DISTANTA INEXISTENTA - Sfantul Ioan
din Kronstadt
Dupa cum
într-o convorbire aerul se afla pretutindeni si umple totul, devine un fel de
mijlocitor între cuvintele noastre si cele ale persoanei cu care vorbim si
cuvintele ajung la urechile unuia sau ale celuilalt pe calea aerului, iar
neexistând aerul, n-am putea vorbi si nici auzi, întocmai si în cele
duhovnicesti. Duhul Sfânt, care pretutindenea este si pe toate le împlineste,
ne mijloceste comunicarea cu fiintele fara de trup. Nu întelegem bine cum anume
suntem auziti de altii, de persoane aflate uneori la mare distanta, prin
intermediul aerului, stim doar ca suntem auziti; de asemenea nu întelegem cum
aud, prin Duhul Sfânt, îngerii si sfintii suspinele inimilor noastre, dar stim
ca le aud. Asa cum din raspunsurile celor carora ne adresam deducem ca am fost
auziti, si în cel de-al doilea caz deducem aceasta tot din raspunsuri. În
primul c az vedem cu ochii nostri trupesti fata celui cu care vorbim, în al
doilea, chipul celui cu care vorbim se înfatiseaza ochilor inimii, o fata
nevazuta sau un duh nevazut. Pentru fiintele corporale distanta conteaza.
Pentru omul sfânt ea este inexistenta.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 442
SLAVOSLOVIA PRIMAVERII - Sfantul
Inochentie al Odessei
Împreuna cu îmbelsugarea, pretutindeni
e frumusete si podoaba: primavara nu se zgârceste a darui haine frumoase
tuturora; multe dintre animale primesc anume în acest timp din mâna naturii –
ca un fel de primenire pentru sarbatori – haina noua dupa felul si trebuinta
lor; iar în împaratia plantelor, toate îsi schimba îmbracamintea si se înnoiesc
din cap pâna în picioare si nici mesterul cel mai iscusit nu va fi în stare sa
întreaca modelele ce împestriteaza în timpul primaverii dealurile si câmpiile.
Oare nu tot asa era si în starea de nevinovatie? Toate vietuitoarele, pâna si
cele lipsite de cugetare, simt ca primavara este cel mai minunat timp al anului
si-si exprima bucuria si multumirea lor prin tot ceea ce pot, dar mai ales prin
cântare. Ascultat-ati voi cândva o astfel de c&acir c;ntare? Într-însa se
aude rasunând simtamântul adânc de recunostinta, de multumire si un fel de
veselie sfânta. Aceasta e bucuria fiintelor înviate din morti, care dupa ce
pierdusera totul, deodata dobândesc cu prisosinta tot ceea ce le e de
trebuinta. Câta lipsa de oboseala la acesti cântareti! Câta felurime în aceasta
cântare! Pâna si miezul noptii rasuna de cântarea cea mai dulce! Ti se pare si,
cu adevarat, este o curata priveghere de toata noaptea a naturii! Însa în cazul
acesta, lumea fiintelor nerationale se apropie de lumea Îngerilor, unde
duhurile cele curate, înconjurând tronul lui Dumnezeu, ziua si noaptea vestesc
slava Atottiitorului!
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 31-32
PIELEA NEAGRA - Sfantul Ioan din
Kronstadt
Asa cum nu
poate etiopianul sa-si schimbe pielea (din neagra în alba) si nici râsul blana
lui tarcata, tot asa nici voi nu puteti face binele dupa ce ati deprins raul:
aceasta înseamna ca raul se afla în noi de când am fost zamisliti, se afla în
firea noastra cazuta prin pacat si de aceea fara un har deosebit de Sus si fara
ajutorul lui Dumnezeu omul nu poate face prin el însusi un bine curat, si
aproape toate faptele lui bune pornesc din iubire de sine, dintr-un anumit
calcul, lacomie, falsa bunavointa, sete de marire, dorinta de a obtine slava
omeneasca, sau din frica, din starea de rob fata de puternicii lumii acesteia.
Sfantul Ioan din Kronstadt,
Liturghia: Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996,
p. 92
JOACA RESPONSABILA - Sfantul Ioan din
Kronstadt
Viata pe
care o traim acum nu este o gluma, o joaca, desi oamenii o iau drept gluma sau
joaca. Se joaca iresponsabil cu timpul care le-a fost dat spre a-si pregati
vesnicia, se joaca cu cuvinte fara rost. Se aduna în ospetie, stau si
palavragesc, apoi încep sa se joace, într-un fel sau altul. Se aduna la teatru,
unde totul nu-i decât joaca, distractie; se distreaza cei de pe scena, se
distreaza si cei ce-i privesc. Unii îsi petrec timpul folosindu-si calitatile
intelectuale, altii slabiciunile omenesti, altii în fapte caritabile sau în a
scrie sau vorbi frumos. Se mai pot ocupa cu mâncatul si cu bautul în exces, în
loc sa manânce si sa bea doar cât le este necesar, se preocupa de îmbracaminte,
îsi pierd timpul îngrijindu-se de persoana lor, se distreaza pe seama
ispravilor copiilor, în loc sa-i educe în credinta, evlav ie, frica de
Dumnezeu. Pentru unii ca acestia toata viata e o distractie. Vai de cei ce iau
viata drept o distractie!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 323
OGLINZI IN SOARE - Sfantul Nicolae
Cabasila
Atunci când
pui sub soare mai multe oglinzi, toate stralucesc si rasfrâng raze de ai crede
ca sunt mai multi sori, dar în realitate unul este soarele care se rasfrânge în
toate; tot asa si Cel Ce singur este sfânt, Hristos-Dumnezeu, rasfrângându-Se
în credinciosi, straluceste în multe suflete si pe multi îi arata sfinti, desi
Cel cu adevarat sfânt este unul si singur, întru nimic mai prejos în slava
decât Tatal.
Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea
Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene
Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti,
1992, p. 85
INTAMPLAREA CA SEMN - Sfantul Nicolae
Velimirovici
Adeseori
noi, pe neasteptate, la un anumit ceas, întâlnim un om care izgoneste
întunericul adunat în sufletul nostru, rezolvând pe nepusa masa vreo problema
cu care ne confruntam. Nu arareori se întâmpla sa auzim de la vreun alt om un
cuvânt care ne atinge sufletul, ori sa spunem cuiva vreun cuvânt de
îmbarbatare. Sau deodata primim o scrisoare de la cineva, mai cu seama atunci
când aceasta ne este de trebuinta. Ori, încurcati în problemele vietii, cu
deznadejde încercam sa gasim o rezolvare cu putinele noastre puteri, cautând
iesire dintr-un impas; când deodata ni se întâmpla ceva care schimba radical
situatia. Prin urmare si întâlnirea neobisnuita, si cuvântul, si scrisoarea, si
întâmplarea, toate sunt semne date noua fie ca pedeapsa, fie ca luare-aminte, fie
ca înteleptire, fie ca adeverire, fie ca o chemare la pocainta.
Sfantul Nicolae Velimirovici,
Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti,
2009, p. 79
Totdeauna când voieşte omul să se
roage,
vrăjmaşii voiesc să-l taie pe el
A fost întrebat ava Agaton de
fraţi:„Care este mai mare, osteneala cea trupească sau păzirea celor
dinlăuntru?” Iar bătrânul a zis:
„Asemenea
este omul cu un pom. Deci osteneala cea trupească sunt frunzele, iar păzirea
celor dinlăuntru sunt roadele. Şi după cuvântul Scripturii: „Tot pomul care nu
face roadă bună, se taie şi în foc se aruncă” (Mt.7, 19), arătat este că pentru
roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea minţii. Însă este de
trebuinţă şi de acoperământul şi podoaba frunzelor (adică de osteneala cea
trupească)”.
L-au întrebat iarăşi fraţii zicând:
„Părinte, care faptă bună din viaţă
are mai multă osteneală?” Şi le-a răspuns bătrânul:
„Socotesc că
nu este altă osteneală ca Rugăciunea cea către Dumnezeu. Căci totdeauna când
voieşte omul să se roage, vrăjmaşii voiesc să-l taie pe el. Ei ştiu că nu se
împiedică de nimic altceva mai mult ca de Rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi
toată petrecerea (adică lucrarea) care va face omul (răbdând întru dânsa)
dobândeşte odihnă, iar Rugăciunea are nevoie de credinţă (adică de silinţă)
până la răsuflarea cea de pe urmă”.
***
Zicea un sfânt bătrân către un frate:
„De te va
îndemna inima ta (ziua şi noaptea) zicând: Scoală-te şi te roagă lui Dumnezeu!,
atunci să ştii că Sfântul Înger al lui Dumnezeu, care te păzeşte pe tine, acela
îţi grăieşte ţie: Scoală-te şi te roagă!
Deci dacă te
vei scula tu, atunci şi el se va scula şi va sta la rugăciune împreună cu tine,
întărindu-te întru nevoinţă şi gonind de la tine duhul cel necurat, care te
înşeală şi răcneşte ca un leu asupra ta. Iar de nu te vei scula, îndată se va
depărta de la tine Îngerul şi atunci vei cădea în mâinile vrăjmaşului tău”.
„De vei avea
vreun lucru oarecare (adică rucodelie) în chilia ta şi va veni ceasul
rugăciunii, să nu zici cumva: ia să mai las puţin până voi săvârşi şi acest
lucru, ci îndată te scoală, fiule, şi închinându-te lui Dumnezeu, te roagă cu
osârdie, ca să-ţi îndrepteze Dumnezeu viaţa ta şi să te păzească de toţi
vrăjmaşii cei văzuţi şi de cei nevăzuţi şi să te învrednicească împărăţiei
sale”.
***
Un frate a întrebat pe un bătrân
zicând:
„De mi se va
întâmpla a mă îngreuia de somn şi va trece vremea pravilei mele şi pentru asta
nu voi avea curaj să mai încep slujba de mâhnire, ce să fac eu atunci?”
Şi i-a răspuns lui bătrânul:
„De ţi se va
întâmpla a dormi până dimineaţă, atunci tu sculându-te, închide uşa şi
ferestrele şi îţi fă slujba ta (adică pravila după putinţă) pentru că scris
este:
„A ta este ziua şi a ta este noaptea”
căci în toată vremea se slăveşte Dumnezeu”.
Transcrierea s-a făcut după ediția:
„Sfântul Ioan Iacob Romanul (Hozevitul) Din Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ
la cer” Jerusalem 1999
DOUA MERE - Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi doua
mere care sunt la fel de frumoase si placute la înfatisare, însa în miezul lor
nu se aseamana, caci unul dintre ele este putrezit si rau mirositor, iar
celalalt este si pe dinauntru întocmai ca si pe dinafara. Întelege de aici ca
tot asemenea sunt si faptele omenesti. Ispravile multora par deopotriva
vrednice de pretuire, însa în sinea lor se osebesc, de vreme ce nu sunt
izvodite din inimi de acelasi fel. De pilda, cineva da milostenie din dragoste
de Dumnezeu si de aproapele, pe când altcineva o face din iubire de sine si din
trufie, vânând slava desarta: cel din urma este mândru si orgolios, iar cel ce
iubeste pe Domnul si pe aproapele sau este cu adevarat milostiv. Un om îi cere
iertare celui pe care l-a suparat, parându-i rau ca l-a mâhnit pe aproapele
sau; si altul asemenea se roaga sa fie iertat de cel pe care l-a nedrep tatit,
însa o face doar pentru ca acela sa nu-l cheme la judecata, pricinuindu-i
astfel vreo napasta. Unul ca acesta sufera de iubire de sine, iar cel care se
caieste pentru mâhnirea aproapelui are dragoste adevarata. Întâmplarea si
cugetarea aceasta te învata ca de vrei sa fii bineplacut lui Dumnezeu, atunci
faptele tale, care parelnic sunt vrednice de lauda, trebuie sa fie bune si
înlauntru, în inima, si orice lucrare care poarta chipul bunatatii se cuvine sa
vina dintr-o inima binevoitoare.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 118
POVESTIRE CU SF. VASILE CEL MARE
În ajun de Anul Nou a
ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie.
Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un
suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa
o mică colină sub care era ascunsă o stână.
După ce
praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat
toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu
inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate
mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi
deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat
inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea,
pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe
când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir,
unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și
răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind
sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am
trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și
nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru
pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot
nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă
n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat
din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii,
a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei
morți.
În ajun de
Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga
Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici
un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața
sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în țarc
și bătând cu toiagul său în ușa colibei a zis: Aveți milă de săracul de mine
pentru sufletele adormiților voștri căci și Hristos a viețuit ca un sărac pe
acest pământ. Trezindu-se câinii au început să latre la el.
Dar cum se
apropiau mai mult de el și-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea
din coadă, și s-au așternut la picioarele sale, scoțând sunete de bucurie. După
care, un cioban, un tânăr de aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionțată a
deschis ușa și a ieșit la dânsul. Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios,
adică un cioban. Și înainte de a se uita mai bine la cine i-a bătut la ușă îi
spune: Intră, vino în casă. Bună ziua și La mulți ani!
În cabană, o
lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era patul lor
în care dormea atunci soția lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat
înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna și i-a sărutat-o spunând:
Binecuvântați părinte!, ca și cum îl cunoștea de dinainte și i-ar fi fost
preotul său. Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea și pacea Domnului să fie
peste tine, peste casa și peste turma ta. Soția s-a ridicat și ea, i-a sărutat
mâna și a binecuvântat-o și pe ea. Sfântul Vasile arăta mai mult a cerșetor
decât a călugăr, având o scofie veche, cu o rasă purtată și peticită și cu
încălțările pline de găuri, iar pe o parte, purta o traistă care arăta ca fiind
goală. Ioan a pus lemne pe foc și de-ndată coliba a început să strălucească
precum un palat. Căpriorii păreau să fie poleiți cu aur, în timp ce tifoanele
cu brânză atârnate la uscat arătau ca niște candele, iar butoaiele de lemn,
presele și toate lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare
argintului, părând a fi bătute cu diamante, și împreună cu acestea toate
celelalte lucruri pe care le mai avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din
vatră trosnea și cânta precum păsările raiului, împânzind o mireasmă de
sfințenie. Cei doi l-au poftit pe Sfântul Vasile să se așeze lângă foc iar
femeia i-a adus câteva perne ca să se odihnească. Atunci Sfântul și-a dat jos
traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra, rămânând în straiele de
pe dedesubt.
Împreună cu
ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile și să dea deoparte mieii care tocmai au
fost fătați și după aceea a separat și oile care erau gata să fete iar la
restul le-a dat drumul să pască. Turma
sa era mică și Ioan era sărac însă el era fericit. Tot timpul era cuprins de
bucurie mare, ziua și noaptea, pentru că era un om bun și avea o soție bună.
Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un frate și de aceea a găsit și
Sfântul Vasile adăpost în casa lor și s-a așezat în ea ca și cum ar fi fost a
sa, binecuvântându-o cu toate ale sale. În noaptea aceasta era așteptat în
toate satele și cetățile lumii de căpetenii, ierarhi și alții dar nu a mers la
niciunul dintre aceștia, ci a mers ca să șadă în casa fericitului Ioan.
Așadar Ioan,
după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi și i-a spus Sfântului: Părinte, sunt
cuprins de o bucurie mare și aș vrea ca să-mi citești cele scrise despre
Sfântul Vasile cel Mare (i.e. cântările din canonul Sfântului). Sunt om neștiutor
de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările și slujbele
bisericești). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareț din Sfântul Munte
și de câte ori trece pe la mine cineva care știe să scrie și să citească îi dau
să-mi citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.
La răsărit
se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors către răsărit
făcându-și semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte
din traista sa și a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și
pururea și în vecii vecilor. Ioan s-a așezat în spatele său și apoi s-a
alăturat și femeia cu mâinile puse cruciș la piept după ce hrănise copilul.
Apoi Sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … și troparul praznicului Pogorându-Se
Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfășare cu scutece…, sărind troparul
său care spune În tot pământul s-a răspândit vestire ta… . Vocea sa era smerită
și dulce, iar Ioan împreună cu soția sa au fost cuprinși de un adânc duh de
pocăință chiar dacă nu înțelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul Vasile a
continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul Praznicului:
Veniți popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind din nou peste
canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul celor ce
vor să înceapă laudele tale … . Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba
Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final și a binecuvântat toată
casa.
Așezându-se
la masă, după ce au terminat de mâncat, soția a adus Vasilopeta (prjitură sau
pâine dulce făcută de Anul Nou în cinstea Sfântul Vasile cel Mare) și a
așezat-o pe masă. Atunci, Sfântul a luat un cuțit și cu el a trasat semnul
Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în numele
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi pentru Ioan, stăpânul acestei case.
Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel Mare! și
Sfântul i-a răspuns: Adevărat! și îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile
și a continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei
case, pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale și pentru cei
săraci. Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată și pentru
sfinția ta? Sfântul i-a răspuns: Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest
om binecuvântat de Dumnezeu nu a înțeles răspunsul Sfântului.
După aceea,
Sfântul Vasile s-a ridicat și a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul meu, știu că
nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu… iar Ioan i-a
spus: Mă întreb, poate poți să-mi spui
părinte, pentru că știi atât de multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel
Mare în această noapte? Iar căpeteniile și ierarhii, ce păcate au aceștia? Noi
cei săraci suntem păcătoși pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat.
Sfântul Vasile a spus din nou aceeași rugăciune, dar cu lacrimi de această
dată, schimbându-o puțin: Doamne Dumnezeul meu, am privit și am văzut că robul
tău Ioan este smerit și vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc și el dar
pruncilor le-a descoperit Tainele Tale. Și din nou fericitul Ioan, nu a înțeles
nimic…
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu