mahasamadhi
Vasile Văduva – George
Anca – Eugen Coșeriu – Iosif Brodski – Leo Butnaru – Adelina Fleva – Elena
Armenescu – Nicolae Grigore Mărășanu -
Moș Nelutzu G
Puși Dinulescu – Elisabeta Isanos – Mihai Elin –
Silvia Zabacencu – Dimitrie Grama - Bianca Michi Nema – Daniel Vorona – Liliana
Nicoleta Hanganu – Felix Sima – Adina Dumitrescu – Doina Boriceanu – Adrian
Botez – Rodica Burdușel – Corneliu Zeana – Gabriela Tănase – Vasile Menzel –
Liliana Popa – Bogdana Boeru – Constantin Abăluță – Liana Nicolae – Thomas Gray
– Garcia Lorca - George Anca
Nicolae Grigore – Ben
Todică - Cristina Hermeziu
Vasile Văduva
mahasamadhi
o my face of a vidusha
come on to the hole with ants
now is here now isn't here
o my
face of a vidusha
half you're laughing and you're
whipping
the non-movement of the left one
about nobody you can still know
if it is died if it is living
o my face of a vidusha
come on to the hole with ants
and there at twilight
you'll be not I think it's possible
so divided half and half
as you are like Shiva here
o my face of a vidusha
come on to the hole with ants
rendition by George
Anca
George Anca
THE ELIADE'S ASHES
give me horses of May
blind dervish colored sand
song two
swim the dew
all in she
salty sea
dark you us
sing in trance
from Ulysses Bloom
ashes to album
from hot to cold
Homer Joyce old
how ugly did I wrote to you
that even in the dream goes true
you breath
gods of sounds
atman encircles you
in dancing dharma
let sister frog give birth to a
blackbird
mritior ma amritam gamaya
SOLAR DYNASTY
at Ayodhya reigned Dilipa Raghu Aja
Dasaratha
Rama avatar of Vishnu and more 24
solars in 19 cantos
from Raghuvamsa by Kalidasa to be
pastisched with Manu
his son toward son serving Nandini
heifer from Surabhi
on Sindhu he conquered husbands of
blushing Huna women
thousands of camels and mares carry
treasure received by Kautsa
beings lighted from sun lamp from
lamp son from son
land to the feet of royal duty milked
sky
Indumati gives birth to Dasaratha
thousands years pass
Ravana persecuting the gods then Rama
from Kausalya
Bharata from Kaikeyi twins Lakshmana
and
Satrughna from Sumitra reincarnate
Vishnu
WALTZING
"You'll come a-Waltzing Matilda,
with me"
built on church ruins
I fraternized with corals
believe me kangaroo
I should know you kill me
over retired widows
in children shadow
non stiamo male
no bubbled drop
from other ballad
KABIR
vedic prayer
asatoma sad gamaya
tamasoma jyotir gamaya
mrityorma amritam gamaya
mahavakyas
prajnanam Brahma
aham Brahmasmi
tatvam asi
ayam atma Brahma
Ra Ravi Marduk Maha Rudra
Magadha Magedha Makedonia
Pelasa Pelaska Pelasgoes
Pythagoras Putha-Goras-Buddha-Gurus
*
I go away from the Vedas reaching
them
the negation is dreaming itself in
Varanasi
Augustin you are a city in the North
the flights are missing you
now I am going nowhere and everywhere
mantra doesn’t wait for mantra
man doesn’t wait for man
God doesn’t wait for God
black burnings mantras shadow
*
perhaps indeed you are my mother
passed through Atlantida
how did I sit near you
giving you the sainthood
to give me not sinfulness
where will you put poem with saint
and you with sons and a house
ashram by there
only beauty of mother
Trinidadian and of mine
the life invaded me mother
*
Kabir be our mamma
on lotus in hole in ash
your soul liberating
five melodious secrets
I have the thought of after-noon
ashram’s after-noon
I said to Plata happy birth day
satasnga and more sadhana
dedication knowledge experience
and raga was started by jyoti
on the wind of after-noon
bhajan we always light
for soul of harmony
mera jivan kavi hai
a celestial Trinidadian life
seven years in India seven days in
Trinidad
Trinidadian a Sanskrit-Romanian idiom
Om Trajan bakham
Om Traian român
ancestral incense prayag
the spirit of Kabir is well alive
reciting Hanuman Calisa in Couva
like Hari Belafonte in San Remo no
answer
children of golden climate
*
Bharat mata hamare nam
over thousand year nor remembrance
if planet will be not indianized
fear of self descendants toward
forefathers
and you Ion with Chinese against us
we will coax our care
more than China Chindia
well that India didn’t eat us
to our mother I saw her eyes
I am afraid of too much memory
I push the attachment I detach of
this mother like herself
of her grand-mother India
I will also see my mamma burnt at
face how she doesn’t teach us
what good laughing what you see me
I didn’t let you say my kid
from Cernica to Bucharest
and by here through Trinidad
you wouldn’t look to see
your child of chance
this my mother cuts me Medea
what child should I have been to her
not sea not in Corint
Hindi
nationalizing diaspora
and you a combination of Elisaveta
with Bharat
what should I say to you and then to
suffer
my father left you even paralyzed
my mother left us and you
if she would live how would you seem
to me
she may get disturbed by where she is
or she told you from so many wizards
again bhakta kavy naming gods the
self
I am afraid of so many spiritual
stars
I don’t wait anything from anybody
you heard me Mahavir and your brother
I’ve lost again my mother
with your occasion to listen to you
that you are pandit be it
my books at West Indies
mamma that her son remains her son
how wouldn’t she bring the glass
Eugen Coșeriu
Din sângele nostru
s‐au hrănit câteva popoare.
Din sângele nostru
s‐au născut
poeţi și cărturari ruși.
Mai ruși decât rușii.
Din sângele nostru
s‐au născut
voievozi și regi maghiari,
hatmani de cazaci,
fruntași albanezi,
fruntași sârbi,
fruntași chirgizi.
Din sângele nostru
s‐au născut
cărmuitori,
eroi și vlădici greci.
Mai greci decât grecii.
Dar să nu vă temeţi!
Nu! Nu vă cerem să ni‐l daţi înapoi
– sângele pe care vi l‐am dăruit
la nord și la sud de Dunăre!
Vă rugăm numai să nu ni‐l cereţi
și pe cel
pe cale îl mai avem.
Lăsaţi‐ne și nouă
măcar câteva picături
ca să ne putem înfăţișa cu ele
ca noi înșine
la judecata de apoi.
Proverb
Poate că‐s adormit în somn
letargic de veacuri
Undeva, departes‐au și topit stelele;
Joacă acum, joacă în gându‐miielele,
Ca uneori, când e noapte cu lună,
pe lacuri.
Când însă trist și rănit ca o carte
cu filele rupte
Fără să vreau m‐au zăpezit
amintirile.
Popi aud, pe nas cum citesc
psaltirile
Oameni prin minte‐mi trec
cu feţele supte
Iată, merg nesimţit și fără de seamă,
Printre panici care și‐au rispit
Florile, să mai aștept, să vii, să‐mi
redai comorile?
Magice voci de cocor din
adolescenţă mă cheamă.
Iosif Brodski
Lido
Petrolier românesc ruginit,
bălăcindu-se în azur ca un demi-
bocanc scofâlcit, pe care nu-l
descalți fără a te opinti.
Echipajul în ce mamele l-au născut –
muieratici, onaniști –
se bronzează pe punte, odată ce sunt
la sud, nudiști,
însă fără un ban în buzunar, ca să
iasă-n oraș pe-nserat,
oraș care de departe arată parcă pe
asfințit lipit, încleiat
ca o carte poștală; peste golf
plutesc turmele de nori,
izul subsuorilor și acordurile
chitariștilor zdrăngănitori.
O, Mediterană! după pustietățile tale
piciorul zvâcnitor
jinduiește să se încâlcească în
păienjenișul străzilor.
Mici construcții pe punte și,
putrezită, șubrezită, baza
cercetează cu binoclul portul precum
cămila oaza.
Ah, doar arzând în nisip,
pierzându-ți desenul tatuajului
poți ajunge, după ce treci în sfârșit
prin urechea acului,
să te așezi colo, la măsuță, cu una
din atâtea minunate
aborigene cu sânge fierbinte, sub
ghirlande colorate
și să asculți cum în cerul sudic, sub
steagul scaldei și-nserării
ca degetele ce mozolesc bancnotele
freamătă palmierii.
Traducere de Leo
Butnaru
Adelina Fleva
şarpele din floare
şi nu mai am destui arginţi şi ploi
să-mi scot credinţa de la amanet
mi-am întors buzunarele pe dos
dar n-am găsit decât vreo trei patru
pistrui şi nişte vechi dureri
de şale rămase înnodate de la furtuna
de acum două veacuri
(stau în întuneric la poalele crucii
şi-mi număr păcatele
de la stânga la dreapta
sperând să câstig la loz în plic
borcanul cu miere)
Doamne
de când nu mai am credinţă în vrăbii
şi-n pietre
îmi strig viitorul pe nume şi îmi
răspunde trecutul (ca un semn
de întrebare ca o naştere abandonată
într-o respirare ca o
umbră care umblă continuu şi rece şi
vie pe marea cea mare
Elena Armenescu
Rugă pentru suferinzi
La Medjugorje, Lourd, Seuca, Fatima,
Sfânta Maria cere să lepădăm viciul,
patima,
Să plinim cu sârguinţă poruncile
Tatălui
Luminate de râvna milostivă a Fiului.
Intinde Doamne bratul Tău apărător,
Peste întreg pământul, peste acest
popor,
Îndură-te de suferinzii ce-n orice
loc oftează
Cu Puterea Spiritului Sfânt îi
luminează!
Sunt oameni buni căzuţi în necredinţă
Singuri şi-au deschis porţile spre
suferinţă
Fii pentru înrăiţi şi păcătoşi –
speranţă
Tu, Iubire veşniă, trezeşte-I şi pe
ei la viaţă!
Avut-au străbuni cu credinţă,
luptători cu drag
Din viţă de martiri şi de eroi poate
se trag,
Adă-ţi aminte Doamne! Aspru nu îi
judeca,
Îndreaptă-le căile, măreşte Oastea
Ta!
Nicolae Grigore
Marasanu
Plavii
Poate într-o altă ordine a esenţelor,
lumea acestor plavii suntem chiar noi
când nu mai suntem.
Pantofiorul adus de valuri la mal
e un copil înecat la scăldat;
cizma de cauciuc e pescarul înecat
la năvoade; iar o cască,
o cască este totdeauna
capul căzut al unui soldat.
Poate e la-ndemână ceea ce văd eu
în starea timpului din lucruri.
Dar cum să pot călca peste atâtea
vieţi,
când ochiul lor ne cere îndurare ?
Parc-aş călca pe propria-mi cenuşă
şi nu pot.
Eu nu pot!
Mos Nelutzu G
Marea
Se chinuie să ajungă la el,
iar el, nepăsător, o întâmpină,
ca şi cum i se cuvine.
O lasă să-şi spargă entuziasmul
de pereţi reci, ascuţiţi,
o lasă să-i mângâie obrazul,
fără să o oprească. Vede
cum se-agaţă până şi de un fir,
lacrimi lăsând în urmă,
însă o lasă să plece resemnată.
Ea revine, uneori furioasă,
lovind în nepăsarea lui,
alteori, suspinând unduit,
cu pescăruşi la ureche,
înfăşurată în voaluri de speranţă.
Îndrăgostită, speră
să ajungă şi să rămână
la ţărm.
POEȚI LA
COLOCVII
Puși Dinulescu – Elisabeta Isanos – Mihai Elin –
Silvia Zabacencu – Dimitrie Grama - Bianca Michi Nema – Daniel Vorona – Liliana
Nicoleta Hanganu – Felix Sima – Adina Dumitrescu – Doina Boriceanu – Adrian
Botez – Rodica Burdușel – Corneliu Zeana – Gabriela Tănase – Vasile Menzel –
Liliana Popa – Bogdana Boeru – Constantin Abăluță – Liana Nicolae – Thomas Gray
– Garcia Lorca - George Anca
PUȘI DINULESCU
Regrete amarnice
N-ai îndrăgit un mare scriitor...
Ai preferat, în schimb, un câine...
Şi-n loc să te lansezi spre viitor,
Te-ai complăcut cu azi pe mâine...
Dar câinele n-a perceput deloc
Cât de frumoasă şi de fină eşti,
Cât aer ar fi fost şi-atăta foc
Dac-ai fi stat şi tu să mă iubeşti...
Dac-aş fi fost mai dur, mai animal,
Poate că ne-am fi apropiat mai mult
Şi ne-am fi dus pe-al sexului
năval...
Am preferat însă ceva mai cult
Să fiu, prin Eminescu să te trec
Şi-n versuri dureroase să te-nec...
GEORGE ANCA
Isihie Sinaitul
marea apă multă
rugăciunea fără gânduri
liniștea inimii pază minții
adevăratul subiect al
istoriei nu este omul
ci Dumnezeu apud Draghicesco
silind sufletul să
vorbească lucruri străine
va dormi cu amar moartea uitării
adu-ți aminte de moarte
ca de răsuflarea proprie
prin moarte zboară sufletul în văzduh
saltă și se dau
peste cap
delfinii în marea liniștită
ELISABETA ISANOS
Și să știi c-am fost tineri
Eu pe vremea aceea murmuram poezii
şi speranţa creştea în proporţii
barbare,
mă-nvelisem în versuri ca în vulpi
argintii...
şi cu cozi unduind până jos la
picioare.
Şi să ştii c-am fost tineri şi cu
coame pe ceafă,
fremătam ca în hamuri, fără pic de
habar,
prea bogaţi către toamnă când dau
arborii leafă,
numai aur de-al lor ne suna-n
buzunar.
Şi eram încă cruzi şi râdeam cu toţi
dinţii
de mai-mari, de-ntuneric şi de tot ce
ne strică,
în pustiu au vorbit totdeauna
cuminţii,
noi, nebuni, n-am ştiut niciodată de
frică.
Şi din nouri plouau numai litere reci
când respinse cuvinte se-ntorceau
înapoi,
le sorbeam ameţind cum te-mbeţi când
petreci,
precum alţii de vin, eram criţă de
ploi.
(Din poezii vechi, nu mai ştiu de
când)
MIHAI ELIN
Va trebui
Va trebui sa privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai batrâni dintre noi
au câte doua sau trei
şi unii chiar câte patru perechi de
ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin
poduri
Şi scotocesc prin lucrurile vechi
şi calca în picioare fotografiile
vinete,
bâjbâie pe deasupra,
foşnesc pe dedesubt,
pipaind relicve pâcloase
şi se ridica în papuci de casa
cu strigate anemice,
cu junghiuri în oase
şi cu pânze de paianjen pe fețe.
Cu ochii regasiți,
unii vad lumea plecata spre dreapta,
alții - pravalita spre stânga,
unii o vad grozav de turtita, pe
brânci,
şi, în sfârşit, cei ramaşi
nu o mai vad de loc
pentru ca ochii lor sunt opaci de
vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie
înca,
noi stam în ferestre,
cu fețele de var, absorbind prin
degete lumea
pentru ochii cei adevarați.
SILVIA ZABARCENCU
Cu Dickens sub lampa cu gaz
Tocmai când citeam din Dickens într-o
noapte cu lună
Și ajunsesem acolo unde pe malul
Tamisei se adună
Una câte una, umbrele hoinare
Și se furișează în întuneric printre
felinare
Când, deodată, pe mine, copilul cu
cartea în mână sub lampa cu gaz
M-a smuls maștera de codițe și m-a
legat cu un lănțug de zăplaz
Împresurându-mă cu stropi din ulcica
ținută sub stele
Și cu o îmbulzire de vorbe-nghiontite spre mine, colțuroase și
grele
Deși, cum spuneam, începusem devreme
cu cititul
Femeia aceea umbla să-mi alunge, când
va fi să fie, ursitul.
Și, cum stam potopită sub gard, din
deliru-i nebun
Deslușeam că prin ea glogotea-n
miezul nopții, întunecatul Perun
...Roind în jur, cu diferite ari
Îmi zâzâiau la ureche, prietenoși,
țânțarii,
Și slobozind picioru-mi prins cu-un
lănțug de gleznă
Și m-am întors la Dickens, lăsând-o-n
rug păgân
Urându-i va vorbirea să i
se-ntoarcă-n sân.
