luni, 29 ianuarie 2018

VORBE, VORBE, VORBE... Minilectura cu Gand de Seara





VORBE, VORBE, VORBE... - Sfantul Ioan din Kronstadt



Ne aflam într-un cerc profan de discutii. Vorbe, vorbe, vorbe... De cele mai multe ori goale, în care nu se sufla un cuvânt despre Dumnezeu – Tatal nostru al tuturor –, despre dragostea pe care ne-o poarta, despre viata viitoare, rasplata cereasca; de ce, oare? Pentru ca oamenii se rusineaza sa aduca vorba despre Dumnezeu. Dar ceea ce uimeste mai mult este ca chiar oamenii care trec drept evlaviosi si drept „luceferi” în societate arareori vorbesc despre Dumnezeu, despre Mântuitorul Hristos, despre valoarea timpului, despre înfrânare, judecata, fericirea viitoare sau chinurile vesnice, atât în cercul familiei, cât si în acela al oamenilor de lume, si îsi petrec adeseori timpul în discutii sterile, jocuri de societate, distractii. Si aceasta se întâmpla tot pentru ca se rusineaza sa înceapa o asemenea discutie , temându-se sa nu devina plictisitori sau ca nu vor putea sa o poarte ei însisi cu sinceritate. O, lume desfrânata si pacatoasa! Vai tie, ce vei face în ziua judecatii obstesti, în fata nemitarnicului Judecator! „Întru ale Sale a venit, dar ai Sai nu l-au primit” (Ioan 1, 11). Da, Domnul si Creatorul nostru nu este primit la noi! Nu-L primim în case, nu-L „primim” în discutii. Sau, iata, cineva citeste Sfânta Carte sau zice rugaciuni cu glas tare, dar oare de ce o face în sila, fara chef, de parca i s-ar împletici limba în gura? Nu din prisosul inimii, ci fiindca se simte stingherit, buzele-i pustii de-abia i se misca. De ce oare? Din dispretul fata de lecturile duhovnicesti si fata de rugaciune, pe care diavolul i l-a sadit în inima, dintr-o falsa rusine. O, sarmanii mei oameni! Va rusinati de ceea ce ar trebui sa tineti la cea mai mare cinste! O, fapturi nerecunoscatoare, na ravite! Ce chinuri meritati pentru o asemenea purtare?



Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 158.








GRADINA - Sfantul Inochentie al Odessei



Aruncati-va privirile asupra orisicarei gradini veti voi: într-însa, cu sosirea primaverii, totul s-a înnoit, înfloreste si miroase frumos; iar unele ramuri si unii arbori care în timpul iernii nu si-au pastrat viata launtrica, acum sunt goi, uscati, morti si întuneca cu prezenta lor stralucirea celorlalti arbori. Primavara a adus viata, îmbracaminte noua si podoabe pentru toata împaratia plantelor. Unele ramân însa tot în golatatea si urâciunea cea de iarna. Pentru ce? Pentru ca întru ele s-a stins viata launtrica, s-a pierdut putinta de a primi hrana, de a respira aer si a-si pune în miscare sevele lor. Iata, deci, icoana adevarata a omului pacatos, care ne arata cum va fi acesta în ziua Învierii obstesti! Si el, în mijlocul schimbarii si prefacerilor necontenite ale materiei, va ramâne întreg, deoarece f irea omeneasca este nepieritoare si nemuritoare. Însa pacatosul va fi asemenea arborelui uscat sau mort. Când, pe pamântul cel nou, sub noul cer, totul va învia si se va lumina, el se va arata mort cu duhul, urât cu trupul si va avea soarta arborelui uscat. Nici un gradinar nu sufera multa vreme ca gradina sa sa fie slutita – primavara mai ales – de pomii cei uscati, apoi cu atât mai vârtos Gradinarul cel ceresc nu va îngadui ca pacatosii prin prezenta lor sa stâlceasca Raiul desfatarii celei vesnice! Si El va porunci sa se adune pomii si ramurile uscate si sa fie aruncate în focul cel vesnic. Zicem vesnic, caci sub cerul cel nou si pe pamântul cel nou toate vor fi vesnice.

Cum si prin ce putem înlatura de la noi aceasta grozava soarta? Vadit lucru, ca nu prin curatia si sfintenia noastra, caci unde este omul care sa nu greseasca? Atunci prin ce? Prin credinta în Domnul nostru Iisus Hri stos, prin ale Carui daruri se acopera toate nedreptatile noastre si prin al Carui Sânge se spala toate pacatele noastre! Prin cainta sincera pentru pacatele noastre, unita cu parasirea tuturor deprinderilor noastre rele si a tuturor faptelor întunericului! Prin rasplatirea dupa putinta a nelegiuirilor si strâmbatatilor noastre cu fapte bune izvorâte din dragoste si smerenie! Iata drumul ce duce la pamântul cel nou si sub cerul cel nou! Alt drum nu mai este si nici nu poate sa mai fie.



Sfantul Inochentie al Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 60-62.








VIATA LUNGA - Sfantul Ioan din Kronstadt

De ce îi da Dumnezeu omului viata lunga pe pamânt? Ca sa aiba timp sa se pocaiasca, sa se curete de pacate si de patimi si pentru ca sa-i patrunda în inima tot adevarul si toata dragostea, prin educarea simturilor, în raport cu binele si cu raul.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 266.








CA VANTUL - Sfantul Ioan din Kronstadt



Mare este nerâvna si lenea noastra la rugaciune. Întotdeauna ne rugam, sau avem tendinta de a ne ruga grabindu-ne, ca si cum am vrea sa ispravim mai repede, sa sarim peste ceva, fara a cauta în adâncul inimii. De aceea rugaciunea noastra este ca vântul: se isca, bate si se duce.



Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 497.







PASARILE AGERE - Sfantul Ioan din Kronstadt



Pasarile care traiesc sub cerul liber sunt istete si prevazatoare si nu se dau prinse. Când unele ca acestea vad pe careva apropiindu-se de ele cu gândul de a le înhata, tâsnesc îndata în sus, daca se afla pe pamânt, si în felul acesta scapa. Si crestinul trebuie sa fie ager si prevazator sa nu-si lase prins sufletul de vânatorul cel nevazut. Sufletul este ca si pasarea cerului; diavolul este vânatorul cel rau, care cauta sa prinda suflete. Asa cum pasarea cerului, avântându-se în zbor spre cele înalte, scapa de vânator, si noi, când ne vedem dusmanul – pe diavolul care ne vrea sufletul luat în captivitate, prin fel de fel de momeli pamântesti –, trebuie sa ne desprindem îndata de acestea, sa nu ne lasam prinsi de ele nici o clipa, sa zburam cu gândul catre cele înalte, la Iisus Hris tos Domnul si Mântuitorul nostru, pentru ca în acest chip sa scapam mai lesne de cursele vânatorului.



Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 96





VESMANTUL SUFLETULUI - Arhimandritul Sofronie Saharov



A dobândi rugaciunea înseamna a dobândi vesnicia. Când trupul sta sa moara, strigatul „Iisuse Hristoase” devine vesmântul sufletului; când creierul nu mai functioneaza si este greu sa ne aducem aminte alte rugaciuni, în lumina cunostintei dumnezeiesti ce purcede din acest Nume, duhul nostru se va înalta spre viata cea nestricacioasa. < span style="color: #999999;">



Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugaciunea – experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 163.






IDEILE - Sfantul Nectarie al Eghinei



Ideile se disting ca sensibile si abstracte, în acord cu obiectele din care sunt deduse; de asemenea, acestea se împart în: teoretice, morale si sentimentale; din ideile abstracte se nasc: a) ideile teoretice, anume cele despre nemurire, sfintenie, fericire s.a., b) ideile morale, cele ale dreptatii, virtutii, evlaviei s.a., c) ideile sentimentale, cele ale frumosului, binelui, adevarului, desavârsirii. Omul îsi rânduieste viata, actiunile, faptele în raport cu aceste idei. Acordul cu aceste idei poarta numele de stare ideala si subliniaza faptul ca fiinta care o respecta pe aceasta e spirituala, pe când dezacordul fata de aceasta stare apartine realitatii imediate sau se afla sub imperiul poftei si-l defineste pe adeptul acesteia drept o fiinta materiala; de aceea si faptele si stiintele sunt cu adevarat stiinta si arta când au o dimensiune ideala; daca sunt lipsit e de aceasta sunt [pur si simplu niste] experiente si munci pline de cazne, asa cum sunt activitatile animalelor, de exemplu ale castorului, maimutei si ale celorlalte patrupede si pasari, a caror viata se afla sub semnul realitatii imediate, adica supusa poftei si redusa la materialitate si moarte.



Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 70-71.







CEASORNICUL - Sfantul Tihon din Zadonsk



Vezi ca un ceasornic, odata ce a fost întors, merge neîncetat si fie ca noi dormim sau suntem treji, lucram ori nu facem nimic, el îsi urmeaza mersul sau necontenit, pâna când arcul i se destinde de tot si se opreste mecanismul. Asa este si viata noastra: de la nastere si pâna la moarte ea întruna se scurge si se scurteaza. Fie ca ne odihnim sau trudim, veghem sau dormim, stam de vorba cu cineva ori stam în tacere, viata noastra îsi savârseste cursul ei necontenit, îndreptându-se spre sfârsitul sau, si astazi este deja mai aproape de ispravire decât ieri sau alaltaieri, iar în ceasul acesta – mai aproape decât cu o ora în urma. În acest chip, fara sa bagam noi de seama, viata noastra se scurteaza! Asa trec ceasurile si clipele! Însa nu putem sti când se va opri mecanismul si când pendulul î si va înceta bataile sale. Pronia Domnului a ascuns de noi acestea ca sa fim mereu pregatiti pentru savârsire, orisicând ne-ar chema la El Stapânul si Dumnezeul nostru. „Fericite sunt slugile acelea pe care stapânul, venind, le va afla priveghind” (Luca 12, 37). Nefericiti sunt dar cei pe care-i va gasi cufundati în somnul pacatului! Aceasta întâmplare si cugetarea asupra ei te învata, crestine: 1) ca vremea vietii noastre se scurge fara încetare; 2) ca ne este cu neputinta sa întoarcem timpul care a trecut; 3) ca trecutul si viitorul nu ne apartin, ci doar ceea ce avem acum este al nostru; 4) ca nu ne este dat sa ne cunoastem sfârsitul; 5) ca prin urmare, mereu, în orice ceas, trebuie sa fim gata pentru a iesi din viata aceasta, daca vrem sa murim fericiti. 6) De aici întelegem ca unui crestin i se cuvine sa se afle în necontenita pocainta si în nevointa cea întru c redinta si cucernicie. 7) Si precum vrea sa fie gasit la sfârsitul zilelor sale, asa trebuie sa se straduiasca a fi în orice vreme a vietii lui, întrucât nu stie dimineata de va ajunge sa mai prinda o seara, iar seara nu cunoaste de va mai apuca sa vada zorii unei alte zile. Caci vedem uneori ca, aceia care de dimineata umblau sanatosi, seara zac fara suflare pe patul mortii, ori cei ce-au adormit la sfârsitul zilei nu se mai trezesc dimineata, caci ramân sa doarma pâna ce va suna trâmbita Arhanghelului. Or, cele ce s-au petrecut cu altii se pot savârsi si cu tine si cu mine, de vreme ce noi toti nu suntem feriti de nicio întâmplare cu putinta.



Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 121





VINOVATIA IN PROCENTE - Arhimandritul Sofronie Saharov



Când ne rugam mult, atunci întelegem diferenta dintre dobândirea cunostintelor din carti si dobândirea cunostintelor din experienta personala. Daca într-o anume fapta noi suntem vinovati 5%, iar altii sunt vinovati 95%, daca noi ne îndreptam vina noastra de 5%, atunci nu mai simtim vinovatia celorlalti.



Arhimandritul Sofronie Saharov, Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 262-263


Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda



„Te iubesc” este un sentiment important care trebuie împărtăşit. Constat cu tristeţe că, deseori, exprimarea afecţiunii faţă de o persoană pe care o iubim este şi rămâne atât de dificilă. Mă gândesc la numeroşi părinţi care se tem să-şi manifeste intimitatea şi afecţiunea în prezenţa copiilor. Mă gândesc la îndrăgostiţii care se ascund de privirile altora sau, şi mai rău, la îndrăgostitul căruia îi este frică să-şi exprime sentimentele. De multe ori, am vrea să facem acest lucru, însă nu ştim cum. Pentru că n-am fost deprinşi cu exteriorizarea şi manifestarea sentimentelor noastre, ne este frică că vom fi refuzaţi. Dar pe urmă putem să regretăm foarte mult. Prima şi ultima dată i-am spus mamei mele: „Te iubesc”, când era pe patul de moarte. Şi am început să plângem amândoi. Nu pot să ştiu la ce se gândea ea atunci… De aceea, când putem într-adevăr să spunem cuiva că îl iubim, este un moment minunat, privilegiat, şi nu trebuie să ne fie frică de nimic. Te iubesc! Anume pe tine! Ai putea să fii o femeie, fiul meu, mama mea, fratele meu. Aş putea să i-o spun lui Dumnezeu, aproapelui meu, lumii sau mie însumi." André Moreau











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu