută, interesul naţional pentru neamul românesc?
– Redresarea
morală, lupta împotriva patimilor din noi, reînnoirea vieţii noastre spirituale
şi revenirea la făgaşul nostru de origine.
– Deţinem oare
noi, românii, vre-o comoară de se înverşunează toţi şi toate împotriva noastră?
– Comoara
românilor este credinţa ortodoxă. Toată lucrarea răului este îndreptată
împotriva ei. Câtă vreme există viaţă monahală nu e totul pierdut. Cei
înverşunaţi împotrivă nu ne vor neapărat numai teritoriile, ci, mai ales,
distrugerea spiritului românesc, secătuirea lui picătură cu picătură. Se
lucrează extrem de subtil la aceasta!
– Tăvălugul
vieţii moderne de consum cu orice preţ, nu mai poate fi oprit!
– Viaţa modernă
este cu atât mai periculoasă cu cât noi ne îndepărtăm de originea noastră. Nu
mai avem tradiţii, obiceiuri, straiele noastre, ţinuta noastră, … Le-am anulat,
îmbrăţişând tot ceea ce este străin spiritului nostru. Aceasta este o
slăbiciune – să iei mai întâi tot răul de la celelalte popoare.
– În cine
stă nădejdea salvării?
– Tinerii!
Şcoala trebuie să-i recâştige pentru viaţa morală spre regenerarea spirituală.
Şi familia! Dacă un tânăr creşte într-o familie sănătoasă, el va putea, prin
şcoală şi biserică, să se împlinească şi în societate.
– Dar
tinerii au nevoie de modele!
– Vieţile
sfinţilor şi modelele de viaţă ale înaintaşilor noştri, de la Ştefan cel Mare,
dacă nu mai dinainte şi până în zilele noastre. Altele nu pot fi!
– Pe ce ar
trebui să se sprijine ţara şi omul?
– Ţara pe
biserică, armată şi şcoală, iar omul pe familie.
– Ce-i
sfătuiţi pe români acum, când toţi par derutaţi!
– Să asculte
numai de gândul lui Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”
România – Grădina
Maicii Domnului
– De ce în
popor i se spune Ţării – “Grădina Maicii Domnului”?
– Când
Dumnezeu a împărţit neamurilor teritoriile ca moştenire a sa, românii, cu bunul
lor simţ caracteristic au dat întâietate tot altora. Când au ajuns şi ei, în sfârşit,
la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Sfântul Petru a dat din umeri
şi atunci, văzând smerenia românilor, Dumnezeu a spus: “Petre, dă-le un colţ
din Grădina Raiului”. Dincolo de poveste, adevărat este că Maica Domnului e
aici, cu noi.
Despre
“neghinele vieţii bisericeşti”
– Părinte
Iustin, în partea noastră de lume, Europa este centrul vortexului. De la marea
schismă, cele două jumătăţi ale unui întreg firesc sunt ireconciliabile, căci
continuă să se raporteze diferit la Dumnezeu. Aproape 1000 de ani de dezbinări!
De ce?
– Apostolul
Pavel, rezumă toate filosofiile neamului omenesc la două: filosofia cea după om
şi filosofia cea după Dumnezeu – Omul (Coloseni 2, 8-10): “Luaţi aminte să nu
vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania
omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci
întru El locuieşte trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii şi sunteţi deplini
întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea.”
Există două
filosofii: filosofia ortodoxă a “de-o fiinţimii” şi filosofia ariană, eretică
şi occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie
hristică, Dumnezeiasco-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre
Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a
optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia
adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a individualismului, a
egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi
a iadului.
Biserica
este Trupul Dumnezeului-Om Hristos. Este o greşeală fundamentală ca Biserica să
se împartă în mici organizaţii naţionale. În mersul lor de-a lungul istoriei,
multe biserici locale s-au mărginit la naţionalism, printre care şi a noastră.
Biserica s-a adaptat poporului, în timp ce regula e inversă: poporul trebuie să
se adapteze Bisericii. Ştim că acestea au fost “neghinele” vieţii noastre
bisericeşti, “neghine” pe care omul nu le smulge, ci le lasă să crească
împreună cu grâul, până la seceriş. Este de acum vremea, este ceasul al
doisprezecelea, ca reprezentanţii noştri bisericeşti să înceteze a fi exclusiv
sclavi ai naţionalismului, e vremea să fie arhiereii şi preoţii ai Bisericii
Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească!
Misiunea
Bisericii este de a cultiva în sufletul poporului simţământul şi cunoştinţa
faptului că fiecare mădular al Bisericii este o persoană sobornicească, veşnică
şi dumnezeiască-omenească, pentru că este al lui Hristos, şi pentru aceea,
frate al tuturor ortodocşilor. Care sunt mijloacele cu care se poate realiza
acest scop? Mijloacele dumnezeieşti- omeneşti ale Bisericii sunt: credinţa şi
dreapta credinţă, postul şi rugăciunea, dragostea, blândeţea şi smerenia,
răbdarea şi umilinţa. A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit
răstignit în lume, prigonit de lume, ocărât, scuipat şi luat în batjocură.
Lumea nu suferă pe oamenii purtători de Hristos, aşa cum nu L-a suferit nici pe
Hristos. Mediul în care creştinul aduce roadă este jertfa martirică. Lucrul acesta
trebuie să-l învăţăm pe român. Pentru ortodocşi, martiriul este un foc
curăţitor!
Prin aceste
nevoinţe şi fapte bune poruncite de Biserică se mântuieşte sufletul de lume şi
de toate organizaţiile atee stricătoare de suflet şi ucigătoare de oameni ale
lumii. Ateismul cultivat şi antropofagiei poleite a civilizaţiei contemporane
trebuie să le opunem personalităţi purtătoare de Hristos, care, cu blândeţea
mielului vor birui patimile cele aprinse ale lupilor urâtori de Hristos, şi cu
nevinovăţia porumbeilor vor izbăvi sufletul poporului de plăgile produse de
civilizaţie şi politică. Civilizaţiei europene (şi americane), în numele omului
fără de Dumnezeu, putred şi desfigurat, trebuie să-i opunem nevoinţă săvârşită
în numele lui Hristos. Pentru aceasta, datoria principală a bisericii noastre
este de a crea nevoitori purtători de Hristos. Temelia se poate pune numai
având arhieirei, preoţi parohi, călugări şi mireni nevoitori. Cuvântul care
trebuie să se audă înlăuntrul bisericii astăzi este: înapoi la nevoitorii
purtători de Hristos, la Sfinţii Părinţi!
Omul
european s-a proclamat pe sine Dumnezeu
– Ar
rezulta, părinte, că există în sânul civilizaţiei noastre două culturi: una
Dumnezeu-omenească şi alta doar omenească, teren de manipulare politică a
sufletului şi de lucrare a răului. În înfruntarea dintre ele cine va birui?
– Cultura
europeană are ca temei omul. Prin om se epuizează programul şi scopul
civilizaţiei europene, mijloacele şi conţinutul ei. Umanismul este principalul
ei arhitect! El e clădit în întregime pe principiul şi criteriul sofistic:
măsura tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute este omul – şi anume europeanul.
El e supremul creator şi dătător de valoare. Adevăr este ceea ce el va proclama
ca adevăr; sensul vieţii este acela pe care el îl va proclama ca sens al
vieţii; binele şi răul sunt acelea pe care el le va proclama ca atare. Ca s-o
spunem simplu şi sincer: omul european s-a proclamat pe sine Dumnezeu. Oare
n-aţi observat cât de constantă este dorinţa lui de a face pe Dumnezeu? De a
face pe Dumnezeu prin ştiinţă şi prin tehnică, prin filosofie şi prin cultură,
prin religie şi prin politică, prin artă şi prin modă? Să facă pe Dumnezeu cu
orice preţ, chiar prin inchiziţie şi prin papism, chiar prin foc şi sabie,
chiar prin trogloditism şi antropofagie? El a declarat, pe limba ştiinţei sale
umanisto-pozitiviste, că Dumnezeu nu există! Şi călăuzit de această logică, a
atras plin de curaj următoarea concluzie: “De vreme ce Dumnezeu nu există,
înseamnă că eu sunt Dumnezeu!” nimic nu vrea mai mult omul european decât să se
prezinte ca Dumnezeu, chiar dacă este în universul acesta ca un şoarece în
cursă. Ca să arate şi să dovedească dumnezeirea sa, a proclamat că toate lumile
de deasupra noastră sunt goale: fără Dumnezeu şi fără fiinţe vii. El vrea, cu
orice preţ, să domnească asupra naturii, să o supună sieşi – drept care a organizat
o campanie sistematică împotriva naturii – campanie pe care a numit-o
“cultură”. La ea a înhămat filozofia şi ştiinţa sa, religia şi etica sa,
politica şi tehnica sa. Şi a izbutit să defrişeze o bucăţică pe suprafaţa
materiei, dar n-a transfigurat-o. Luptându-se cu materia, omul n-a reuşit să o
înomenească, ci ea a reuşit să îl restrângă pe om şi să-l limiteze la ceea ce e
de suprafaţă, să îl reducă la materie. Şi omul, îngrădit din toate părţile de
materie, se conştientizează pe sine ca materie.
Şi ştiţi
cine a învins? Este o ironie: civilizaţia l-a făcut pe om rob al materiei, rob
al lucrurilor. Atotproclamatul Dumnezeu se închină lucrurilor, idolilor pe care
el însuşi şi i-a făurit. E limpede că omul european nu e Dumnezeu, ci un simplu
rob al lucrurilor. În campania sa împotriva a tot ce e mai presus de fire, el a
înlocuit cu produsele civilizaţiei sale orice năzuinţă spre cele mai presus de
materie: a înlocuit cerul, a înlocuit sufletul, a înlocuit nemurirea, a
înlocuit veşnicia, a înlocuit pe Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi a promovat
cultura ca Dumnezeu: fiindcă omul nu poate, pe planeta aceasta întunecată,
rezista fără Dumnezeu, oricum ar fi acest Dumnezeu, fie el chiar un Dumnezeu
mincinos – aceasta e fatala ironie a sorţii omului cu astfel de dispoziţie
sufletească.
Oare n-aţi
observat că omul european, în culturomania sa, a transformat Europa într-o
fabrică de idoli! Aproape toate produsele culturii au devenit idoli! Drept
care, epoca noastră este, mai înainte şi mai presus de toate, o epocă a
închinării la idoli. Nici un continent nu e atât de inundat de idoli ca Europa
actuală! Nicăieri oamenii nu se închină atât înaintea lucrurilor şi nu trăieşte atât de mult prin lucruri şi de
dragul lucrurilor, ca în Europa. Aceasta este o închinare la idoli de cea mai
rea speţă, fiindcă e o închinare în faţa lutului. Spuneţi-mi, nu se închină,
oare, omul lutului roşu atunci când îşi iubeşte cu egoism trupul lui de lut şi
susţine cu încăpăţânare:”trup sunt, şi numai trup”? Spuneţi-mi, nu se închină
omul european lutului roşu atunci când proclamă ca ideal al său lupta de clasă,
sau naţia, sau omenia ?
În
conformitate cu filosofia Dumnezeu-omenească a vieţii, şi omul şi societatea,
şi poporul şi statul trebuie să se acomodeze cu biserica întocmai ca şi cu prototipul lor veşnic.
Acomodarea bisericii cu ele este cu totul inacceptabilă, cu atât mai mult
subjugarea bisericii de către ele. Un popor numai atunci când posedă valorile
reale când trăieşte şi pune în aplicare faptele bune, evanghelice şi întrupează
în istoria lui etosul Dumnezeu-omenesc. Ceea ce valorează pentru popor,
valorează şi pentru fiecare stat şi pentru fiecare societate. Scopul poporului,
ca totalitate, este acelaşi cu scopul omului ca persoană singulară. Şi scopul
acesta este întruparea în toate manifestările vieţii lui a dreptăţii, dragostei
şi sfinţeniei evanghelice. Orice neam trebuie să devină “popor al lui
Dumnezeu”, “popor sfânt”, care pune în evidenţă şi propovăduieşte, prin istoria
lui, adevărul Dumnezeu-omenesc, al vieţii şi etosul Dumnezeu-omenesc al ei.(v.
1 Petru 2, 9-10; 1, 15-16).
Blestemul
Occidentului – ura împotriva clerului şi evreilor
– În adâncul
sufletului lor naţional, toate popoarele Europei sunt conştiente că rătăcesc…
şi, totuşi, o fac! Se poate sau nu explica acest fenomen?
– Cea mai
înaltă fericire pentru oameni este arătarea lui Dumnezeu în trup; dar şi cea
mai înaltă nefericire este îndepărtarea lor de Dumnezeul acesta şi întoarcerea
lor la slujirea lui Satana. Nenorocirea asta îşi are originea la popoarele apusene
ne-ortodoxe şi pentru două motive: primul este ura împotriva clerului eretic.
Iar al doilea, ura împotriva evreilor. Amândouă aceste uri au răsărit în inima
omenirii apusene din aceeaşi sămânţă, iar sămânţa este strădania atât a
clerului creştin cât şi a evreilor de a stăpâni deplin în viaţa poporului şi a
statului în toate direcţiile. Ura împotriva unui astfel de cler s-a transformat
în ura împotriva bisericii, iar ura împotriva evreilor a cuprins şi pe Domnul
Iisus, ca – vezi, Doamne – evreu. În realitate, Hristos a fost evreu doar după
mamă şi după poporul în mijlocul căruia S-a arătat pentru prima oară. Cu toate
acestea, însuşi acest popor L-a tăgăduit cel dintâi şi L-a ucis cu o moarte
înfricoşătoare. Dar ce? Dacă cineva este împotriva evreilor, cum să fie
împotriva lui Hristos, împotriva Căruia evreii luptă de două mii de ani? Dar
unde îşi vâră Satana ghearele, acolo nu mai încape logică!
Conduse de
ura împotriva clerului şi a evreilor, popoarele apusene au îndepărtat
treptat-treptat pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au exclus din toate
sectoarele şi instituţiile poporului şi statului şi au mărginit rămânerea Lui
numai în biserici. De la Acela Care, după slăvita Sa Înviere din mormânt, a
zis: “Datu-Mi-s-a puterea în cer şi pe pământ (Mt.28, 18)”, de la Acela,
oamenii cei orbiţi au anulat toată puterea! Şi nu numai aceasta, ci şi orice
influenţă pe pământ, în şcoală, în societate, în politică, în artă, în
raporturile dintre oameni şi în raporturile internaţionale, în ştiinţă, în
literatură şi în toate celelalte.
Invincibilii – cei ce luptă pentru Dumnezeu şi neamul lor
– În acest
context, pentru fiecare neam în parte, cuvintele lui Petre Ţuţea “Între
Dumnezeu şi neamul meu”, par să indice singurul pivot de sprijin pentru
spiritul omului căutător de echilibru. Şi totuşi nouă, românilor, dacă îl
invocăm pe Dumnezeu, ne este parcă, în schimb, ruşine sau frică, de la un timp
să ne proclamăm calitatea de români.
– Cel care
luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său nu va fi învins niciodată!
Câteodată, pe acestă linie a neamului se ridică numai indivizi izolaţi,
părăsiţi de generaţiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în
numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morţi şi de martiri ai trecutului şi
viaţa de mâine a neamului.
Aici nu
interesează majoritatea fie ea şi de 99%, cu părerile ei.
Nu părerile
majorităţii determină această linie de viaţă a neamului! Ele, majorităţile, se
pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conştiinţă şi
virtute, sau de inconştienţă şi decădere.
Neamul
nostru n-a trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul
străinilor. Ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin
toţi haiducii care, în faţa jugului străin, nu s-au supus, ci şi-au pus
fiinţa-n spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi
scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin
“majorităţile” laşe şi “cuminţi”. Ei înving şi mor; indiferent. Pentru că
atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se onorează din
onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca nişte chipuri de aur care, fiind pe
înălţimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile
cele de jos, fie ele cât de mari şi de numeroase, se aşterne întunericul
uitării şi al morţii. Aparţine istoriei naţionale, nu acela ca va trăi sau va
învinge – cu sacrificarea liniei vieţii neamului – ci acela care, indiferent dacă
va învinge sau nu, se va menţine pe această linie!
Pământul –
baza existenţei naţiei
– De ce oare
toate neamurile s-au luptat, se luptă şi se vor lupta necontenit pentru
apărarea pământului lor?
– Pământul
este baza de existenţă a naţiei. Naţiunea stă ca un pom, cu rădăcinile ei
înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage hrana şi viaţa. Nu există neam
care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat
în aer. O naţie care nu are pământul său, nu poate trăi, dacât dacă se aşează
pe pământul altei naţii, sau pe trupul acesteia, sugându-i vlaga.
Sunt legi
făcute de Dumnezeu care orânduiesc viaţa popoarelor. Una din aceste legi este
legea teritoriului. Dumnezeu a lăsat un teritoriu determinat fiecărui popor
pentru ca să trăiască, să crească, să se dezvolte şi să-şi creeze pe el cultura
sa proprie.
Toate
popoarele din jurul nostru au venit de undeva şi s-au aşezat pe pământul care
trăiesc, istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor,
maghiarilor etc. Un singur neam nu a venit de nicăieri. Acela suntem NOI. Ne-am
născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii şi cu brazii! De ei
suntem legaţi nu numai prin pânea şi existenţa pe care ne-o dă muncindu-l din
greu, dar şi prin toate oasele strămoşilor care dorm în ţărâna lui! Toţi
părinţii noştri sunt aici. Toate amintirile noastre, toată gloria noastră
războinică, întreaga noastră istorie aici, în acest pământ stă îngropată.
“Mistica
naţională”, democraţia şi sfărâmarea globalizatoare a naţiunilor
– Din păcate
dragostea de pământ şi de neam este astăzi terfelită sub acuza “naţionalism”
(termen care nu ar trebui să aibă nimic insultător, în sine) de către o
autoproclamată “elită” care se erijează în Dumnezeu şi ale cărei valori
declarate sunt “democraţia” (tradusă în practică prin cel mai necruţător
stalinism) şi “globalismul” (o răsturnare tot în practică a fostului
“internaţionalism proletar”). Ce trebuie să înţeleagă românul, omul simplu,
zilnic agresat prin mijloacele media, de indivizi care, aparent, îi vor binele
dar care-l acuză tocmai pentru că îşi apără credinţa, tradiţiile, într-un
cuvânt?
– Dacă
mistica noastră creştină, cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu
Dumnezeu, printr-un “salt din natura umană în natura divină” (Crainic), mistica
naţională nu este altceva decât contactul oamenilor sau al mulţimilor cu
sufletul neeamului lor, printr-un salt pe care aceştia îl fac, din lumea
preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta
o face orice istoric, ci trăind, cu sufletul lor. Democraţia sfarmă unitatea
neamului românesc, împărţindu-l, învrăjbindu-l şi expunându-l dezbinat în faţa
blocului unit al puterii Anticristului, într-un greu moment al istoriei sale.
Numai acest
argument este atât de grav pentru existenţa noastră, încât ar fi un suficient
motiv ca această democraţie să fie schimbată cu orice ne-ar putea garanta
unitatea: deci viaţa. Căci dezunirea noastră înseamnă moartea.
Democraţia
transformă milioanele de străini de neam în cetăţeni români. Făcându-i egali cu
românii! Dându-le aceleaşi drepturi în stat. Egalitate? Pe ce bază? Noi suntem
aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma! Cu munca şi cu sângele nostru! De
unde egalitate cu cei ce de abia de … 100, de 10 sau de 5 ani, sunt aici?
Privind trecutul … Noi am creat statul acesta! Privind viitorul … Noi, Românii,
avem răspunderea istorică întreagă a existenţei României Mari. Ei n-au niciuna!
Ce răspundere pot avea apatrizii în faţa istoriei pentru dispariţia statului
român?
Prin urmare:
nici egalitate în muncă, jertfă şi luptă la crearea statului şi nici egalitate
de răspundere pentru viitorul lui. Egalitate? După o veche maximă: egalitate
înseamnă a trata inegal lucrurile inegale.
Democraţia
este incapabilă de continuitate în efort. Pentru că, împărţită în partide care
guvernează câte un an, doi sau trei, este incapabilă de a concepe şi a realiza
un plan de lungă durată. Un partid anulează planurile şi eforturile celuilalt.
Ce s-a conceput şi construit de unul astăzi, se dărâmă în ziua următoare de
altul.
Într-o ţară
în care este nevoie de construcţie, al cărei moment istoric este însăşi
construcţia, acest dezavantaj al democraţiei este o primejdie. Ca într-o
gospodărie în care s-ar schimba în fiecare an stăpânii, venind fiecare cu alte
planuri, stricând ce au făcut unii şi apucându-se de alte lucruri care şi ele
să fie stricate de cei ce vor veni mâine.
Democraţia
pune în imposibilitate pe omul politic de a-şi face datoria către neam.
Omul politic
de cea mai mare bunăvoinţă devine în democraţie, sclavul partizanilor săi,
întrucât, ori le satisface poftele personale, ori aceştia îi distrug gruparea.
Omul politic trăieşte sub tirania şi permanenta ameninţare a agentului
electoral!
El e pus în
situaţia de a alege: ori desfiinţarea muncii sale de o viaţă, ori satisfacerea
partizanilor. Şi atunci omul politic le satisface poftele! Dar nu din buzunarul
său, ci din buzunarul ţării. Creează posturi, funcţii, misiuni, comisiuni,
sinecure, toate puse în sarcina bugetului ţării, care apasă tot mai mult pe
spinarea, din ce în ce mai istovită, a poporului.
Democraţia
este incapabilă de autoritate. Pentru că lipseşte puterea sancţiunii! Un partid
nu ia măsuri în contra partizanilor lui, trăind din afaceri scandaloase de
milioane, din hoţie şi pradă, de frică să nu-i piardă. Nici împotriva
adversarilor, de frica acestora, să nu-i demaşte propriile afaceri şi
incorectitudini!
Democraţia
este în slujba marii finanţe. Din cauza sistemului costisitor şi a concurenţei dintre
diferitele grupări, democraţia cere să fie alimentată cu bani mulţi. Ca o
consecinţă firească, ajunge sluga marii finanţe internaţionale care o subjugă,
plătind-o. În modul acesta soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de
bancheri.
Nu pâine cu
orice preţ, ci onoare cu orice preţ!
– Pentru că
aţi vorbit despre egalitate … Se spune astăzi tot mai frecvent semnul
egalităţii între popor sau neam şi naţiune. Conform prevederilor Constituţiei
noastre şi ale constituţiilor tuturor statelor moderne ale acestui început de
mileniu, cetăţeni ai României şi fii ai naţiunii române sunt toţi cei născuţi
pe acest pământ şi toţi cei care optează pentru acest statut, bucurându-se de
toate drepturile dar şi având toate îndatoririle ce decurg din această dublă
calitate. Cum mai putem defini atunci poporul sau neamul românesc?
– Când zicem
neamul românesc, înţelegem nu numai pe toţi românii trăind pe acelaşi
teritoriu, având acelaşi trecut şi acelaşi viitor, acelaşi port, aceeaşi limbă,
aceleaşi interese prezente. Când zicem neamul românesc, înţelegem toţi românii
vii şi morţi, care au trăt de la începutul istoriei pe acest pământ şi care vor
mai trăi şi în viitor.
Neamul
cuprinde:
Toţi românii
aflători, în prezent, în viaţă.
Toate
sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor.
Toţi cei ce
se vor naşte români.
Un popor
ajunge la conştiinţa de sine, când ajunge la conştiinţa acestui întreg, nu
numai la aceea a intereselor sale.
Neamul are:
Un
patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sângele.
Un
patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile.
Un
patrimoniu spiritual, care cuprinde:
a) Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi
viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală.
Frontierele acestui domeniu sunt fixate de marginile strălucirii concepţiei
lui. Există o ţară a spiritului naţional: ţara viziunilor lui, obţinute prin
revelaţie şi prin proprie sforţare.
b) Onoarea lui ce străluceşte, în măsura în
care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normele izvorâte din
concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.
c) Cultura lui: rodul vieţii lui născut din
propriile sforţări în domeniul gândirii şi artei. Această cultură nu este
internaţională. Ea este expresia geniului naţional, a sângelui. Cultura este
internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine. Făcea cineva o frumoasă
comparaţie: şi pâinea, şi grâul pot fi internaţionale, ca articole de
consumaţie, dar vor purta pretutindeni pecetea pământului în care s-au născut!
Toate aceste
trei patrimonii îşi au importanţa lor! Pe toate un neam trebuie să şi le apere!
Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual, pentru că numai
el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.
Grecii
antici nu trăiau prin fizicul lor, oricât de atletic – din el n-a rămas decât
cenuşa – şi nici prin bogăţiile materiale – dacă le-ar fi avut – ci prin
cultura lor.
Un neam
trăieşte în veşnicie prin concepţia, onoarea şi cultura lui. De aceea
conducătorii naţiilor trebuie să judece şi să acţioneze nu numai după
interesele fizice sau materiale ale neamului, ci ţinând seamă, de linia lui de
onoare istorică, de interesele eterne. Prin urmare, nu pâine cu orice preţ, ci
onoare cu orice preţ!
Interesul
naţional este Învierea!
– Concluzia
pe care o putem sublinia, pentru cititori, ar fi aceea că interesul naţional se
identifică pentru orice neam, cu ţelul său final. Care este el şi pentru noi şi
pentru alţii, viaţa neamului sau eternitatea scânteii sale divine?
– Dacă este
viaţă, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează
spre a şi-o asigura. Toate sunt bun, chiar şi cele mai rele!
Se pune deci
problema: după ce se conduc naţiunile în raport cu alte naţiuni? După animalul
din ele? După tigrul din ele? După legea peştilor din mare sau a fiarelor din
pădure?
Ţelul final
nu este viaţa, ci Învierea? Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus
Hristos! Creaţia, cultura, nu-s decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut,
pentru a obţine această Înviere. Ele sunt rodul talentului, pe care Dumnezeu
l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când
toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi
împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu.
Acest moment final, “Învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai
sublim către care se poate înălţa un neam.
Neamul este
deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt
realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.
Sfântul
Ioan, povestind ceea ce vede dincolo de pământuri, spune: “Cetatea n-are
trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava
lui Dumnezeu şi luminătorul îi este Mielul”.
“Neamurile
vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea
lor în ea” (Apocalipsa 21, 23-24).
Şi în altă
parte: “Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi numele Tău? Căci numai
Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru
că judecăţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15,4).
– Rămâne de
văzut cum se va prezenta neamul nostru şi mai ales, cum se vor prezenta “regii
şi împăraţii” săi, la marea judecată!
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
https://deveghepatriei.wordpress.com/2017/03/17/cuvantul-sfantului-parintele-justin-parvu-de-la-manastierea-petru-voda-voievodul-ortodoxiei-romanesti/
Comentariu:
Petre Ţuţea despre stirpea lui:
„Evreii au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică
şi creştină. Mai glorioase nu văd religii în lume… Sunt o rasă superioară, sunt
părinţii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă
şi ştiinţă. Cultura înseamnă la ei spirit şi numai ei au lăsat cultură pe unde
au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaică şi civilizaţia e multiformă.
Iudeo-germano-latino-slavă. De ce au existat întotdeauna resentimente faţă de
ovrei? Stilul lor de viaţă. Când în Antichitate, au intrat în contact cu
romanii, aceştia îi înţelegeau la nivelul sticlei.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu