Scrisoare către Eminescu (II) cu GÂND DE SEARĂ

INDEMNUL PRIMAVERII - Sfantul Inochentie al Odessei

Vazând frumusetea naturii în timpul primaverii, vazând bucuria si multumirea tuturor fapturilor si auzind corul cel minunat al înaripatelor care fac sa tremure vazduhul si sa rasune dumbravile si câmpiile de cântare, cine nu va fi gata sa repete din tot sufletul si din toata inima ceea ce a grait Facatorul, îndata dupa ce a zidit lumea: „iata toate sunt bune foarte!” (Facere 1, 31). Fiecare din noi – si poate nu o singura data – si-a aratat dorinta ca primavara sa fie cât mai lunga. Dar cu toate acestea ea este foarte scurta, mai scurta decât toate anotimpurile anului, ca si cum ar vrea sa ne arate prin aceasta ca si petrecerea noastra în Rai, la început, a fost pentru putina vreme.

Pentru ce atotputernicia dumnezeiasca ne înfatiseaza în fiecare an, în timpul primaverii, o astfel de icoana a facerii lumii s i a starii noastre celei dintâi? Au nu pentru ca vazând lucrarile atotputerniciei lui Dumnezeu sa ne învatam a fi plini de recunostinta catre Acela „Care atunci când trimite duhul Sau toate se întaresc si se umplu de bunatati, iar când Îsi întoarce fata Sa, toate se vestejesc si sunt gata a se preface în tarâna”? (v. Psalm 103, 28-31) Schimbându-se în vremea primaverii întreaga înfatisare a pamântului, putem spune ca toata lumea ce ne înconjoara îmbracându-se în câteva zile cu frumusete si podoaba, întelepciunea dumnezeiasca pare a ne zice fiecaruia dintre noi: Uitati-va ce pot Eu sa fac pentru voi, daca veti fi vrednici de aceasta! Luati aminte de ce v-ati lipsit voi prin pacat si ce puteti dobândi daca veti cauta sa va lepadati de el si de stapânirea lui cea pierzatoare!

Sfantul Inochentie al Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 32-34.

STATORNICIA CREDINTEI - Sfantul Ioan din Kronstadt

Cum trebuie sa creada în Hristos cel ce nu-si îngaduie nici o clipa sa puna la îndoiala cele spuse de Domnul în Sfânta Evanghelie si cele cuprinse în învatatura curatei Sale Mirese – Biserica? Se cuvine sa adune în inima o credinta atât de puternica, încât, pastrându-si libera vointa, sa nu se lase cuprins nici o clipa de prefacatorie si nici atras de partea potrivnicului. Crestinul nu trebuie sa fie ca valurile marii, iscate si apoi risipite de vânt. Credinta noastra sa nu fie „da si nu”, ci numai „da” întru Hristos (cf. 2 Corinteni 1, 19).

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 445.

CARAMIDA - Sfantul Teofan Zavoratul

Trebuie sa tinem piept vapaii patimilor cu vapaia focului dumnezeiesc. Pâna când nu este arsa, caramida este farâmicioasa si moale, iar dupa ce petrece în foc si se coace acolo, se face stavila în calea focului si a apei.

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 127.

Scrisoare către Eminescu (II)

Bădie Mihai!

S-a scurs mai mult de o jumătate de veac de când trăgeai clopotele de alarmă prin versul Domniei-Tale și făceai cunoscut lumii de-atunci pericolul mare și hăul spre care se îndreaptă atâția corupți ai vremii. Stâlpii de taverne, înțepeniți pe scaune, cu ochii buimăciți, cu minte-mprăștiată și gândul rătăcit, copiii națiunii lipsiți de orizonturi, bălăcărindu-și viața în glodul decăderii  te biciuiau pe suflet, te zgârâiau pe creier. Străbunele glorii le fluturai în versuri, nutrind speranța sfântă  că doar-doar o renaște în inimi înecate în tone de alcool dorința de-ndreptare și pofta de-a fi OM.

 Eroii de-altădată luptând din greu să aper-un hotar, sihaștrii vlăguiți de post și rugăciune, atâția prometei înlănțuiți de propriile lor idealuri, țărani săraci nădăjduind culesul erau doar câteva modele de viață, ce le propuneai prin scrierile tale tinerilor fără tinerețe. Rămâneai dezamăgit, bădie, căci prea adesea vorbeai la niște stârvuri, uneori putregaiuri fără speranță de odrăslire. Cu mintea ta isteață vedeai în viciul acesta al beției pericolul ce paște o generație, o națiune chiar!

S-a scurs mai bine de un veac, bădie, și piesa este aceeași! Eroii s-au schimbat. Tavernele se înmulțesc, bețivii de asemenea: În fumul gros de mahoarcă se îngrămădesc mulți, tot mai mulți, și tineri și vârstnici. Idealurile sunt firave, realizări deloc, pungile tot mai goale, copiii tot mai triști. Femeile-s bătute și alungate la ore târzii, pâinea lipsește de pe masă, hăinuțele sunt rupte, de cărți nu mai sunt bani.

Prin șanțuri ne zac junii, alcoolul duhnește de departe. Înjurături le sunt vorbele alese din gura împuțită, din sufletul lor sterp. Flăcăi vânjoși ca bradul se ofilesc degrabă, când Bachus îi adoptă ca fiii săi pe veci. Dușmană le e lumea, părinții, copiii și frații, iubirea lor e sticla, și halba, și paharul. Se-nchină doar lui Bachus, în cârciumă-și pierd vremea și toată agonisita o duc la cârciumar!

De te-ai face astăzi și-ai încerca să numeri cârciumile răsărite pe pământ românesc, ai înnebuni. Guri de iad, bădie, guri de iad, prin care șerpii gheenei ne înghit vlaga națiunii, ne tulbură orizontul, ne îngreunează zborul!

Se repetă istoria, bădie, și, din păcate, se repetă mai întâi prin tot ce are mai murdar, mai josnic și mai morbid!

Cu bine, bădie, pe curând!

 

Sursa: Pr. STANCIULESCU ALEXANDRU BARDA