Mihai Eminescu:
“Ceea ce voiesc românii să aibă e
libertatea spiritului și conștiinței lor!”
(Curierul de Iași, 1876)
“În dejudecarea lucrurilor acestei
lumi şi, mai ales, în secolul nostru, ne-am deprins a aplica o singură măsură,
aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate
acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să
ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are
câteodată omul cult".
În zadar am
căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câştig material ca atare,
la toate vom găsi că acest câştig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la
rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci
inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei, zic, unde se pare că
ochii sunt aţintiţi la câştig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din
acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc,
devine simplă. Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin
precare, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim.
Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite.
Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor
în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape
identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea
pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.
Şi nu sunt
aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni
nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu [sunt meniţi]
de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un
razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează
limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se
lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi
durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară
pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu elipsită de
espresia concretă a simţirei şi numa în limba sa omul îşi pricepe inima pe
deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui
popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: ,,aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”,
oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ? Prin urmare simplul fapt că noi
românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ,,una singură” ca
nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e
dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.
Vedem dar că
cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta
uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc şi vom vedea că toate
mişcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.
Faţă cu
această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o
rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.
Constatăm
mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii
nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de
veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte
câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm
ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea
originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă
cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e
indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne ‘nveţe ce-am fost sau
ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem — români. A mai discuta asupra
acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau
vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi
flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală;
limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu
stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi
renegaţiune.
A persecuta
naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a
ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe
faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai
românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările
româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se
închine la orice d-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va
găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii
de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii
faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul
lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila;
românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în
Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni
orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe
pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă
şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală
armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.
Ni se pare
deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte
jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica,
precum le-am respectat-o noi tuturor.
Mihai Eminescu (CURIERUL DE IAŞI,
noiembrie 1876)
Sursa: Ceritudinea.ro
“În adevăr,
nu s-ar crede şi cu toate acestea există până azi istoriografi cărora li se
pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din
Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a
douăsprezecea, de peste Dunăre.
Această teorie, susţinută întâi de Roesler, se
bucură şi de favoarea maghiarilor şi astfel, cu vorbe, cu deducţiuni hazardate,
cu combinaţiuni asupra unor timpuri egal de fabuloase pentru toate elementele
din ţară, ei ar vrea să tăgăduiască drepturile şi existenţa unui popor, a unui
element aievea care trăieşte, vorbeşte limba lui proprie, are cultura şi
istoria lui proprie, cu un cuvânt al unui popor radical deosebit de cel
maghiar.
Ce curioasă
idee vor fi având maghiarii despre natura oamenilor şi a lucrurilor când
încearcă a face într-o zi ceea ce o mie de ani n-au putut face? Ce copilărie e
din partea lor de-a-şi închipui că naţiunile pier de pe-o zi pe alta. Bascii
din Spania vorbesc până azi limba bască, sudul Franţei vorbeşte şi cultivă limba
provensală, în Belgia, sub pătura subţire de cultură franceză, subzistă două
naţionalităţi deosebite, după dispariţiunea imperiului bizantin şi a celui
turcesc, adecă dupăo mie cinci sute de ani, vedem încolţind, cu toată lunga
dominaţiune străină, toate naţiunile vechi ale Peninsulei tracice; albaneji,
români, bulgari, sârbi, greci, unele scăzute la număr, altele crescute; dar
toate vii. Ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană vor
face ungurii prin societăţi de maghiarizare?
În Rusia,
dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naţionalităţi
deosebite răsărind intact de sub pătura foarte subţire de predominaţiune
moscovită.
Până la
sfârşitul sutei XV-a românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele
cele mai considerabile în viaţa politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub
legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de
cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu
Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare, e o epocă de aur şi dincolo. Românii
sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populaţiunii
Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul
Făgăraşului, Ţara Românească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul
elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei,
Moldova ajunge din colţul Ţării de Sus până-n Nistru şi la Cetatea Albă, Ţara
Românească într-o sută de ani până în
Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării.
E o epocă
aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române
şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini)
născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai
poporului românesc, zice despre Iancu:
“Ioannes
Hunniades cuius numen cacteros obnubilat, non tam Hungaris quam Valachis, a
quibus natus erat, gloriam auxit”.”
SFÂNTUL
PĂMÂNT AL TRANSILVANIEI
Transilvania
sub dualismul austro-ungar
MIHAI
EMINESCU
Editura SAECULUM I.O.
Bucureşti, 1997
http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Cultura&optiune=Literatura&optiune2=1850.01.15+-+Mihai+Eminescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu