TESTAMENTE

TESTAMENTE

Puși Dinulescu – Tudor Arghezi – Eugen Ionescu – Ion Lazu – Ștefan Moișanu – Mihai Șerban – Aurelia Bălan-Mihailovici

PUȘI  DINULESCU

Politică, literatură şi teatru

Vreau să spun că domnul Tudose îmi devenise oarecum simpatic. Părea un personaj din literatura clasică rusă, după care, cum se ştie, ne dăm cu toţii în vânt. Liniştit şi greoi, părea că vine direct din Suflete moarte sau din Demonii... ori mai degrabă din Mascarada lui Lermontov...  Păcat de nişte mari prostii, cu care şi-a încununat fulguranta lui trecere pe prima scenă politică a ţării. În acest teatru naţional, care e acum cel în care joacă protipendada românească, un teatru poate chiar mai prosr decât teatrul unde domneşte ca un bimbaşa graţiosul campion balcanic Ion Caramitru. Pe care, însă, nu-l deranjează nimeni, lumea l-a uitat de mult acolo şi va mai sta probabil până va ajunge la vârsta din urmă a lui Radu Beligan, deci încă vreo douăzeci de ani...

Dar ziceam de domnul Tudose şi de prostiile lui din urmă. Nu mai ştiu care a fost ordinea lor în timp. Dar să-i ameninţi pe unguri cu spânzurătoarea şi asta în public, nu la un şpriţ, când eşti cu amicii, mi se pare la nivelul unei porne de căruţaş... Şi disperat că nu-ţi ies banii pe care ţi-i cere programul-cacealma al domnului Dragnea, să pui pe drumuri oamenii să se-nghiontească pe la ghişeele Fiscului şi să mai încerci să şi justifici astfel de ticăloşii... Şi au mai fost vreo două tâmpenii, pe care le simt, ştiu că m-au revoltat şi pe mine, dar nu le am acum pe limbă să le bag în tastatură...

Dar oricum , în final, totuşi, a dovedit că e un bărbat şi nu o păpuşică, bună de întors cu cheia... A, da .. Şi altă măgărie.. . Să facă pe marele republican, care întoarce curul casei regale şi încă ce cur imens trebuie să aibă omul ăsta! Se sparie gândul când te gândeşti la el! Ce gazometru, dom’ne, vorba lui Caragiale…

Acum , însă, domnul Dragnea s-a gândit la o păpuşică adevărată! Poate ţine, şi domnul Iohannis, ca să îşi securizeze scaunul, ameninţat de Olguţa şi de alţi talibani pesedişti, va lăsa să treacă de la el. Dar nu-l văd! Un om cu statura şi cu carura sa, nu cred că se va comporta ca un iepuraş. Poate că şi asta este în calculele inginereşti ale domnului Dragnea şi tanti Viorica n-o fi decât ea un iepure, lansat la derută, ca într-o cursă atletică de fond, iar candidatul pe bune să fie propus la strigarea a doua, când preşedintele nu mai poate refuza. Eu, unul, l-aş vedea în rolul candidatului admisibil pe domnul Fifor, dealtfel nu degeaba cred eu că însuşi domnul Iohannis l-a scos la încălzire, cu acceptul deocamdată tacit al domnului Dragnea. Dar sigur că visul domnului Dragnea ar fi să fie unsă chiar doamna Vioica, dumneaei având puţine şanse să se hainească la un moment dat, ca domnii Grindeanu  şi Tudose.

Acum să trecem la literatură, mai precis la viaţa literară.  Citesc pe facebook de lansarea  lui Dan Lungu în cursa pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor. Un program foarte ambiţios şi coerent, care dă speranţe tuturor celor care suportă tot mai greu dictatura manolescană şi camarila din jurul intangibilului academician, ăştia care i-au asigurat o barieră de foc în jur. Şi mai ales un system electoral, care permite toate mânăriile posibile, mergând până la cele mai grosolane furturi de voturi. Dar, chiar, se apropie alegerile? Cred că ar trebui să ne strângem în jurul lui Dan Lungu şi să căutăm să-l sprijinim, deşi pare şi el foarte puternic, fiind în floarea vârstei, are 48 de ani, este  senator  USR în Senatul României şi, în plus, are o carieră strălucită, fiind adorat de critica literară şi tradus în mai multe limbi străine, ceea ce exclude simplul veleitarism, ca în alte cazuri…

Şi acum , hai, la teatru! La începutul acestui articol aminteam de Suflete-le moarte ale lui Gogol. De mult vroiam să văd spectacolul de la Teatrul de Comedie, după acest teribil roman şi mai ales fiindcă dramatizarea aparţine nici mai mult nici mai puţin decât lui Mihail Bulgakov!

Aveam, însă,  un ghimpe în suflet. Mai văzusem un spectacol al tânărului regizor Vlad Cristache şi mă jurasem să nu mai calc pe la vreo creaţie de-a lui. Deşi era şi atunci o piesă din patrimoniul universal, fiind vorba de Volpone a lui Ben Johnson şi având în rolul titular pe marele actor, care este astăzi Gheorghe Visu.

Atunci reuşisem, barem , să stau până la sfârşit. Acum nu am reuşit să rezist nici până la pauză. Şi am invidiat rău de tot pe unul din dreapta mea, care adormise ca un prunc în braţele mamei şi pe altul, în stânga, ce tot pipăia pe androidul aprins. Şi nu era singurul, că mai erau încă vreo trei numai pe rândul meu!

Poate că ăştia erau nişte imbecili, incapabili să-l guste pe Gogol! Dar eu? Ce să face eu, care am venit odihnit şi n-am putut adormi şi care  nici nu prea le am cu telefoanele astea de orbecăială!

Oi fi eu un ruginit şi nu-nţeleg teatrul modern şi mai ales regia modernă, hai, să admitem, dar de ce mama dracului ne momesc ăştia cu un Gogol, care nici pe departe nu-i Gogol, ci doar un circ de urlete, în care actori de primă mâna ai teatrului de azi se scălămbăie  penibil, ca Mitu Boierul, copilul acela silit de nişte ticăloşi imbecili să se prostească, într-una din marile nuvele ale  lui Caragiale?

Domnul Iohannis s-a spălat pe mâini!

Totuşi, sunt un romantic şi în loc să fiu şi eu un analist politic lucid, ca toată lumea bună, care-şi dă cu prepusul pe la televiziuni, mă complac în visurile mele, în care văd, ca în filmele alea proaste ale lui Nicolaescu sau Drăgan, şefi de ţară pe cai albi, mai rar pe d-ăia pagi, roibi sau mai ştiu eu cum..

Dar enteresul, vorba lui Trahanache, enteresul contează!

Ce să se mai complice domnul Iohannis să respingă aberanta propunere PSD la fotoliul de prim-ministru, când poate mult mai simplu să-şi plece capul, pe care sabia să n-aibă cum să-l taie!?

Şi astfel domnul Dragnea învinge prin knock-out tehnic şi fără drept de apel, iar Iohannis se strecoară umil, cu coada între picioare, pe scăunelul indicat de biciul de dresor pentru animale mari a marelui nostru teleormănean!

Dar cine ştie? Poate va fi bine, poate-o fi mai bine aşa şi domnul Dragnea va putea, în fine, să conducă fără să mai mişte careva în front, că oricât de prost analist politic oi fi eu, nu pot să greşesc, dacă afirm că doamna Dăncilă nu va crâcni şi vom vedea acum un Dragnea autentic. Şi dacă nu ne-ar fi atâta frică, poate că ne-am mai destinde cu chestia asta, făcând haz de necaz...

Şi mă gândesc acum ce falnic o fi păşit domnul Iohannis spre baia prezidenţială, după ce a anunţat decizia de admitere a doamnei Dăncilă în fruntea bucatelor.... Şi cu ce gesturi măsurate, măreţe până la urmă, o fi apucat el săpunul prezidenţial, cu care s-a frecat îndelung, reflectând totodată la propria-i înţelepciune, care-l duce acum, văzând cu ochii, spre mult visata repetiţie de mandat...

Puşi Dinulescu

TUDOR  ARGHEZI

TESTAMENT

~*~

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe o carte,

În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei până la tine,

Prin rapi şi gropi adânci

Suite de bătrânii mei pe brânci

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.

Ea e hrişovul vostru cel dintâi.

Al robilor cu săricile, pline

De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n calimară

Bătrânii au adunat, printre plavani,

Sudoarea muncii sutelor de ani.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite

Şi leagane urmaşilor stăpâni.

Şi, frământate mii de săptămâni

Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,

Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.

Veninul strâns l-am preschimbat în miere,

Lăsând întreaga dulcea lui putere

Am luat ocara, şi torcând uşure

Am pus-o când să-mbie, când să-njure.

Am luat cenuşa morţilor din vatră

Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,

Hotar înalt, cu două lumi pe poale,

Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,

Pe care ascultând-o a jucat

Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.

Din bube, mucegaiuri şi noroi

Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.

Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte

Si izbăveste-ncet pedesitor

Odrasla vie-a crimei tuturor.

E-ndreptăţirea ramurei obscure

Ieşită la lumină din padure

Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi

Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.

Slovă de foc şi slovă faurită

Împarechiate-n carte se mărită,

Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.

Robul a scris-o, Domnul o citeşte,

Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei

Zace mania bunilor mei.

EUGEN  IONESCU

TESTAMENT

 ~*~

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. 

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală… 

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse . Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris , unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde. 

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul. 

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului. 

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. 

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu

ȘTEFAN  MOIȘANU

Scrisoare de ADIO către România: 
Plec până nu îmi pierd mințile!

~*~

„Plec până nu îmi pierd minţile”, este mesajul unui tânăr învins de sistem care a decis să părăsească țara. Scrisoarea de adio către România postată pe Facebook de Ştefan Moişanu, un tânăr inginer, a devenind un real manifest în care cei care trăiesc dezamăgirea faţă de sistem, faţă de stat, de politicieni, de interese se regăsesc, scrie gandul.info.

“Nu mai merge. Tot am încercat, am crezut că pot, dar am obosit. Vreau să ne despărţim. Eşti o ţara minunată şi sunt convins că într-o zi vei face un alt cetăţean foarte fericit. Dar eu trebuie să plec până nu îmi pierd minţile. Acum, la sfârşit, îmi e greu să spun dacă te-am iubit vreodată”, este un fragment din scrisoarea publicată pe rețeaua de socializare.

După un şir lung de nemulţumiri, dupa zeci de taxe şi de biruri pe care le-a plătit la stat în cei 12 ani de când lucrează pe cont propriu pentru firmele şi cei 121 de angajaţi ai săi, Moişanu a decis să plece din România. Şi şi-a explicat gestul într-o postare pe blogul personal pe care scrie de doar o lună de zile.

Inginer, absolvent al Facultăţii de Automatizări şi Calculatoare la Iaşi, cu un master în Administrarea Afacerilor, Moişanu are 33 de ani şi reprezintă a treia generaţie de ingineri din familie. Lucrează din facultate, iar prima firmă a avut-o în anul I. “În toată perioada asta am făcut tot ce m-a dus capul, pentru că mă consider un inginer bun, sunt la a treia generaţie de ingineri, şi asta m-am priceput să fac. Să pun cap la cap lucruri, să găsesc soluţii pentru anumite probleme, într-o manieră eficientă. Nu să vinzi cutii pe care le imporţi din afară, ci să creezi ceva aici, să ai un aport de valoare adaugată mare”, spune pentru gândul Ştefan Moişanu.

După gustul amar și cicatricile lasate de viata traita in România, tanarul isi incheie scrisoare cu o concluzie extrem de dura: ”Cred ca vei muri batrana si singura. Cei care te-au iubit si pe care i-ai batjocorit vor obosi sau vor pleca, iar cei care doar te-au folosit se vor muta la alta cand nu vei mai putea sa le oferi nimic. Si mai cred ca iti meriti soarta.”

”It’s not you, it’s me” – Ştefan Moişanu.

”Nu mai merge. Tot am incercat, am crezut ca pot, dar am obosit. Vreau sa ne despartim. Esti o tara minunata si sunt convins ca intr-o zi vei face un alt cetatean foarte fericit. Dar eu trebuie sa plec pana nu imi pierd mintile. Acum, la sfarsit, imi e greu sa spun daca te-am iubit vreodata. Nu stiu de ce am fost atat de convins ca da, dar am crescut alaturi de tine si nu mi-am imaginat cum as putea exista in afara ta. Cele mai frumoase momente din viata le-am avut alaturi de tine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune si rele, e asa datorita tie. Dar si cele mai abisale clipe ale disperarii le-am aflat tot de la tine.

Cand eram la scoala ti-am adus primele jigniri. Am pus la indoiala calitatea dascalilor tai. Am trecut cu 10 la Romana nascocind citate din Tudor Vianu si altii si niciunul din ei nu a avt tupeul sa spuna ca sunt inventate, de teama sa nu se faca de rusine ca nu l-au citit niciodata. Le-am spus eu. Am avut curajul sa ii spun profesoarei de chimie ca e psihopata si sa imi sustin cauza in fata inspectoratului. In facultate le-am spus profesorilor ca eu nu am venit la facultatea de Microsoft si Oracle si ca nu voi fi partas la smenurile lor. Ai incercat sa ma scoti din sistem pe toate caile si sa ma pui jos cu alti invinsi dar am reusit de fiecare data sa rezist. Si nu te intelegeam de ce erai atat de inversunata impotriva unui tanar ce doreste sa fie mai bun pentru a produce pentru tine.

Mai tii minte cand eram student si mi-am facut prima firma? Facturasem 6 milioane lei vechi. Prima mea factura, scrisa pe genunchi la un client care se amuza uitandu-se la mine cu incerc sa calculez TVA-ul. In doua saptamani mi-ai trimis Garda Financiara care m-a amendat cu 50 milioane lei vechi pentru ca nu trecusem numarul contractului pe factura. Le-am spus celor de la Garda ca nu am, ca abia am facturat 6 milioane. Mi-au spus ca lasa, ai parinti, rude, esti tanar.

Dar cand am hotarat sa imi declar dragostea pentru tine si sa cumpar cu munca mea o bucata din tine? Cand am facut primul credit sa iau un teren, sa fac o casa unde sa muncesc pentru a prospera ca parte din tine si unde sa mor pentru a ma intoarce in pamantul tau. Mai tii minte cum m-ai batjocorit prin cei de la cadastru care mi-au spus ca nu e problema lor ca sunt gresite planurile si ca un sfert din teren e in sosea. Pierderea mea, ofranda ta.

Stii tu oare cate zile am pierdut in templele tale cu ghisee? Am invatat in ele umilinta in toate declinarile ei si tot nu am fost demn de tine, tot arogant am ramas.

Stii tu oare ca mi-am petrecut peste 5000 de ore conducand? Stii tu ca era sa mor intr-un accident? Si toate pentru ca nu poti construi drumuri si cai ferate, stii doar sa le desenezi ca un retardat pe servetele.

Am muncit cu bucuria si energia pe care numai tineretea ti-o dau, si pentru ca am avut cap si maini dibace am produs cat pentru a hrani cei 121 de fii ai tai ce mi-au fost angajati in anii astia. Si din banii pe care i-am facut vanzand roadele muncii mele ti-am pus lunar pe masa o parte frumusica. I-ai luat de fiecare data fara macar sa zambesti. Si daca am fost stramtorat si nu i-am avut mi i-ai luat tu singura din buzunar. Si daca nu ii aveam ti-ai trimis recuperatorii sa ii scoata de la mine cu bataia.

Hmm, mi-aduc aminte de cate ori am pus tot ce aveam gaj sa construiesc ceva, pentru mine, pentru tine, pentru noi, si totul a fost la un pas sa se naruiasca pentru ca o hartie zacea sub salamul cuiva la un ghiseu.

Nu am fost demn nici de oamenii tai. Oricat am muncit, abia am reusit sa acopar tepele pe care mi le-au dat. Pentru ca ti-ai invatat oamenii ca atunci cand sunt furnizori sa nu livreze, ca atunci cand sunt clienti sa nu plateasca, ca atunci cand le imprumuti bani sa nu iti mai raspunda. Si eu nu pot munci pe cat fura ceilalti.

Si pentru ca vorbim de oameni, te-ai schimbat, sa stii. Ai devenit mai rea, mai incrancenata, mai apasatoare. Si ai devenit barbara, in sensul istoric al cuvantului. Fiii tai stiu mai putina carte dar fura mai mult, violeaza mai mult, beau mai mult, mananca pana le crapa burtile si sunt intr-un permanent razboi. Ai distrus mediul sanatos in care familia, izvorul normalitatii, moralitatii si evolutiei, putea sa se nasca si sa creasca. Te-ai autocondamnat la sterilitate. Poate e felul naturii sa traga pe linie moarta o mutatie genetica nereusita, un experiment social ratat.

Stii ce, daca ma gandesc mai bine, it is you. Tot ce ti-am cerut a fost sa ma lasi sa muncesc si as fi impartit cu tine roadele cu bucurie. Sunt tanar, inteligent, doritor sa muncesc, si unde imi pun mintea si mainile ramane ceva in urma. Tu esti cea care m-ai transformat intr-un etern mester Manole. Si ca sa nu se naruiasca peste noapte ce am cladit, am zidit in temelii multe din cele ce imi erau dragi. Si cand politicienii tai se lauda ca edificiul a mai crescut cu un procent, nu spun ca in el sunt inchise suflete si sacrificii ale unor fraieri ca mine.

Cred ca vei muri batrana si singura. Cei care te-au iubit si pe care i-ai batjocorit vor obosi sau vor pleca, iar cei care doar te-au folosit se vor muta la alta cand nu vei mai putea sa le oferi nimic. Si mai cred ca iti meriti soarta”.

MIHAI ȘERBAN

Manifest Cartea Neagră a României

de Mihai Şerban, la Gaudeamus 2017

(CARTE: stimate domnule Ambasador, Excelentă, așa cum am convenit, vă transmit discursul de la lansare a cărții mele.)

Mă numesc Mihai Serban, am 39 de ani, sunt stabilit în Franța și lucrez în marketing-comunicare. În urmă cu aproape 15 ani, împreună cu soția mea am plecat din România. Ajunși în străinătate împreună cu educația și bagajul nostru de cunoștințe, din păcate pentru ce avea să urmeze, am realizat destul de repede că nu eram neapărat bine veniți. Neînțelegând fenomenul, în primă fază am încercat să ignorăm acest sentiment crezând în mod naiv că este vorba de o perioadă de tranziție.

Dar, înverșunarea occidentalului de rând avea să ne ajungă repede din urmă! Confruntarea, care din lipsa elementelor nu putea fi definită cu precizie, avea să fie revelată în cadrul profesional, unde, pentru prima oară în viața mea, am realizat că un european de vatră milenară nu era conform pentru a integra o țară din Vestul Europei!  Culmea ironiei, colegii mei de serviciu fie ei africani, arabi, evrei, etc., nu aveau această problemă de integrare, înotând în societatea occidentală precum pestele în apă!

Acest moment a reprezentat pentru mine punctul de ruptură, primul semn de întrebare se născuse și multe aveau să urmeze… românul din mine fusese declanșat!

Evoluția ce a urmat, s-a tradus prin căutarea a ceea ce am numit în cartea mea: SURSA SURSELOR.

Această cheie de înțelegere a reprezentat fundația, corpul și finalitatea demersului meu. Ce am descoperit m-a cutremurat! Faptul că această „Europă” vândută pe pâine, atunci când nu e folosită drept amenințare împotriva celor care, încă mai simt românește: nu numai că nu ne agreează deloc, dar ne urăște pentru tot ceea ce suntem și reprezentăm ca popor!

In Occident, am învățat destul de repede că poți spune absolut orice iți trece prin minte, atâta timp cât nu deranjezi grila oficială de gândire! Mirarea este mare, înțeleg… nu auzim despre asta la TV., de aceea, am să profit de această lovitură neașteptată pentru a intra pe fondul problemei!

Realitatea ne arată că suntem reprezentanții unei generații mințită, manipulată, vândută, dezmoștenită și împinsă spre buza prăpastiei legată la ochi. Interesant pentru noi, cei care am fost condiționați de televiziune să privim spre Occident cu admirații complexate, să aflăm că libertatea de gândire și a cuvântului sunt la fel de îngrădite astăzi în Vest, precum erau în România lui Hannah Robinsohn Pauker, când ne aflam sub ocupația cominterniștilor de tristă amintire! Mă întreb cât am evoluat de atunci?

 Așadar, dacă în Occident poți spune orice exceptând ce deranjează, ce anume nu poți spune? Răspunsul la această întrebare este foarte simplu: orice poziție, idée sau revendicare ce ar reconsolida edificiul național și suveranitatea poporului, a fost interzisă!  

Tribunalul uitării, a decis fără drept de apel că trecutul nu mai există! Procedura de radiere a fost inițiată: originea, tradiția, religia, familia, morala, omul liber și în cele din urmă națiunea, toate se află sub semnul lichidării! Pe acest drum al sfârșitului, printre înșiruiții veseli, din păcate, ne aflăm și noi!

Pentru cei care încă mai visează o tară ca în Vest, a venit timpul să se trezească din coșmar! In Occident toate măsurile impuse și adoptate în societate, ne arată că un creștin ortodox cu valori nealterate – un om cu convingeri și principii fundamentale: nu-și mai are locul!

Preferința non valorilor umaniste, a neo-marxismului social și al islamului cuceritor, sunt asumate pe față! În occident, nu mai ai voie să spui pe nume celor care se află în spatele puterii!

Pentru cei care încă mai visează o tară ca în Vest, a venit timpul să se trezească din coșmar! In Occident toate măsurile impuse și adoptate în societate, ne arată că un creștin ortodox cu valori nealterate – un om cu convingeri și principii fundamentale: nu-și mai are locul!

Preferința non valorilor umaniste, a neo-marxismului social și al islamului cuceritor, sunt asumate pe față! În occident, nu mai ai voie să spui pe nume celor care se află în spatele puterii!

În Occident, nu ai voie să spui că democrația reprezentativă este o formă ascunsă de dictatură financiară!

Nu ai voie să vorbești despre Europa ca fiind, sinteza gândirii elene, a religiei Creștine și a civilizației romane!

Nu ai voie să te împotrivești dictatului conform căreia, musulmanii sunt viitorul Europei!

Nu ai voie să te ferești de multiculturalism și arma acestuia, metisajul, codul folosit pentru a disimula genocidul albilor din Europa!

Nu ai voie să spui că te simți agresat de omniprezenta propagandă L.G.B.T. și, nici să spui că nu te mai simți în siguranță în propria țară simțind agresiunea constantă și crescândă, dar nu a teroriștilor deghizați, ci a guvernelor împotriva propriilor popoare!

Si, dacă totuși vrei să-ti riști locul de muncă, locul în societate, anturajul și chiar libertatea, vei afla foarte repede că de fapt ești doar un antisemit, un rasist, un xenofob, un nazist, un islamofob, un homofob; un produs periculos al trecutului întunecat; un monstru de care societatea s-ar dezice fără ca nici măcar să clipească!

Aceste interdicții care, astăzi, fac legea în Vest, exportându-se în România la pachet cu directivele europene și împrumuturile la F.M.I., încearcă să modifice radical modul în care gândim, percepem și ne exprimăm.

Fiind conștient că mulți sunt cei care s-au aliniat disciplinați în spatele acestui embargou intelectual, amintindu-mi vorbele lăsate de M. Eminescu : „Fără îndoiala există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pământul și modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent” –, am decis să preiau condeiul și, în pofida riscurilor anunțate, să mă arunc în luptă și să denunț o stare de fapt care ne scapă printre degete, cei mai mulți nici măcar nu o văd.

Reforma, mai bine zis reformarea realității pe care am acceptat-o din neatenție, se auto-definește ca fiind „politic corectă” – adică: o pseudo-realitate internă, reformată de unealta politico-mediatică la ordinele externe. Nimic altceva decât noile forme de abuz lingvistic impuse pentru a disimula totalitarismul social și ideologic în care ne desfășurăm existențele.

De notat, pe vremuri, dictatura preceda falsificării limbajului în timp ce astăzi, limbajul precedă viitoarei dictaturi! Acest spațiu intelectual a rezultat din tranziția de la comunismul autoritar, trecând prin capitalismul prădător și încheindu-și drumul către iad prin liberalism – ultimul mare „ism” înaintea sfârșitului National!

Astăzi, din păcate, societatea în care trăim poate fi asemănată cu o creație abstractă care, pentru a căpăta substanță și mai ales justificare, trebuie întreținută cu explicații și argumente care se trădează a fi la fel de abstracte, precum imaginea de ansamblu a societății în care trăim. Înțelegând că minciuna are o traiectorie nebănuită, anumite întrebări au început să iasă la iveală: cum este posibil ca Marxismul ucigaș și zecile lui de milioane de morți, să nu reprezinte o piedică morală pentru televiziunile din Vest care, nu ratează ocazie să-i aducă omagii și retrospective elogioase – în timp nemții anilor ’30 sunt descriși de cinci ori pe săptămână ca niște monștrii însetați de sânge?

Cum se face că aceleași televiziuni îi prezintă pe români ca fiind niște fiare țigănești amatoare de corupție, furt, viol și crimă – în timp ce Americanii, care sunt cei mai mari exportatori de moarte de pe glob, sunt prezentați ca niște eroi internaționali?

Tot media internațională îi prezintă pe israelieni ca fiind un popor veșnic persecutat și prigonit, în timp ce palestinienii sunt doar un popor de teroriști?

Ceaușescu dictator – Lenin revoluționar!

Hitler criminal – Stalin revoluționar!

M. Eminescu numai bun de ocolit – Bob Dylan Nobel!

Eliade, Cioran, Noica, Țuțea, Gyr, Gafencu interziși – Elie Wiesel Nobel!

Cum e posibil ca un om care a asemănat neamul românesc cu o adunătură de substanță târâtă, cu o inima ca un cur, peste tot numai fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare – M. Eminescu este cadavrul din debara – un popor numai bun de spânzurat…etc, cum se poate ca ideologul fecalei și al antiromânismului să fie propus Academiei Române tocmai de Uniunea Scriitorilor din Romania, pentru a primi o pensie viageră din banii noștri?!

In definitiv, cum putem ieși în stradă protestând pentru justiție și democrație la imboldul unor O.N.G-uri străine antinaționale, împreună chiar cu Președintele țării, atunci când acesta este supusul U.E. a cărui obiect principal este tocmai distrugerea suveranității populare și a națiunilor europene!

– Cât de orbi am ajuns?

Folosirea tot mai pregnantă a strategiilor de comunicare care induc consensul generalizat în locul rațiunii, dovedind această stare de ocupație care bântuie prin societate. Și dacă nu, cum am putea să explicăm derivele morale, sociale și democratice la care asistăm, fără ca acestea să trezească forme de opoziție, stări de rebeliune?

Ținând cont de suferințele, amărăciunea, abuzurile și reeducarea constantă la care a fost supus poporul român de la revoluție încoace, având în vedere lipsa de acțiuni și starea de supunere generalizată la care am ajuns, suntem obligați să recunoaștem un lucru cutremurător: percepția noastră asupra realității, a fost reformată din temelie!

Astăzi, mai mult ca oricând, traiectoria ideologică în care am fost induși este greșită, periculoasă, mortală… Nu mai putem să lăsăm la cârma țării impostori, actori de mâna a treia, simpli figuranți, însă toți mari trădători de neam care, urmează să ne spolieze de ce avem mai scump.

De partea cealaltă, Occidentul nu mai este de mult un model de urmat și poate că nu a fost niciodată altceva decât un complex născut din subtilitatea celor care creează tezele și antitezele, antagonismele necesare jocurilor strategice, pretextelor politice, mizeriei umane.

Timpul rătăcirii ne-a îndepărtat de idealul național, de destinul nostru! Dacă continuam să tindem prostește spre modele străine, care, oricum, supraviețuiesc sub perfuzia perfidă a finanțelor transnaționale –, atunci să încetăm să mai spunem România!, pentru că oricum vom rămâne fără PATRIE! 

Fără nici o declarație de război, patruzeci la sută din pământul strămoșesc a ajuns în proprietatea unor firme străine… bătrânii spun că pământul a strigat, poate, pentru ultima oară! Vremea a venit, trebuie doar să lăsăm deoparte himerele de care am fost agățați!

Pentru a avansa în viață nu este destul să mergi: trebuie să mergi în direcția potrivită!

Pentru a putea iniția acest proces de recucerire a suveranității și a edificiului NAȚIONAL, România trebuie să-și regăsească timpul pierdut și să-i studieze conținutul în profunzime!

În urma unei călătorii extraordinare care s-a desfășurat pe întinsul a patru continente diferite, dea lungul secolelor de istorie, minciună și manipulare, am găsit cutiile negre ale României!

In urma unui studiu extrem de complex și năucitor, am reușit să alcătuiesc „Manifest Cartea Neagră a României”.

Domnule Ambasador, Excelență, vă rog, primiți, expresia celor mai devotate sentimente.

Mihai Serban

„După jertfe și sacrificii, prigoniri și pribegii, mărturii și luptă neîncetată, curată răsplată a libertății veți primi și a voastră împărăție veți domni!”

Sursa: http://cafeneauainterviurilor. info/manifest-cartea-neagra-a- romaniei-de-mihai-serban-la- gaudeamus-2017 /

AURELIA BĂLAN-MIHAILOVICI

R U M Â N

~*~

Dacă termenul folosit în Transilvania, iobag, s­a explicat fără prea mari dificultăţi, la fel ca şi cel folosit în Moldova, vecin, cel specific Ţării Româneşti, şi prin influenţa acesteia şi Ţarii Făgăraşului, rumân­ul a fost şi a rămas până astăzi un termen care a suscitat discuţii aprinse datorită faptului că el repre­zintă şi etnonimul, forma veche populară, păstrată nealterat din lat. romanus.

Opinii ale istoricilor cu privire la vechimea şi semnificaţia termenului

Mergând pe firul consemnărilor, a atestărilor documentare indirecte (semnalate cu scopul altor sublinieri) se poate evidenţia civilizaţia unei părţi a Romaniei orientale, cea cuprinsă în spaţiul de la nordul şi sudul Dunării, mult mai bogată astăzi în informaţii datorită interesului cercetătorilor pentru partea Romaniei, devenită, vremelnic, gotică. În sec. al IV­lea interesul pen­tru ea era din punct de vedere politic şi economic, dar mai ales religios, devenit major, după afirmaţia unor cercetători ai documentelor Bisericii primare, pe baza textelor ce aparţin scriitorilor vremii, ca Eusebiu din Caesarea[1]. Organizarea religioasă şi armată era necesară pentru menţinerea legăturii populaţiei romanizate de pe cele două maluri ale Dunării cu noua Romă. Pentru a percepe corect relaţia de posesor al pământului şi lucrător al lui este necesară întoarcerea în timp spre a aminti pe de­o parte, statutul provinciei după retragerea armatei sub Aurelian[2] şi statutul Goţiei în cadrul imperiului roman[3], spre a ne da seama de puterea tradiţiei în expli­carea unităţii terminologice arhaice în cele două Dacii, provincii ale impe­riului roman în care limba oficială rămâne latina, numită romană, iar vor­bi­torii ei, romani. Permanenţa acestei populaţii este pusă în lumină de inscrip­ţiile numeroase, redactate în latină şi greacă, în perioada cuprinsă între sec. al IV­lea şi al XIV­lea[4], în care referinţa nu se face doar la rwmaǐoi ci şi la rwma’noi, cei care au rămas întotdeauna cu sentimentul de apartenenţă la această civilizaţie. După aşezarea slavilor şi cucerirea puterii, vorbitorii de limbă rustică latină sunt numiţi cu termenul preluat de la germani, vlahi, nume sub care sunt înregistraţi documentar în sec. IX, X şi XI[5].

Am reluat aceste precizări pentru a avea un cadru propice discuţiilor privitoare la termmenul rumân / român, şi asupra conotaţiilor pe care le­a dobândit de­a lungul evoluţiei istorice. În centrul atenţiei rămâne forma primară, moştenită din romanus, cu conotaţia pe care a primit­o într­o anumită zonă geografică, Ţara Românească, într­o perioadă ce se situează, după atestări, în cea de­a doua jumătate a sec. al XVI­lea, anul 1572[6], dar fiind mult anterioară acestor atestări, o perioadă în care starea lor era într­o formă mult mai bună, atât în relaţia cu stăpânul, putând să se strămute de pe moşiile boiereşti pe cele mănăstireşti, cât şi a proprietăţii de care beneficiau ereditar.

Din punctul de vedere al cercetării istorice două au fost problemele care au stârnit adesea discuţii în contradictoriu: a) Problema legării lor de pământ, de moşie, sau de stăpânul ei ? b) De ce etnonimul a ajuns să semnifice o stare inferioară pe scara valorilor sociale, termenul primind în această conjunctură un sens peiorativ ?

Răspunsul la prima întrebare îi împarte pe reprezentanţii cercetării istorice în două categorii: a) A. D. Xenopol[7], Radu Rosetti[8] şi Nicolae Iorga[9] susţin că ţăranii dependenţi, atât rumânii cât şi vecinii erau legaţi de pământ deoarece rumânul în calitatea sa de muncitor agricol nu poate fi imaginat în afara pământului pe care îl lucrează, mai ales că moşia era preţuită după numărul rumânilor. În actele de întărire rumânii sunt consideraţi ca parte integrantă a moşiei, fiind nominalizaţi alături de câmpul, apa, viile şi moara, toate părţile alcătuitoare ale hotarului. Orice moşie fără rumâni era considerată o „moşie stearpă“, fără valoare[10]. C. Giurescu analizează, pe baza multor documente, această relaţie complexă a rumânului cu pământul, scoţând în evidenţă calitatea lui de proprietar în obştea devălmaşă, legătura sa cu bucata de pământ ereditară, delniţa, cu care se identifică, aşa încât „uneori rumânul şi delniţa sunt noţiuni echi­va­lente“[11]. Pentru a fi înţeleasă exact calitatea rumânului ca proprietar, o noţiune foarte importantă în definirea acestei categorii sociale în Evul Mediu, până în sec. al XVI­lea, stăruim asupra unor contexte în care sunt enumerate proprietăţile pe care le putea avea un rumân (v. nota 812). Ideea este întărită şi de A. D. Xenopol care evidenţiază faptul că rumânul sau vecinul nu­şi pierdeau dreptul de proprietate asupra pământului lor[12], şi chiar îmbunătăţirile făcute de rumân pe moşia stăpânului său îi aparţin de drept lui, aşa încât acest drept îi măreşte legătura lui cu pământul, dar nu ca obligaţie (de rob) ci ca drept de proprietar (v. nota 813); b) cea de­a doua variantă, aceea a legăturii rumânului cu stăpânul îi are ca susţinători pe I. C. Filitti[13] şi C. 

Giurescu care demonstrează pe baza a numeroase docu­mente, că legătura este stabilită între proprietar, stăpânul laic sau ecleziastic, şi ţăranul cu statut de dependenţă faţă de acesta. Dreptul de proprietate îi conferea rumânului în relaţia cu stăpânul său o libertate de acţiune în ceea ce priveşte proprietatea lui, aşa încât el putea să cumpere o moşie şi să o stăpânească ca orice om liber, fără nici o implicare a stăpânului său. Cele mai multe acte de întărire atestă însă şi împrejurările în care o proprietate rumânească trece în posesia stâpânului, de cele mai multe ori aceasta este o moşie zălogită şi nerăscumpărată[14]. Trebuie subliniat faptul că lipsa pro­prietăţii nu era o condiţie indispensabilă stării de rumânie şi că adesea proprietarul unei ocini se vindea ca rumân numai el, „capul lui“, fără moşie, răscumpărându­şi apoi „numai capul“[15]. Un alt drept al rumânilor, stră­mu­tarea, este în mod diferit interpretat după legătura lui Mihai Vodă, cunos­cută din traducerile slavone şi sub sintagmele „aşezământul lui Mihai Voievod“, „întocmeala lui Mihai Voievod“[16], datată într­un act scris în 1613, cu folosirea sintagmei slavone „takmejenie Mihail Voevoda“, tradusă de Dionisie Eclesiarhul prin „aşezământul lui Mihai Voievod“. Rumânii au avut acest drept întodeauna, din cele mai vechi timpuri, de când există rumânia[17], dar numai după îndeplinirea anumitor condiţii cunoscute, im­puse de stăpân. Rumânia cuprindea cele două tipuri de rumâni, cei cu proprietate şi cei lipsiţi de pământ şi casă. Cei cu proprietate se bucurau de libertatea pe care o aveau toţi proprietarii de pământ putând să cumpere, dar şi să vândă, la nevoie, sau să dăruiască unei mănăstiri în schimbul scăpării de rumânie, aşa cum reiese dintr­un document din 1646 când sunt menţio­nate două sate de rumâni într­o tranzacţie nerezolvată în favoarea rumâ­nilor. Cele două tipuri de rumâni sunt mai puternic individualizate după decretul lui Mihai Viteazul deoarece în acte apare sintagma rumâni de legătură, opuşi celor de moştenire[18], adică moşteniţi o dată cu moşia. Actul lui Mihai Voievod de consacrare a stării de fapt, „care pe unde va fi, acela să fie rumân veşnic unde se va afla“, este comentat de C. Giurescu în toată justeţea sa, scoţând în evidenţă eroarea de interpretare istorică prin care i s­a atribuit marelui domn, Mihai Viteazul, introducerea sau consfinţirea şerbiei, ceea ce a şi declanşat de­a lungul vremii o înţelegere eronată a celei mai complexe probleme a istoriei Ţării Româneşti, rumânia, pe care autorul o socoteşte „de la 1400 încoace mai mult o atârnare de stăpân decât o lipire de pământ“. Nu vom insista asupra îndatoririlor rumânilor faţă de stăpânul lor, toate de natură economică, ci ne vom opri asupra unor documente care pun în lumină termenii utilizaţi în cancelaria slavonă pentru desemnarea acestei categorii de ţărani dependenţi.

Cronologic, termenii variază fiind utilizaţi cei care scoteau în evi­denţă calitatea de slujitor. Unul din cele mai vechi documente de întărire, datând din anul 1387 prin care Mircea cel Bătrân întăreşte mănăstirii Nucetul (Cozia), stareţului Sofronie, balta de la Săpatul până la gura Ialomiţei, pe Dunăre, împreună cu gloabele, vama şi alte venituri, atestă prezenţa unui om al locului care se închinase mănăstirii împreună cu moşia lui[19], acesta având calitatea de posluşnic, termen pe care îl vom analiza din punct de vedere semantic, notele asimilării lui fiind de mare interes lingvistic. Ceea ce este interesant şi extrem de important în definirea acestei categorii este noţiunea de casă, adăpost ce denumeşte, prin metonimie, stăpânul. În documentele slavone termenul pentru casă este slavonul k¶wa (kuşta), pl. k¶wi (kuşti), redat în româneşte prin colibă sau printr­un dimi­nu­tiv colibiţă (Mardarie, L)[20], sălaş cu corespondentul slavon celiadi (a. 1421, DRH, B, I, doc. nr. 49), transcris în traducerile româneşti prin casă, aşa cum o arată un document de danie, încheiat în anul 1417 de fiul lui Mircea cel Bătrân, Mihail, care dăruieşte mănăstirilor Cozia şi Codmeana 10 case, toate enumerate prin nominalizarea proprietarilor lor[21]. Formula de folosire a termenului casă se menţine multă vreme în documentele de danie, iar mai târziu, după 1600, ea este utilizată în sintagma case de rumâni, în actele de vânzare sau cumpărare[22]. Pe baza folosirii unei anumite terminologii în documentele slavone se poate urmări generalizarea termenilor, familiari­zarea copiştilor cu ei şi însuşirea lor ca „termeni tehnici“. Astfel termenul slavon frecvet, corespunnzător rumânilor este vlasi[23] sau vecini, ultimul fiind cel mai des întâlnit în documentele slavone din Ţara Românească, unde apare chiar un derivat, determinant pe lângă proprietate, animal sau moşie[24]. 

Cele mai frecvente corespondenţe ale termenului rumân, în docu­mentele slavone, sunt cele redate prin termenul vecin, atestat prima oară într­un document de la anul 1482, scris în cancelaria lui Basarab cel Tânăr[25], termen ce va fi menţinut până târziu, până la dispariţia docu­mentelor redactate în slavonă, a doua jumătate a sec. al XVII­lea. În aceeaşi perioadă în documentele redactate în greceşte se folosesc termenii pareci, gr. paroǐkoi, vlahi, gr. bla’coi şi abia în sec. al XVIII­lea termenul romouni, gr. rwmou’noi.

Din precizările făcute până acum reiese cu claritate statutul rumâ­nului din punct de vedere economic şi din punctul de vedere al relaţiei lui cu stăpânul. O analiză recentă a evoluţiei termenului şi adevăratei lui semnificaţii a fost pusă în lumină de istoricul Stelian Brezeanu[26], într­un studiu ce abordează problema din perspectiva relaţiei întreg / parte, norma­litate / marginalitate, relaţie ce decurge din contextul european al epocii analizate, în care noţiunea de rumân se integra în tagma normalităţii, în opoziţie cu cea de rob care se caracteriza prin tagma marginalităţii. La baza acestei stări de lucruri stau două elemente esenţiale care pot fi desprinse din conţinutul documentelor: 

a) calitatea primului de a avea pământ şi casă, de a fi indigen şi creştin, fapt reflectat în termenul generic, dat ţăranilor ruşi, krestßianin[27], idee exploatată şi de B. Petriceicu Hasdeu[28]în comentarea documentului din anul 1597, găsit în cancelaria lui Mihai Vodă (v. nota 829)

şi,

b) lipsa proprietăţii, instabilitatea acestuia ca lucrător­şerb, slujitor al unui stăpân, explicată adesea prin caracterul alogen şi necreştin. Confuzia ce duce la semnificaţia peiorativă, asociată termenului rumân şi rumânie se adânceşte în sec. al XVII­lea. Cu această precizare ne apropiem de răs­punsul la cea de­a doua întrebare – de ce termenul rumân şi instituţia rumânie a primit conotaţia peiorativă ?

Situaţia rumânilor până în sec. al XVI­lea a fost o situaţie normală, generată de modul feudal de stăpânire şi lucrare a pământului, din care decurgeau şi obligaţiile unuia faţă de celălalt, stăpân şi supus, aşa cum ele au fost reflectate de­a lungul timpului de ceea ce s­a numit legea bătrână sau legea valahă[29], permanent invocată în documente, o sintagmă care la rândul ei a generat mai multe interpretări[30] şi în funcţie de acestea şi diferite înţelesuri, datorate aceleaşi dificultăţi de separare între cele două sensuri ale termenului, etnic şi social. Eroarea de interpretare ar consta, după C. Giurescu, în tendinţa de a o considera un drept românesc, global care ar „îmbrăţişa amândouă clasele sociale, pe proprietari şi pe rumâni“, fapt nedovedit de nici un document istoric, fiecare clasă socială având obiceiul sau dreptul său, aşa cum o demonstrează documentele[31].

Deteriorarea semnificaţiei termenului rumân se explică printr­o primă confuzie, aceea a identificarii rumâniei cu robia, două stări net detaşate până în sec. al XVII­lea, exprimate clar în documentele din sec. al XV­lea, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească[32]. A doua cauză este într­un sens legată de prima, amplificarea acestei confuzii prin deteriorarea vieţii rumânilor în sec. al XVII­lea şi prima jumătate a sec. al XVIII­lea, supuşi la un număr sporit de obligaţii prin care îşi pierdeau şi bucata de pământ, devenind total lipsiţi de proprietate şi în acest mod asimilaţi la starea de şerbie, aşa încât, pentru cei mai mulţi, cele două stări ajung într­o relaţie de sinonimie[33]. Dacă Mihai Viteazul a rămas în istorie, în chip nemotivat, după cum a explicat admirabil C. Giurescu[34], ca cel ce a introdus rumânia, C. Mavrocordat este cel al cărui nume este legat de desfiinţarea ei, în Ţara Românească la 1746 şi în Moldova la 1749, cele două ţări fiind „primele din sud­estul Europei în care s­a desfiinţat servitutea personală“ [35].

Definirea rumâniei şi a rumânului în lucrările lexicografice şi studiile lingviştilor români.

Rumân 1. Forma arhaică şi populară pentru român. 2. Supus la clacă, şerb; „În vechea limbă românească rumân e sinonim cu ţăran (acesta din urmă fiind necunoscut vechilor documente)“, [o observaţie ce trebuie reţinută]; rumânie f. şerbia ţăranului român, instituită în sec. XVI şi consacrată prin Legătura lui Mihai Viteazul din 1596 (Şăineanu, DU); rumân în Ţara Românească, şerb, clăcaş, vecin, ţăran alipit pământului. 2. (Popular) Ţăran (Scriban, D.); Român 1. Rumano (român). 2. Persona, cristiano (creştin). 3. Campesino (ţăran). 4. (Vechi, rumân) Siervo, pechero (şerb). Mr. ar(u)mân, ir. rumăr (Ciorănescu, DER); Român 1. (Persoană) care aparţine populaţiei de bază a României. 2. (Popular) Ţăran. 3. Bărbat, soţ. 3 (În forma rumân) Denumire dată în Evul Mediu, în Ţara Românească, ţăranilor dependenţi de stăpânii feudali; iobag, vecin (DEX.); Român 1. (Persoană) care face parte din populaţia de bază a României; (învechit) valah. 2. (Popular) Ţăran. 3. (În forma rumân, în or. feud., în Ţara Româ­nească) Iobag (în Mold.) Vecin. „Delniţa vecinului, rumânului era o folosinţă ereditară a familiei lui, pe care o lucra“. P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească, p. 116, (DLR).

Dintre lingviştii care au acordat o atenţie specială termenului rumân trebuie amintit Al. Rosetti în cadrul preocupărilor speciale pentru termenii care exprimau starea socială a ţărănimii autohtone. Provenit din lat. romanus, termenul rumân denumeşte, după opinia savantului, ţăranul fără pământ, în dependenţă personală de boier, proprietarul pământului[36], căruia îi plăteşte dijmă. Din punctul de vedere al vechimii, situaţia socială poate fi urmărită, du­pă părerea autorului, începând cu venirea slavilor[37], adică după sec. al VII­lea.

Intrucât se pune problema datării, a cronologiei celor două variante rumân / român şi a celor două semnificaţii importante, etnonim şi instituţie, categorie socială reprezentativă pentru istoria îndeletnicirii populaţiei stabile de pe cele două maluri ale Dunării, vom reda, pe scurt, poziţia cerce­tătorilor în această problemă controversată, precizând că studiul şi metoda rezolvării din punct de vedere lingvistic a numelui ţării, România, nu intră în cerce­tarea noastră.

Vom semnala câteva opinii, reţinute de noi pe criteriul logicii şi al analizei obiective, făcută de cercetătorii romanităţii orientale şi vom sugera câteva interferenţe metodologice, extralingvistice, care în problema urmărită par a fi esenţiale.

Lingvistul francez, Gaston Paris[38], îi răspunde istoricului german, Robert Roesler[39], redefinind termenii utilizaţi în Bizanţ, în ceea ce priveşte specificitatea etnică, fiecare cu semnificaţia lui precisă, aşa cum rezultă ea din literatura documentară bizantină. Referindu­se la acelaşi termen, romanus, în momentul invaziilor germanice, C. Tagliavini[40] îl consideră ca o „denumire politică şi lingvistică“, deoarece, aşa cum subliniază G. Paris, romanus este în acelaşi timp „locuitorul vorbitor de limbă latină al unei părţi a imperiului“[41]. Ceea ce este foarte important pentru noi, temeiul a toate câte sunt, este faptul că s­a evidenţiat pretutindeni, în toate timpurile, ideea subliniată şi de C. Tagliavini, că prin dispariţia unităţii politice a im­periului, prin întemeierea regatelor barbare [barbar în opoziţie cu creştin] noţiunea s­a golit de sensul politic şi începând cu sec. al V­lea a păstrat un sens lingvistic, denumind vorbitorii de limbă latină, „romana lingua“[42], adevăr verificat practic şi în cazul altor enclave, rămase romane, şi recunoscute, după apelativul primar, terra Romana[43].

Deşi sintagma terra Romana, utilizată de lingvistul G. Paris, este atestată documentar şi explicată pe baza multor altor cronici, descoperite şi semnalate mai târziu şi de alţi lingvişti[44], pusă în lumină şi comentată şi din punct de vedere istoric de către istorici eminenţi[45], ea continuă să fie contestată de o parte dintre lingviştii[46] români, fiind socotită ca o creaţie artificială.

La baza demonstraţiei lingvistice vor sta raţiuni pur fonetice, fiind invocate legile fonetice, aplicabile în cazul numelor obişnuite, comune dar cu dificultate sau rezerve în onomastică şi toponimie, unde tradiţia, atât de puternică în alte numeroase cazuri, a sfidat legile, aşa cum arăta Sextil Puşcariu,[47] cu referire directă la schimbările fonetice care au avut loc în procesul de transformare a limbii latine în limbă română. Pentru a rămâne în universul conceptual al „puterii tradiţiei“, invocată şi demonstrată de atâtea ori în explicarea multor forme care nu s­au supus acţiunii „legilor fonetice“, folosite în metoda reconstrucţiei, ne întoarcem la demonstraţia, făcută de distinsul lingvist, Vasile Arvinte[48], cu scopul de a pune la îndemâna cerce­tătorilor bogatul material ce înregistrează diversele forme ale evoluţiei termenilor pe care îi are în vedere, şi prin aceasta să sublinieze, aşa zisa, „lipsă de baze ştiinţifice (lingvistice)“ a teoriei istoricilor şi a altor cerce­tători, cu privire la continuitatea, prin tradiţie, a conceptului şi a formei, celor două sintagme latine, „terra Romana“ şi „lingua romana“.

Sintagma Ţara Românească este după opinia lingvistului, V. Arvinte, o denumire apărută „probabil la începutul sec. al XIV­lea“, ca o evoluţie fireas­că în cadrul sistemului popular de numiri geografice în limba română, ce se caracteriza prin prezenţa a celor două elemente: ţară + numele poporului care locuia în acea ţară[49]. Ceea ce impresionează în disputa dintre istorici şi lingvişti este supremaţia acordată de cei din urmă recon­strucţiilor pe baza deducţiilor de ordin fonetic, neatestate, în opoziţie cu textele documentare, riguroase ca datare, care atestă uzanţa termenilor în epocă[50]. Modelul folosit în nominalizarea ţărilor locuite de o anumită populaţie, indiferent dacă acest teritoriu era un stat bine organizat, marcat şi recunoscut, care s­a impus aten­ţiei internaţionale, sau dacă era unitate administrativă minoră şi obscură, sistemul de nominalizare al teritoriilor respective, locuite de o populaţie majo­ritară, a fost acelaşi, forma feminnă, articulată, terminată în ­a: Got >Gotia; Slav >Slavinia (Sclavinia), Bulgar >Bulgaria; Rus > Rusia, Vlah >Vlahia; Ruman / Roman >Rumania / Romania. Rumânii / Românii nu puteau face excepţie dat fiind sistemul generalizat şi transmis prin documentele ce au fost scrise în limba latină şi greacă, cele două limbi oficiale ale cancelariei impe­riului, până la intro­ducerea cancelariei slavone, extinsă şi în cele două provin­cii româneşti, numite mai târziu, în a doua jumătate a sec. al XVIII­lea, Prin­cipate. În conştiinţa internă a locuitorilor, păstrători ai limbii şi ai institu­ţiilor, numele Romania nu putea fi confundat cu cel al Imperiului de Răsărit, dovadă că el s­a păstrat restrâns în forma Romagna, ca nume al unei pro­vincii din Italia[51]. Dacă cei din afară foloseau, în toate documentele exter­ne, termenul Vlahia, cu diverse determinări prin care se indica mărimea sau poziţia geografică, datorită multelor Vlahii, în interior nu s­a acceptat termenul de vlah, decât în documentele slavone, fiind constantă tradiţia puternică, păstrată până în sec. al XIX­lea, a autodefinirii, la început în calitatea sa de locuitor al imperiului, „Civis romanus sum“[52], cu extindere, prin tradiţie, şi la locuitorul şi vorbitorul de limbă română, fapt obser­vat şi menţionat de străinii care remarcau că „aşa îşi spun românii lor înşişi în limba lor“ (v. nota 853). În virtutea acestei autodefiniri permanente, precum şi a atestării celor două forme, rumân / român în textele vechi[53] ca şi în izvoa­rele dialectale[54], dar mai ales diferenţierea semantică care apare numai în Ţara Românească, în care instituţia ţăranului dependent se cheamă rumânie[55], credem că trebuie reluată şi reexaminată demonstraţia fone­tică[56] în care numele ţării, intrat bine în conştiinţa vorbitorilor de limbă română, este tratat ca orice alt termen comun, moştenit din latină, o moş­tenire în exclusivitate orală, cu indice ridicat de deteriorare a formei.

Interesantă din punctul de vedere al argumentării este explicaţia lui Gh. Ivănescu privitoare la cauzele speciale care au favorizat păstrarea terme­nului Romanus[57] în Răsărit, argument ce poate fi extins şi la numele teritoriului în care locuiau aceştia. Argumentele lingvistului se întâlnesc cu cele ale istoricului N. Iorga, în caracterizarea populaţiei rămase pe loc în „terra romana“, numite „Romanii“ sau „Vlahii“, mai târziu, Terra Blacorum, sau Romanorum, prima sintagmă fiind şi prima atestare a Ţării Făgăraşului în 1222[58]. Cu privire la limba populaţiei acestor teritorii V. Arvinte crede că „vechea comunitate lingvistică daco­traco­moesică şi­a părăsit limba maternă“[59], un fenomen greu de acceptat, prima fiind asimi­lată treptat de cea care se impunea prin instituţiile de bază care au funcţionat şi după destrămarea imperiului.

În acest spirit al omogenităţii inperiului, în ceea ce priveşte instituţia sau instituţiile care au în vedere proprietatea şi munca pământului, demnă de subliniat este analiza termenului romanus paralel cu latinus, în ceea ce priveşte conotaţia lor uşor „peiorativă“, pusă în lumină de primul glosar de la Kassel, sec. al IX­lea, în care sunt menţionaţi în mod special istrienii[60], paiovarii, peigirii, numiţi în unele documente „cei înţelepţi“. Cu privire la sensul social al celor doi termeni, pe care noi nu­l încadrăm în categoria peiorativelor, se poate afirma că acest sens a cunoscut în Evul Mediu o arie mult mai largă, în zonele supuse vremelnic vreunei dominaţii, zone devenite marginale, în care clasa de ţărani dependenţi a fost atestată cu acest nume, fără să se fi cercetat cauza acestei alunecări semantice. În Toscana, este menţionată la începutul Evului Mediu categoria de ţărani dependenţi sub numele etnic, romanus, situaţie greu de acceptat din partea lingvistului, B. Migliorini[61], autorul studiului, şi de aceea încearcă să găsească o explicaţie care să atenueze fenomenul. Autorul afirmă că această stare a fost un fenomen „accidental“ şi a dispărut repede, o motivaţie a lingvistului care nu a aprofundat natura conceptului, în structurile proprietăţii medievale, fiind interesat doar de structura de suprafaţă, „semnificaţia peiorativă“ a terme­nului, ce i s­a părut nedemnă pentru un roman, nesocotind cauzele extra­lingvistice determinate de timpul istoric. Latinus este semnalat şi el cu acest sens la romanicii din Alpi dar şi în spaţiul Germaniei nordice, unde este atestat cu sensul de ţăran dependent. Stăruim asupra termenilor prin care este redat conceptul în limba germană, fiind deosebit de grăitori în ceea ce priveşte statutul acestor ţărani. Primul este Halbfreien iar cel de­al doilea, Hörigen,[62] termeni care în semantica lor definesc calitatea de „om pe jumătate liber“, iar cel de­al doilea hörig, adj. „supus, ascultător“, Hörige „ţăran sub ascultare, dependent de bunăvoinţa stăpânului“. Trecerea numelui etnic sau mutaţia semantică ce are loc de la numele populaţiei romanizate la apelativul ţăranului majoritar, lucrător al pământului, s­ar fi realizat, după părerea unor specialişti în cadrul comunităţii lingvistice, devenită dominatoare[63]. Recurgând tot la esenţa limbii, acest fenomen al definirii unui grup majoritar de către alt grup, situat în altă poziţie, îl găsim chiar în termenul­cheie grecesc, paroǐkoV , termen ce stă la baza seriei sinonimice: rumân, iobag, vecin. Sensul nou al termenului este un sens specific Evului Mediu timpuriu, când prin extensie, administraţia temporară străină, ce deţinea puterea politică şi economică, a dat acestei categorii de ţărani, reprezentativă, ca număr şi forţă, numele său etnic. Menţionăm că sensul pe care îl definim nu este atestat în dicţionarele de limbă greacă veche „(e’n xe’nh cw’ra) katoikvn aµneu politikwÑn dikaiwma’twn“[64], în cazul termenului roman, latin, rumân, administraţia este nouă şi străină, iar băştinaşii „katoikón áney politikón dikaiomáton“ sunt „locuitorii lipsiţi de drepturi cetăţeneşti“. După aceste detalii de ordin semantic, pe de­o parte şi de răspândire teritorială în Imperiul Bizantin, pe de altă parte, înţelegem şi mai bine instituţia rumâniei şi vechimea ei, în ţara care s­a numit întotdeauna Ţara vlahilor (Vlahia) sau Ţara rumânilor, Rumânia, o formă care nu s­a putut impune oficial datorită confuziei ce s­ar fi creat prin folosirea aceleaşi forme cu două sensuri atât de diferite. Numele teritoriului, locuit de rumâni, s­a numit Ţara Rumânească, iar instituţia ce­i definea pe toţi rumânii, „ţăranii dependenţi“, s­a numit rumânie, un termen păstrat până la desfiinţarea ei.
 

Pentru a conştientiza care sunt caracteristicile latinei dunărene, cu­nos­cută sub forma populară de „lingua romana“, specifică comunităţii lingvistice romane din sud­estul Europei[65], care trăia în teritoriul numit Romania, în care între sec. al IV­lea şi al VI­lea se conturau evoluţiile, sunt suficiente mărturiile scriitorilor de la Dunărea de Jos, bine cunoscuţi, Auxentius, Nicetas de Remesiana sau mărturia lui Jordanes[66].

Mărturiile scriitorilor ca şi ale inscripţiilor din zona bine circumscrisă a ariei de sud­est, în care Romania este în relaţie directă cu ceea ce inscripţiile atestă, Bulgaria (teritoriul ocupat de protobulgari)[67], atât inscripţiile în limba latină cât şi cele în limba greacă, confirmă pe de­o parte sistemul de nominalizare, utilizat în epocă, sistem care nu putea să dispară din uzul curent al vorbitorilor. Forma verbală nu a fost abandonată, ea s­a impus numai atunci când condiţiile au fost propice, când a apărut dezi­deratul unităţii naţionale. Temeiul acestei unităţi era prezent într­o mulţime de particularităţi specifice zonelor locuite de români. Trebuie subliniată remarca făcută de V. Arvinte cu privire la zona pe care o avem în vedere, căreia îi conferă o particularitate care o singularizează, creştinismul latin, atestat în sec. al IV­lea, la Dunărea de Jos. „Faţă de barbarii păgâni, ei erau, încă din sec. al IV­lea, creştini, şi anume creştini romani, iar nu creştini greci sau rwmaǐoi[68]. Nu este lipsit de importanţă, în acelaşi spirit al motivaţiei, să adăugăm necesitatea care a determinat abandonarea de către greci a numelui elin şi adoptarea numelui nou, romei, „creştin“, termenul vechi elin şi derivatele sale devenind în greaca bizantină sinonime cu „păgân, idolatru“[69]. Exact acest aspect deosebit de important, al unei realităţi de alt ordin decât cel material, devenită lege, prin instituţia care a funcţionat permanent, în orice condiţii, slujind nu perisabilitatea ci spiritul, atmporalul, a avut o covârşitoare importanţă în definirea romanităţii din spaţiul carpato­danubian, romanitate transformată, prin tradiţie institu­ţională, în rumânitate, cu toată frecvenţa stăpânirilor vremelnice care nu au putut împiedica acest proces. Ideea este reţinută de V. Arvinte care subli­niază faptul că „populaţia romanică de la Dunărea de Jos a reprezentat aici nu numai civilizaţia, Imperiul Roman şi limba latină, dar ea a fost timp de cinci sau şase secole, până la creştinarea slavilor, şi singura purtătoare a cerştinismului în haină latină“[70]. Toate elementele particulare şi esenţiale ce definesc spaţiul şi etnia majoritară romanică, chiar după venirea slavilor, poporul stabil şi sedentar care se impunea prin tradiţiile instituţionale, în lupta împotriva asimilării sau descreştinării, au menţinut ideea de Romanie şi numele ei, aşa cum s­a putut vedea din documentele ce definesc acest spaţiu, în forma bizantină Rwma’nia. Această formă a fost mereu prezentă în conştiinţa românilor, alături de termenul special care indica o veche instituţie, păstrată în acelaşi spaţiu al tradiţiilor, rumânia, formă veche, într­o perfectă evoluţie fonetică şi semantică. În momentul în care s­a desfiinţat instituţia, forma deja existentă în limbă a putut numi, prin extensie, şi apropierea de conţinutul formei atestate în documentele latine şi greceşti, noul concept de stat unitar, Rumânia sau România. De altfel, V. Arvinte deşi neagă toate soluţiile propuse de lingvişti şi istorici, punând un accent exagerat pe transformările fonetice, într­un caz cu totul de excepţie, fără a o admite, va recunoaşte ca punct de plecare derivatul rumânie / românie, căruia îi acordă o importanţă deosebită deoarece în perioada „marilor transformări revoluţionare acest cuvânt a cunoscut o circulaţie (frecvenţă) de­a dreptul impresionantă“, primind conotaţii noi[71]. Extensia semantică a acestei forme o localizează, cum este şi firesc, în Muntenia, pe care ar fi denumit­o la început, fiind un sinonim al Ţării Româneşti[72], fiindcă aici, adăugăm noi, a existat celula sau nucleul păstrător al semni­ficaţiei etnice, prezent în documente, rumânia, deşi ea desemna o instituţie care reflecta o realitate greu de înţeles de către posteritate. Atât numele ţării, cât şi al instituţiei feudale pe care am pus­o în valoare, reflectă o tulbu­rătoare complexitate a evoluţiei istorice a unei naţiuni, aflate într­un spaţiu ce a determinat o accentuată supunere faţă de tradiţia instituţională, tradiţie ce i­a asigurat supravieţuirea în tiparele statului romano­bizantin.

https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/01/testamente.html?showComment=1516493492597#c8492837295230223799