Iubitul meu, ca nimeni
ultimul-cel-dintâi!
Crezi că a prins blestemul? Pleci
repede ? Rămâi?
DIMITRIE GRAMA
Dialoguri
nemiscat!
sunt?
aproape de tot
aproape de mine
unde?
aici se construiesc
palate de fulgi
palatele cu umbre?
nemiscate
una peste
cealalta
vai, ce povara!
dece
nu mi-ai spus
ca asa
va fi mereu?
taci
si ma golesti
de memorii!
ascult?
esti aici?
muzica asta
e glasul tau?
da,
tacerea!
vai, ce povara!
mai bine
singur!?
ce e mai rau?
binele sau
raul?
ce e mai bine?
raul sau
binele?
neliniste
in miscare
si uite
din nimic,
universuri!
hai, continua
hai, joaca-te
cu voalul
acela ridicol….
acum acopera
cu el
lumea!
lumea?
Vai,
ce povară!
BIANCA MICHI NEMA
Tălpile poetului
Cum aș putea să iubesc până la
sfârșitul lumii
Când lumea e un pahar cu apă,
doar atât …
Nisipul nu mai este suficient pentru
miile de pași
care îl brăzdează neîncetat…
Nisipul a devenit un finit în calea
apelor și a
mângâierilor delicate din timpul
zilei.
Finit pentru focurile de stele care
îl ard
în fiecare noapte de vară.
Nici un loc pe care să mai așezăm
steagul nostru
cu semn de pirat …
Nici un strop de mare care sa mai
poarte
răcoarea sării albe incandescente.
Doar câțiva pași mai departe de
tărâmul făgăduinței
și de civilizația barbară a
kitsch-ului contemporan
Se întinde, mândră, plaja visurilor
noastre trecute
și viitoare…
Este un tărâm pe care bărcile de
pescari îl ascund
cu blândețe de privirile curioase ale
trecătorilor…
E un tărâm în care nisipul pare finit
în
infinitatea de scoici și melci
deveniți eternitate.
Soarele sălbatic aduce alge proaspete
și vânt peste colinele verzi de jad…
E un loc în care îți poti încropi din
câteva crengi cristalizate
o mică umbră
Și în care să poți scrie câteva
rânduri fără să te orbească
lumina incandescentă de august.
E o umbră sub care să poți urmări
scufundările
păsărilor în mare și în cer,
Să chemi vântul de miazănoapte care
sărută cu sălbăticie
tălpile goale…
E o revenire la momentul poetului cu
tălpile goale și
rănite de infinitul finit al
nisipului dintre 2 Mai si Vama Veche…
DANIEL VORONA
:una nu avea față ținea o codobatură
la subsuoară să nu cadă
(când am ridicat capul i-am spus eu
am plecat
am dormit într-un copac să
nu stau locului m-am întors
eu am pășit pe apă împreună cu Iisus
Hristos)
după ce am avut cu ea o relație
extraconjugală ne-am dat huța
LILIANA NICOLETA
HANGANU
1 /ZI ȘI 3/ PE
SĂPTĂMÎNĂ! HOWGH!
Să nu mă nervez?!? Voi, bărbații:
Pipi din picioare? - Daaa!
Vă bucurați de chestii mișto,
discrete, ascunse, găuri și găurici, falduri, draperii, pădurice, cheliuțe ...
- Daaa! ...
De femei frumoase, elegante,
stilate... - Daaa!
De o mîncare bună? - Daaa!
Noi, ce? Ce ne dați voi? Aud?
Ia treceți pe la vorbitor,
Că-i un soare... *Orbitor*!
(vorba lu* Nea Cărtă)!
FELIX SIMA
Capela, secol XX
Ne întâlnim din an în an
Cu preacinstitul Anton Pann
Ce trage fesul peste noi
Ca peste turme – când vin ploi.
Când nu vom fi – nu vom zări
Nici drum de noapte şi de zi
Pe care tot mai mergem – dar
Ieşim dintr-un Abecedar
Al lui Antim cu „Didahii”
Şi georgianul dintre vii
Care pe deal se pârguiesc
Şi-n scaun tot mitropolesc...
Din an în an, din bani în bani,
Să mai trăim... contemporani...
Că nu e alta – de trăit –
Decât un fel de om cinstit
Şi-o naştere, a doua-n cer,
Peste născutul efemer...
Acolo unde-i cuib cu pui...
Să mai trăim în proza lui,
A Boului de piatră... deci...
A fost un secol XX...
Înaintând în labirint,
Unde de mult mă simt, te simt,
Să-o luăm, adesea, de la cap...
În el, mai multe ne încap:
Când am plecat, când am sosit?
Ne paşte zilnic un sfârşit...
Un scrib balcanic, secular
O lună legănată-n par,
Tăciuni aprinşi, enibahar,
Sticle de lampă, rom, pahar,
Moara lui Ghelci şi căruţaşi,
Altar, trăsuri, nuntaşi, clăcaşi,
Zapcii, zugravi, zarafi, ocnaşi,
Fierari, rudari, ţigani sadea,
Un lampadar, lulea, perdea,
Văcari, căprari, oieri şi hoţi,
Scufiţe roşii, strănepoţi
Şi boschetari şi idioţi,
Dricarul ce îi vrea pe toţi...
Şi „Macul roşu”, „Trei mustăţi”,
Un casier ce face plăţi...
Ogrăzi de meri, de pruni, de peri,
Bărbaţi în pomi... mai jos... muieri,
Sutane sfinte, lumânări,
Icoane-n ceruri, închinări,
Copii pierduţi, case de bal,
Sifonerii, pescari, spital,
Margini de sat... şi de oraş –
La mijloc: Bobul ucigaş,
Un arhivar, un pompier,
O farmacie pe sub cer,
În aer liber – aşadar –
La seminar: un calendar...
Şi ceară-n preot, în amvon
Şi domnişoare-n pension...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele – se scufundă Ţara
Şi-o scoatem noi, cu o găleată
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea
toată...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele se scufundă ţara...
Şi-o scoatem noi, cu o găleată –
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea
toată...
ADINA DUMITRESCU
1 decembrie de ziua mea…
O, mamă, zice el
Să fii la fel de pozitivă
Ca întotdeauna,
O, fiule, să-ţi păstrezi întreaga
căldură
Şi să-mi dai, de fiecare dată,
Numai atât, cât am nevoie, să fiu.
O, draga mea, ziceau vocile din
Moşilor
Aseară, pe când cu Bombonica
Ne miram de cât ne este de cald şi de
frig
De cât şi de cum ne trece vremea
De cât am dat, de cât ne-am risipit
Şi de cât inima ne-am dăruit-o.
O, draga mea mă trage de mânecă
Telefonul la care nu pridideam să
răspund
Lui Angi, Fulger e singur şi plânge,
Veturia vrea iar să fie dusă-n oraş
neţinută de mână
Nu-mi găsesc timpul şi liniştea să-mi
aud pulsul
Să ştiu dacă îmi mai dă timp să te
văd
Şi să râdem plângând
În faţa drumului cenuşiu presărat cu
steluţele argintii
Ale sărbătorilor, ale sfinţilor
Şi-ale naşterii noastre
O, draga mea Adinuţa zice Soare mai
ieri
Să nu reci prin timpuri mai rele
În care, fără să scoţi la lumină,
luceferii tăi...
DOINA BORICEANU
joc de ibovnică
joc de ibovnică ţine vremea,
tu mi-o arăţi cum de tine lipită,
se vrea încremenită, nu schimbace.
peste cârpeli ea se dă rostogolită,
în devenire doar cer în ploile coapte
din vorbe dulci de îngeri mestecate
şi deprinse
să în stropi înfigă întâmplările.
iar în dragoste
mă ţii scai pe aproape
să ne învelim clipele ochilor în
necitit.
cu mâinile, cu buzele şi şoaptele
mă aşezi în acea chemare
să simţim timp ba gonit, ba
înstăvilit,
cu noi suflu sfânt de armonice.
şi cum de se poate
timp atât de plin de corăbii verii,
arşiţa prăpădind vremii
până şi ponoasele...
corăbii născute hazardului
traversând soarele ca deşertului
într-o ameţeală-purificare,
trunchiuri secate din lumea -ne,
sub burduf de soare în picurare,
solzi de mlaştini uscăcioase sub
lună,
mângâierea-ţi mă adună
sub tandru vis,
intru pe poarta ce mi-ai deschis...
prag tu îl descui din privire
o corabie mă ispiteşte,
unde s-a mistuit clipa vie
degustând doar plecările?
nu-ţi mai stă pe buze...
în cutele de la colţul ochilor
număr stângace fior de fior,
braţele tale mă încercuiesc în dor,
şi corăbii... multele!
traversând marea din străfunduri
pe unde umblă nepotolit sufletu-mi.
ADRIAN BOTEZ
Urgență artistică
colcăie de ucigaşi
siniştri – omenirea – iar noi
pretindem să facem
Artă
singura Artă – care să
merite acest nume şi-avânt – ar fi
să re-închipuim Omul
Armoniei – cel dintru-nceput
aproximat de El – şi – acum – să-l
stabilizăm definitiv – adică
să re-imaginăm – măreţ să
iscăm
- întru
faptă – minunat
înţeleaptă: din
bestie - Omul
în caz contrar – singura
Artă – care de la noi se
aşteaptă – şi de care este urgentă
sete şi nevoie – este să lichidăm -
febril
rapid şi eficient - întreagă Arca
Familiei lui Noe – întreaga specie a
criminalilor - pretinşi – cu
sfidătoare - obscenă
emfază (...ca-ntr-o falsificată
revoluţie...) – a fi
„factori umani de
evoluţie”
RODICA BURDUȘEL
Un om în oraș
Cu trupul firav, chircit, peste
care-aveam impresia că tot ninge,
Îl vedeam trecând prin oraș, ușor,
neînsoțit.
Se ducea spre dreapta, se ducea spre
stânga și nu știam unde.
La început am râs, l-am arătat cu
degetul, dar apoi mi-a părut rău,
Căci cu timpul trecerea lui o
așteptam ca pe o mângâiere.
Când îl pierdeam, alergam să-l găsesc
privindu-l.
Într-o zi am simțit c-a plecat și-am
coborât în stradă.
Trupu-i, peste care-aveam impresia că
tot ninge, era de negăsit.
Jos, stătea haina pe care fulgii se
roteau în reversibila-i trecere.
O căldură nepământeană am aflat în
veșmintele-i albe, dar el nicăieri.
Am alergat spre stânga, am alergat
spre dreapta. Nimeni.
Am început să plâng și lacrimile mele
se făceau oglinzi
În care chipul lui îmi spunea că e
pe-aproape.
Din ziua aceea nu l-am mai văzut.
Îi mângâiam hainele temându-mă să
nu-l uit.
Prin oraș nu mai trecea nimeni, dar
eu continuam să-l aștept.
Știam că nu va putea pleca de aici,
decât întorcându-se.
CORNELIU ZEANA
Strămoșii mei și-acestei Basarabii
Nu-i pic de vânt, dar frunza
tremurat-a
Când fumul, fără vânt, s-a-nvolburat.
Nu se clintește ochiul de pe jar
Și-i deslușesc pe cei care-au plecat
De-mi pare că-s alături, că-s de față
Deși de mult s-au săvârșit din viață
Strămoșii mei și-acestei Basarabii...
Cei mistuiți de gropile cu var
Sau deportați și omorâți în taină,
Viteji căzuți prin smârcuri, văi sau
crânguri,
Toți risipiți și-nmormântați aiurea...
Povestea lor răzbate printre pietre
Și urcă-n seva ce hrănește frunza,
Lăstarilor ce iarăși se ridică
În codrii mult prea dragei Basarabii
Când glasul lor, prin rădăcini spre
floare
Se urcă și răsună ca un clopot
În tot ce-i viu și-n tot ce-i nemișcare.
Vrei să-l auzi?
Oprește pentru-o clipă
Fugarii gândului celui vremelnic
Și-ascultă pietrele, țărâna, apa
Și soarele și stelele și norii,
În zorii zilei sau în prag de seară,
Dar mai cu seamă-n miezul cel de
noapte,
Când glăsuiesc de parcă-ar fi de față
Strămoșii mei și-acestei Basarabii,
Deși de mult s-au săvârșit din viață
Strămoșii mei și-acestei Basarabii.
GABRIELA TANASE
Se risipeste aura de basm
cu toate ale toamnei dulci ispite
candoarea frunzei intra in marasm
un soare orb aluneca-n orbite
...
Si creste-n mine dragostea de ploi
cuminte prabusire-n vesnicie amara
de ceata blanda peste oase moi
pe care lutul cald le infasoara
Imi trec fiori prin creier si prin
trup
icoana frunzei a cazut din rama
copacii intind paduri de maini spre
cer
si-n rugaciuni pagane incep sa geama
oglinda zilei crapa de rugina
si spaime vechi, caderi in gol
ma-mbie
curand pe aura topita a toamnei
o sa danseze trista o stafie.
VASILE MENZEL
Soarele și marea
Când a mângâiat Soarele
Marea,
s-a născut și bunăstarea.
Iar un șirag de stele,
colier de mărgele,
s-a prefăcu
t în iele;
iele dansatoare.
Nici o lacrimă nu
a revărsat din Mare.
Nici o rază nu s-a stins
din
Soare.
Au început s-apară
bucurii
și-au răsărit surâsuri
de copii.
Pădurea s-a-ngânat
cu versul,
iar oamenii s-au cununat
cu Universul.
Și s-au rugat cu toți la cer,
s-au închinat, s-au spovedit,
dar Fericirea i-a privit
până-ntr-o noapte când,
Ura s-a ivit și-a ars
speranțele și visele.
De-atunci s-au răsturnat
dorințele,
iubirea s-a întunecat,
pământul s-a cutremurat,
și-au dispărut ființele,
lăsând, lăsând ruinele
să-și plângă amintirile.
Ce-a fost a fost.
Nu v-a mai fi.
Dar cine știe,
poate , într-o zi
când Cupidon
ar hoinări
cu arcul său;
sageata lui
se va porni
spre un nou Soare și
spre o altă Mare.
LILIANA POPA
Asteptind absurdul
Linistea adoarme pe luciul apei
Coboara din cer nestiuta
Sa nu tulbure sarutul
Oprit la poarta mintii.
Stelele clipesc a uimire
Si surd e valul lunii.
Fluturi de seara
Danseaza in culorile iubirii
Si numara florile de tei.
Ma cufund in noapte
Ca intr-o ie de borangic.
Ma cufund in noapte
Ma cufund in ochii tai
Sa ascult toate povestile
curcubeului,
Asteptind absurdul
De teama unui nou burlesc.
BOGDANA BOERU
Cu Nică la iarmaroc
Hai la stele
Capsunele
Si la nori,
Verzi si usori.
Vanf lumini din Carul Mare
Si-o tara de suparare
Langa-o dimineata plina
De canepa din gradina,
Pupaza din albul tei
Si cantecul ei.
Vand broastele din Brosteni
Si papusa din coceni
Pentru o seara mai albastra
In fereastra noastra.
Vand cirese
Si mirese,
Vesminte pentru scaldat
Si-o nuia ce-a asudat,
Vanata dara de fum
Lasand in urma pe drum,
Ma mai cauta si-acum.
Hai la stele de vanzare
Si la cer din Ursa Mare,
Vand si fluturi
Daca teiul stii sa-l scuturi
Pupaza din albul tei
Si cantecul ei.
CONSTANTIN ABALUȚĂ
Un cutremur multumitor
E dimineata trec prin camerele
luminate de soare
pijamaua imi flutura ma conduce
in baia cu faianta alba unde ramin un
timp nedefinit
melancolic si inconstient ca la un oculist
ce exerseaza vederea pacientilor
pe firisoarele de praf din vazduh
Nu mai am
rabdarea de a nu spune nimic
e induiosator cum privesc pe geamul
podului
melcul ce traseaza un sotron argintiu
pe norii intunecati
si ma gindesc la vacanta la tara
cind trenul intirzie si pulberea
schioapata
pe mutrele calatorilor
sunt acelasi ins ce priveste
garoafele galbene
in odaia din care abia au plecat
rudele
ce participasera la parastas
si casa intreaga cu numarul ei de
tabla emailata
si cu olanele cazute isi aminteste de
mine
ca de un cutremur multumitor
ce n-a tras chiulul dar nici n-a
facut mare zurba
inventind in schimb atitea moduri
de a opri tacerea pe hirtie
de-a imparti mici picaturi de apa
dintr-un ocean viitor
pe mutrele calatorilor
sunt acelasi ins ce priveste
garoafele galbene
in odaia din care abia au plecat
rudele
ce participasera la parastas
si casa intreaga cu numarul ei de
tabla emailata
si cu olanele cazute isi aminteste de
mine
ca de un cutremur multumitor
ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut
mare zurba
inventind in schimb atitea moduri
de a opri tacerea pe hirtie
de-a imparti mici picaturi de apa
dintr-un ocean viitor
LIANA NICOLAE
Fericirea
Cum să simţim să pipăim fericirea,
s-o descriem, să-i dăm verdicte.. ce e ea?
Să dăm sfaturi, s-o definim, e o
himeră sau o posibiltate, o utopie, o morală?
Unii spun că nu e creştineşte să fii
fericit într-o lume nefericită, nedreaptă
Amărâtă, necăjită, flămândă; vedem
atâtea femei cu ochii trişti, simulând
Fericirea, femei de casă, copii,
tinere sau trecute de a doua tinereţe, căzute
Care-şi trăiesc din plin fericirea
simţind sau nu acest lucru; simulând bucurii
Că ea
e o stare sufletească profundă de mulţumire şi deplină şi total intensă
Azi e ziua internaţională a
fericirii, mi-e dor să fiu iar copil, uitată de
timp
Am ieşit din cuvinte ronţăite,nu
vreau să mă-mbolnăvesc din cauza emoţiilor
Iubesc L’ete indien, am alături un
înger controlat, îngerul virtuţii, al purităţii
Îngerul credinţei, voi fi mai bună la
luarea deciziilor şi cu timpul voi ajunge
Mai independentă, cineva-mi dă un
sfat sarcastic:„curaj scumpă doamnă Toţi ştim
ce-nseamnă exilul”, altfel nu vom
avea un amurg atât de glorios
Nici în trecut, nici acum, într-o
moralitate transcendentă, mărire şi siguranţă
Când culorile se alătură
sunetelor, evenimentele se-mpreună cu
miresmele
Într-un vălmăşag ameţitor, copleşitor
conflict între senzaţionalism şi intelect
Să privesc răsăritul reflectat în
apă, să-mi fie mereu oameni dragi
alături
Să ştiu cine sunt, de ce m-am
născut,care-mi sunt calităţile şi multele defecte
Să ştiu că cei din jur au nevoie de
mine, să am o primăvară veşnică în suflet
Şi iubire necondiţionată, că pot face
lucruri bune pentru semeni, uluitoare
Să am posibiltatea de a alege, să fiu
sigură că Dumnezeu azi mă veghează
Să sorb mirosul bărbatului iubit
alături de mine într-o zi senină de
duminică
Răsfăţându-mă, că doar câteva
cuvinte, un zâmbet, un semn sunt suficiente
Pentru ca oricine să se simtă
necesar, descătuşat, inventat, împlinit şi iubit
TOMA GEORGE MAIORESCU
apocrifa
nu
intre noi n-au fost arse toate
puntile
mai e si arborele dragon
cel care si-a aruncat radacinile
peste prapastie
dar mai e si iluzia mea
ca pot trece peste orice
si o sa ajung pe celalalt mal
fie prin hatisul aerian al lianelor
fie si pe un pod de ceata
arcuit peste spaime
dar tu vei fi plecata pe o insula
si eu voi strabate iarasi Oceanul
inot ca si alta data cand
tu te-ai mutat intr-o stea
si ma vei arunca din nou in adancul
Spatiului
sa te caut
dar tu te vei fi ascuns intr-o
galaxie
care nu figureaza pe nici-o harta a
cerului
si pentru ca
intre noi nu au fost arse toate
puntile
eu te voi cauta mereu
si aproape ca te descopar
pentru ca am inteles in sfarsit ca
trebuie sa te gasesc
peste ceea ce ne desparte
cand plutesti prin vazduh cu noaptea
in par
sau cand esti culcata alaturi
apocrifa si pagana
in patul meu
THOMAS GRAY
ELEGIE SCRISĂ ÎNTR-UN CIMITIR DE ȚARĂ
Epitaful
În poala gliei capu-și odihnește
Fără noroc și faimă un băiat.
Umil născut, Știința sta
mutește,
Melancolia și l-a însemnat.
Pe cât de darnic sufletul său sincer,
Ceru-i trimise tot așa agape:
A dat Mizeriei ce-avea, plâns înger,
Primi din cer (ce vruse) un aproape.
Fragilități nemaicătând vederii,
Or vreun păcat în cruntul apogeu
(Sperând și ele-n tremurul zăcerii)
Pogoară Tatăl său și Dumnezeu.
Traducere de George
Anca
GARCIA LORCA
ROMANSĂ SOMNAMBULĂ
Gloriei Giner şi lui Fernando de los
Ríos
Verde, cât te vreau, verde.
Verde vânt. Crengi verzi.
Vasul pe mare
şi calul pe munte.
Cu o umbră-n jurul taliei,
ea visează, din balconul ei,
cu carnea ei verde, cu părul verde
şi ochii reci, de argint.
Verde, cât te vreau, verde.
La luna gitană
toată lumea priveşte,
numai ea nu poate vedea.
x
Verde, cât te vreau, verde.
Stele mari, îngheţate
Traducere de Puși Dinulescu
Eugen Coșeriu
Din sângele nostru
s‐au hrănit câteva popoare.
Din sângele nostru
s‐au născut
poeţi și cărturari ruși.
Mai ruși decât rușii.
Din sângele nostru
s‐au născut
voievozi și regi maghiari,
hatmani de cazaci,
fruntași albanezi,
fruntași sârbi,
fruntași chirgizi.
Din sângele nostru
s‐au născut
cărmuitori,
eroi și vlădici greci.
Mai greci decât grecii.
Dar să nu vă temeţi!
Nu! Nu vă cerem să ni‐l daţi înapoi
– sângele pe care vi l‐am dăruit
la nord și la sud de Dunăre!
Vă rugăm numai să nu ni‐l cereţi
și pe cel
pe cale îl mai avem.
Lăsaţi‐ne și nouă
măcar câteva picături
ca să ne putem înfăţișa cu ele
ca noi înșine
la judecata de apoi.
Proverb
Poate că‐s adormit în somn
letargic de veacuri
Undeva, departes‐au și topit stelele;
Joacă acum, joacă în gându‐miielele,
Ca uneori, când e noapte cu lună,
pe lacuri.
Când însă trist și rănit ca o carte
cu filele rupte
Fără să vreau m‐au zăpezit
amintirile.
Popi aud, pe nas cum citesc
psaltirile
Oameni prin minte‐mi trec
cu feţele supte
Iată, merg nesimţit și fără de seamă,
Printre panici care și‐au rispit
Florile, să mai aștept, să vii, să‐mi
redai comorile?
Magice voci de cocor din
adolescenţă mă cheamă.
Iosif Brodski
Lido
Petrolier românesc ruginit,
bălăcindu-se în azur ca un demi-
bocanc scofâlcit, pe care nu-l
descalți fără a te opinti.
Echipajul în ce mamele l-au născut –
muieratici, onaniști –
se bronzează pe punte, odată ce sunt
la sud, nudiști,
însă fără un ban în buzunar, ca să
iasă-n oraș pe-nserat,
oraș care de departe arată parcă pe
asfințit lipit, încleiat
ca o carte poștală; peste golf
plutesc turmele de nori,
izul subsuorilor și acordurile
chitariștilor zdrăngănitori.
O, Mediterană! după pustietățile tale
piciorul zvâcnitor
jinduiește să se încâlcească în
păienjenișul străzilor.
Mici construcții pe punte și,
putrezită, șubrezită, baza
cercetează cu binoclul portul precum
cămila oaza.
Ah, doar arzând în nisip,
pierzându-ți desenul tatuajului
poți ajunge, după ce treci în sfârșit
prin urechea acului,
să te așezi colo, la măsuță, cu una
din atâtea minunate
aborigene cu sânge fierbinte, sub
ghirlande colorate
și să asculți cum în cerul sudic, sub
steagul scaldei și-nserării
ca degetele ce mozolesc bancnotele
freamătă palmierii.
Traducere de Leo
Butnaru
Adelina Fleva
şarpele din floare
şi nu mai am destui arginţi şi ploi
să-mi scot credinţa de la amanet
mi-am întors buzunarele pe dos
dar n-am găsit decât vreo trei patru
pistrui şi nişte vechi dureri
de şale rămase înnodate de la furtuna
de acum două veacuri
(stau în întuneric la poalele crucii
şi-mi număr păcatele
de la stânga la dreapta
sperând să câstig la loz în plic
borcanul cu miere)
Doamne
de când nu mai am credinţă în vrăbii
şi-n pietre
îmi strig viitorul pe nume şi îmi
răspunde trecutul (ca un semn
de întrebare ca o naştere abandonată
într-o respirare ca o
umbră care umblă continuu şi rece şi
vie pe marea cea mare
Elena Armenescu
Rugă pentru suferinzi
La Medjugorje, Lourd, Seuca, Fatima,
Sfânta Maria cere să lepădăm viciul,
patima,
Să plinim cu sârguinţă poruncile
Tatălui
Luminate de râvna milostivă a Fiului.
Intinde Doamne bratul Tău apărător,
Peste întreg pământul, peste acest
popor,
Îndură-te de suferinzii ce-n orice
loc oftează
Cu Puterea Spiritului Sfânt îi
luminează!
Sunt oameni buni căzuţi în necredinţă
Singuri şi-au deschis porţile spre
suferinţă
Fii pentru înrăiţi şi păcătoşi –
speranţă
Tu, Iubire veşniă, trezeşte-I şi pe
ei la viaţă!
Avut-au străbuni cu credinţă,
luptători cu drag
Din viţă de martiri şi de eroi poate
se trag,
Adă-ţi aminte Doamne! Aspru nu îi
judeca,
Îndreaptă-le căile, măreşte Oastea
Ta!
Nicolae Grigore
Marasanu
Plavii
Poate într-o altă ordine a esenţelor,
lumea acestor plavii suntem chiar noi
când nu mai suntem.
Pantofiorul adus de valuri la mal
e un copil înecat la scăldat;
cizma de cauciuc e pescarul înecat
la năvoade; iar o cască,
o cască este totdeauna
capul căzut al unui soldat.
Poate e la-ndemână ceea ce văd eu
în starea timpului din lucruri.
Dar cum să pot călca peste atâtea
vieţi,
când ochiul lor ne cere îndurare ?
Parc-aş călca pe propria-mi cenuşă
şi nu pot.
Eu nu pot!
Mos Nelutzu G
Marea
Se chinuie să ajungă la el,
iar el, nepăsător, o întâmpină,
ca şi cum i se cuvine.
O lasă să-şi spargă entuziasmul
de pereţi reci, ascuţiţi,
o lasă să-i mângâie obrazul,
fără să o oprească. Vede
cum se-agaţă până şi de un fir,
lacrimi lăsând în urmă,
însă o lasă să plece resemnată.
Ea revine, uneori furioasă,
lovind în nepăsarea lui,
alteori, suspinând unduit,
cu pescăruşi la ureche,
înfăşurată în voaluri de speranţă.
Îndrăgostită, speră
să ajungă şi să rămână
la ţărm.
Andrei Nicolae
Tudor Gheorghe, atacat
imund
Motivul
atacului la Tudor Gheorghe, pe care-l numește „domn cu ghitară și mustață” este
concertul „Degeaba 30”, ce a avut loc pe 21 decembrie la București.
Tatăl lui
Tudor Gheorghe, Ilie Tudor, a făcut șase ani de închisoare politică sub
comuniști, din cei 22 de ani la care fusese condamnat, pentru simplul fapt că
ducea corul uteciștilor din satul natal, Podari, la biserică.
Tudor
Gheorghe a fost primul artist român care a interpretat pe muzică poezia celor
întemnițați în pușcăriile comuniste, în concertul de mare succes „Cu Iisus în
celulă” în 2005. Artistul oltean a interpretat, public, pentru prima oară, o
melodie pe versurile poeziei „Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane”, pentru care
Radu Gyr a fost încarcerat pe vremea comunismului.
„Înțeleg ca
Tudor Gheorghe - un cântăreț altfel foarte talentat - face propaganda
pro-comunism și Ceaușescu. Cică au trecut 30 de ani degeaba.
Stimate domn
cu ghitară și mustață, uite cum sta treaba:
- e mai bine
acum pentru că avem ce mânca
- e mai bine
acum pentru că nu e frig in case și e lumină pe străzi noaptea
- e mai bine
acum pentru că putem vizita și lucra în alte țări. Nu mai suntem închiși
ermetic aici ca intr-o pușcărie
- e mai bine
pentru ca suntem liberi sa vorbim și sa votăm. Să protestăm dacă vrem. Să cerem
politicienilor să și facă ceva pentru noi.
- e mai bine
acum pentru ca putem lucra la firme private și - dacă nu ne convine - putem
schimba locul de muncă sau sa începem o afacere. Nu suntem obligați sa lucram
toată viața la uzina IMGB de exemplu.
E mai bine
și pentru tine domnule cu mustață și ghitară. Că faci bani frumoși din
spectacolele tale nu? Ai un fel de afacere a ta, care merge foarte bine. Și
înțeleg ca îți place sa mergi in vacante in străinătate.
Multi
ticăloși și ipocriti in țara asta....”, a scris Caramitru.
USR-istul a
fost indus în eroare de un articol apărut pe siteul Universul.net, în care se
face o legătură între difuzarea concertului de către TVR pe 26 ianuarie, ziua
de naștere a lui Nicolae Ceaușescu și conținutul concertului. Ce vină are Tudor
Gheorghe pentru că TVR a ales să difuzeze concertul în această zi, nu ne este
explicat.
În
realitate, concertul este despre anii trecuți de la evenimentele din 1989, timp
în care, așa cum spune artistul, „ne pierdem identitatea și încrederea în noi”.
De altfel,
seria de concerte „Degeaba” se desfășoară în decembrie de ani de zile, fiind
dedicată tocmai jertfei eroilor din 1989.
Sub titlul
„TVR, organ de propagandă anti-UE. De ziua lui Ceaușescu, a difuzat spectacolul
„Degeaba 30” ”, publicația Universul face un rechizitoriu concertului lui Tudor
Gheorghe, bazat pe câteva cuvinte și frânturi de propoziții extrase din
spectacolul de 2 ore al maestrului.
Acuzațiile
la adresa lui Tudor Gheorghe sunt bazate pe faptul că rapsodul a rostit între
cântece următoarele cuvinte sau propoziții extrase de Universul.net: „O „țară
care plânge”, care „geme”, și așteaptă „un decret de la Bruxelles sau
Strasbourg”, „Cui va mai rămâne această țară?” „Procurorii” sunt „niște
veleitari, niște oameni mici ce nu gândesc”, „Lanțul de minciuni” cu care
„ne-ați vândut”, dar „vine vremea să dați seamă pentru câte rele ne-ați adus”,
„Protestăm pentru nimic” și „ne-adunăm să ne-alergăm”: „noi, cu mâna pe
pietroi, strigăm Fără Violență!”, „Nu vedem și nu simțim că la poartă așteaptă
dricul!” „Ia-ne, Doamne, orice perspectivă, ia-ne și bomboana din colivă!”.
În corul
celor care-l critică pe Tudor Gheorghe au intrat și fostul ministru Daniel
Funeriu, cât și nelipsitul Vladimir Tismăneanu.
Fost Ministru al Educației, Funeriu se exprimă astfel la adresa
artistului de 74 de ani:
„"Băi
Tudor Gheorghe, ia fii atent aici: cât ai fi fost tu de talentat în muzică și
versuri! Primul meu coleg de bancă, Cristian Herbei și alți 1000 de oameni nu
au murit pentru ca tu să-i dai cu zdranga zdranga la mandolină spunând că a
fost degeaba! Băi talent: nu-ți e rușine la senectute să spui că e tot una să
iei, când ai chef, avionul spre Paris, cu statul la coadă 4 zile pentru 25 de l
de benzină? Băi nenicule! E tot una să vezi banane doar în filme americane sau
să cumperi la orice oră din zi sau noapte la colț de stradă? Johnny Mandolină,
e același lucru să stai iarna la 10°C sau să te lăfăi în Bali? Nu ți-e rușine
ca de la înălțimea talentului cu care te-a înzestrat Dumnezeu să bagi minciuna
că "a fost degeaba" în mintea oamenior care au făcut, prin sudoarea
frunții lor, țara asta să stea la masă cu Germania, Franța și Spania în loc să
facă plecăciuni dictatorilor din Congo și Coreea de Nord?
Mizerabile
rapsod: dacă nu era omorât ca un vierme idolul tău, Ceaușescu, eu și mii de
ROMÂNI ca mine, care au luat calea pribegiei de tineri, ar fi murit fără să-și
revadă frații și părinții, și tu spui că degeaba au trecut 30 de ani? Cine ești
tu, mă, să-ți permiți să dai sentințe despre ce au realizat, în 30 de ani,
românii? Da, pentru tine degeaba! Nu ai înțeles că lumea evoluează și respiră
fericire, nu plenare PCR! N-o mai lungesc că e degeaba cu tine, și îți spun
atât: să-ți fie rușine, canalie talentată! Să-ți fie rușine nici măcar pentru
că ți-ai bătut joc de eforturile a 20 de milioane de oameni! Ci pentru că, la
bătrânețe, ți-ai bătut joc de ce-ai făcut o viață întreagă, ți-ai bătut joc de
talentul unic pe care l-ai primit de la Natură, ți-ai bătut joc de o țară și
oamenii ei, pe care nu cred că ai să-i înțelegi vreodată!
Pune-te, mă,
în genunchi în fața copiilor acestei țări și cere-le iertare!”.
Politologul
Vladimir Tismăneanu, al cărui tată era în nomenclatură în timp ce tatăl lui
Tudor Gheorghe era trimis în temnița de la Aiud, preia acuzațiile din Universul: „De ziua
tovarășului Ceașcă: Nationalismul sulfuros combinat cu pășunismul languros,
iată ideologia promovată de TVR. Bocete, lamentatii, lacrimi pentru "Ursul
Românesc", afurisind furibund Vestul si făcând cu ochiul șăgalnic si
compllce Estului...
Definitia auto-compătimirii
(self-pity) "Ursul românesc de 2000 de ani dansează..." Implicatia
acestei apodictice asertiuni: Niciun alt urs, indiferent de nationalitate, nu a
dansat vreme de două milenii. La care se adaugă situatia complicată, chiar
freudiană, surprinsă intr-un banc celebru, povestit cândva de Andrei Pleșu
Monicăi Lovinescu si lui Virgil Ierunca, rămași fără cuvinte, dintre Ursul
Românesc si tovarașul Ceașcă”.
Ben Todică
Sărind coarda vieții
Azi noapte
eram în burta unui dinozaur de oțel turnat. Imaginați-vă un bloc de o sută de
metri lungime și vreo 20 lățime, poate un submarin atomic din care se
demontaseră toate părțile mișcătoare, butoane, cabluri, furtunuri pneumatice și
hidraulice de control, calculatoare, capace și alte componente care completează
un schelet și îl aduce la forma unei nave sau robot extraterestru. Pluteam prin
el deși era doar aer, gravitația pământului de afară lipsea în acest interior
și înotam cumva atras de vocea unui card inamic imbecil care venea de undeva
din față. Orificiile mari dintre încăperi erau de diferite forme și mărimi în
funcție de axele și roțile dințate ale cutiilor de viteză și transmisii care compuneau
acest dinozaur „fioros cândva” care mă lăsa acum goale să înaintez. Priveam
înainte și vedeam undeva la distanță, printre zeci de ferestre de diferite
geometrii un afară înverzit și începea parcă să mi se facă teamă ca nu cumva
acest spațiu să se îngusteze și să mă ștranguleze sau ciar să mă blocheze în
el. În vis nu exista gravitație. De ce naiba trebuie să-l traversez de-a lungul
când lateral se vede natura mai aproape și atunci dintr-o dată fobia mă obligă
să virez la stânga și ies afară din pântecul de oțel.
Sunt în
interiorul unei curți de pământ din spatele unei case mari, care avea câteva
etaje. Mai multe bănci și mese de lemn lungi pe care sunt înșirate tot felul de
scule și mănunchiuri de sârme de diferite tipuri și mărimi, toate lăsând o
imagine de ansamblu a unui atelier cu mai multe cuiburi individuale. Mi se pare
că e un loc de muncă la negru care folosește ilegal mâna de lucru în reciclarea
componentelor din farfuriile zburătoare naufragiate și abandonate pe pământ.
Parcă se aude o alarmă. Sigur că eu o produc, îmi zic și mă uit să caut o
ieșire ca să fug, să evadez din această negură, adevărată vrajă. Lumea credea
cândva în alte lumi și înainte de descoperirea matematicii; atunci le numea
halucinații sau vedenii, azi sunt teorii ale coardelor. Gardul de sârmă
ghimpată înconjoară din toate părțile locul, iar de afară se aud lătrături de
câini. Sper să nu fiu în Auschwitz pentru că nemții lucrau la călătorii în alte
lumi. Cum de am ajuns aici că parcă fugisem de comunism pentru libertate și
democrație în Australia. E ușor să te bucuri doar de grăunțele oferite, însă
civilizația promitea omului culmi mai înalte. Ieri era toată în flăcări, iar
azi este numai cărbune. Noroc că natura regenerează.
Mătur cu
privirea gardul în jur și deodată parcă zăresc o ruptură pe unde cineva evadase
înainte. Alerg și eu ușurat și când ajung la crăpătura de dedesupt de gard
apare o pereche SS din stânga cu un câine german shepherd în afară curții
venind către ea, și ei DOI ACTIVIȘTI parcă cu aceeași intenție, însă de a intra
înăuntru. Gata, m-au văzut! Sunt terminat, îmi zic. Ce pot face acum? Dacă
încerc să mă ascund, se prind. Mai bine, precum pisica mă fac că sunt doar în
trecere nevinovată. Sigur, or să mă
someze, or să-mi zică ceva și or să mă aresteze. Asta e. „Fruntea sus, pui de
rus!” îmi spunea tata dimineața când ne trezea să mergem la școală. Acum el e
în altă lume, pe o altă coardă virtuală își continuă călătoria. Aștia doi nu
arată a paznici de noapte, mai mult a vedete. „Oricât vei încerca să scapi spre
libertate ea nu exista.” Trec pe lângă mine împreună cu shepherdu discutând de
parcă aș fi invizibil.
„Libertatea
e un concept folosit pentru a ține specia în mișcare.” Bravo, norocosule! și mă
opresc la stația de pompe, la nea Josef. Bă băiete nu îmi mai merge
televizorul. E nou nouț, acum l-am luat, „Miraj 2”, 1970. Chiar și așa, cu doar
5 ore de alb negru pe zi am numai purici negri pe ecran și tot felul de umbre.
Îi desfac blocul de canale și îi împing bobinele în toate direcțiile ca să-l
scap de fantomele de pe ecran și de fâsâiala puricoasă. Acum sunt trei culori
negre cu o gaură în mijoc și urlete spațiale, fantomele urlăăă... „Ce doamne
feri, ar dori să-mi spună?” mă întreb în gând. Îndoi bobinele și sar pe altă
frecvență, se aud împușcături. Schimb canalul. A apărut imaginea: Telejurnal:
Ceaușescu s-a întors din Coreea. Toti aplaudăm. „Cât mă costă?” Nimic nea
Josef, prietenia e cel mai important lucru din viața unui om. Dumneata ai fost
întodeauna cinstit și drept, nu ai făcut discriminare între adult și copil,
m-ai tratat întotdeauna de la egal la egal și mi-ai dat sfatul întreg la orice
întrebare de copil. M-ai tratat cu seriozitate de ceas elvețian. Nu am să uit
niciodată când mi-ai arătat la magnetofonul TESLA, pe care îl aveai în casă că
nivelul de înregistrare optim este la 7 și jumătate pe grilă de la butonul de
volum și apoi să am grijă ca ochiul magic să nu-și suprapună aripioarele de
fluture.
Umblu din
nou la bobina canalului și sare în altă lume. În 1994 am terminat în Melbourne,
la Institutul de Ingineri de sunet. Am fost întodeauna curios și mi-a plăcut să
învăț, iar de la dumneata, să dăruiesc aproapelui. Atașez două poze de email și
i le trimit octogenarului. Aici, continui fac înregistrări pe banda de 2 inci,
24 de canale ca mulțumire și comfirmare de mândrie. Vedeți ce înseamnă să
dăruiți dragoste pentru ceva unui copil!? Dacă nu vă întâlneam pe
dumneavoastră, poate eram doar un simplu sudor azi. Dumnezeu te privește acum
prin ochii mei, dragul meu Josef! Îmi zâmbește în lacrimi de bucurie.
De ce ai
plecat? Durerea mea e că lumea nu vrea să meargă înainte. Inventează tot felul
de tâmpenii ca să bată pasul pe loc, ca să rămână aici, la acest nivel de a fi.
Dacă crezi că era mai bine atunci, în ’79 când ai plecat din țară, de ce nu te
întorci înapoi?
M-aș
întoarce dacă „ea”, țara de atunci ar mai fi, însă acum, în anul 2020 nu mai e
și nici Australia găsită de mine în 1980 nu mai e azi. E o alta, unde dacă spui
că dă înapoi, ți se spune că în Yemen, oamenii o duc mult mai rău și că ar fi
mai bine dacă aș tăcea. Eu nu am venit în Australia pentru că e mai bine decât
în Yemen, eu am venit aici pentru că era mai bine decât în România anului 1979,
și că va fi mult mai bine în Australia anului 2020 decat în Australia anului
1980, pentru că dacă ne comparăm cu Yemenul, și în România era mult mai bine
atunci și nu mai plecam. Eu visez o Civilizație prosperă și progresivă,
conștientă de destinul țării și oamenilor, nu una ușchită, care umblă cu
șmecherii politice ca să-și justifice existenta, manipulând cifrele și
graficele ca să dea bine. Am plecat de la niște manipulatori comuniști și am
dat de alții mai elevați. Mă refer la interiorul omului, la conștiință nu la
industrie și tehnologie, la suflet nu la interesul material.
Mă trezesc
în stația de pompe. Imaginea alb negru e foarte clară. Îi pun capacul la loc
televizorului și sunt izbit în perete, mă curentez și ajung pe ciment.
Ce-am
realizat? mă intreb șocat plutind din nou într-o altă lume, unde specia umană
nu vrea să fie liberă. LIBERTATEA E UN PRETEXT pentru că oricum zboară, se
minte continuu pentru a se înrobi, pentru a fi mai sus decât vecinul, duc luptă
pentru șefie, toți o doresc, toti „vor să-l facă” pe celălalt, pe restul,
sclavul plăcerilor lor. Să știi că sunt pe o altă coardă, ÎNSĂ ȘI ASTA INFECTATĂ.
Un univers condus de coarde? Pe coarda asta am intrat pe frecvența lor și acum
plutesc cu ei în rezonanță!
Trăiască
Noul Partid Altoit! LUPTA CONTINUĂ, AM 39 CU 2. VACCINAȚI-L!
Cristina Hermeziu
Matei Vișniec, le Marchand de
premières phrases
Quelqu’un a
eu l’idée géniale de créer, il y a environ 300 ans, une sorte de « start-up »
pour vendre des premières phrases de romans, tous devenus, évidemment, des
chefs-d’œuvre. Mais, dans sa marche vers les âges post-humains, l’humanité
redouble d’inventivité…littéraire : désormais, pour écrire un livre, il y a des
logiciels et surtout des patchs que l’on colle à même la peau afin de capter
nos tressaillements de vie et les transposer en pages couvertes d’une écriture
parfois intensément érotique.
Pas si
utopique que cela, le roman de Matei Vișniec regorge de personnages étranges
qui, mordus par le virus de la littérature, ne sont jamais plus épais qu’une
feuille de papier. Et pour cause. Un auteur obscur rencontre lors de la
cérémonie d’un prix littéraire le fondateur de l’agence qui a fourni des
premières phrases de romans à Kafka, à Thomas Mann, à Camus ou encore à Ernesto
Sábato, à Hemingway, à Céline… (par ailleurs, on a le droit à de véritables
analyses stylistiques, savoureuses et pertinentes, de ces incipit à envier). On
promet donc à notre auteur un début de roman digne du prix Nobel s’il passe une
sorte de test dont on ne connait ni les épreuves ni les critères d’évaluations.
Bardé de
clins d’œil intertextuels, surréaliste à souhait, ruisselant d’ironie, Le
Marchand de premières phrases (éditions Jacqueline Chambon, 2016) déploie
subtilement la technique de la boule de neige : pour faire connaissance avec
les personnages on met la loupe sur un moment quelconque de leur quotidien ;
les détails ordinaires s’accumulent en toute tranquillité jusqu’à ce que des
quantités d’absurdités joviales viennent les parasiter et finalement les
supplanter en toute légitimité; quelque part sur le trajet il y a comme un saut
(quantique) qui s’opère en douceur, une synapse qui fond réalité et fiction,
réel et virtuel, dans une mise en abyme vertigineuse et jouissive. On sent que
l’au-delà n’est pas très loin et quelqu’un a peut-être laissé une fenêtre
ouverte.
Des strates
de conscience très imagées et différentes profondeurs de rêve se tressent dans
un flux romanesque troublant et retors :
la très langoureuse Mlle Ri existe-elle vraiment ? A-t-elle fait de son
amant un cobaye, source directe de données pour son roman ? Qui est le véritable
auteur de ce Patch Love, écrit à travers un logiciel d’ordinateur lié à des
capteurs implantés dans les corps des humains ? Pourquoi autant de personnages
abandonnés en chemin ? On est dans le livre de qui ? Quel personnage fantasme
sur quel autre et pourquoi nos rêves bâtissent-ils une architecture de
frustrations ?
« Une Tour
de Babel des rêves ? Est-ce que c’est là-bas que nous allons après, afin de
travailler à la construction de la tour ? On l’élève vers quoi ? C’est à cause
de ça que les rêves n’ont pas le droit d’être heureux, pour qu’on ne s’en
contente pas ? Pour qu’ils puissent devenir des pierres de constructions ? » se
demande le personnage écrivain qui, hanté par la relation entre l’émotion et
les signes, ne rêve que d’en laisser une trace dans ce monde.
Matei
Vișniec sait faire de l’ambiguïté le combustible littéraire le plus efficace
qu’il soit. Etourdis par tant de fils narratifs en torsade, on est – promesse
oblige – dans l’attente d’une seule, unique première phrase époustouflante. On
se rappelle la théorie d’Umberto Eco – hommage oblige : il y en a des auteurs
qui trient leurs lecteurs sur le volet. Tous ceux qui ouvrent un livre ne sont
pas censés le finir. D’où les débuts étirés, récalcitrants parfois, d’où les
fausses pistes. La suite se mérite.
Poète et
romancier en langue roumaine, également auteur reconnu, en français, de
nombreuses pièces de théâtres (à titres) poétiques et atroces (L’Histoire des
ours Panda racontée par un saxophoniste qui a une petite amie à Francfort; Du
sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie, éd. Actes
Sud-Papiers), Matei Vișniec aime les effets de surprise. On reçoit sur un
plateau (final) la première phrase d’un bon roman et l’onde de choc se propage
en arrière. Elle réorganise pratiquement toute la matière de cette histoire qui
imagine des humains se porter volontaires pour être les données indispensables
à des machines-créatures ou à des ordinateurs-créateurs.
Couronné, en
2014, par plusieurs prix littéraires lors de sa parution en Roumanie, Le
marchand de premières phrases est transposé en français par Laure Hinckel qui
choisit de conserver, ici et là, des termes d’origine, en guise d’épices
savoureuses. Choix inspiré pour un roman qui met aussi en abyme les stratégies
littéraires de séduction tout comme les préjugés liés à nos pratiques de
lecteurs : ne crédite-on d’emblée des œuvres si tous les noms propres ont des
connotations anglo-saxonnes ?
« Le grand
public a dans la tête et dans les yeux de minuscules ampoules qui se mettent à
clignoter dès qu’apparait à l’horizon un nom ou un symbole américain. Des mots
comme New York, Chicago, Nevada, Californie, Boeing, dollar, Maison Blanche,
western, fast–food etc, sont devenus pour le grand public des valeurs en soi :
cela revient à dire voici le bien, le beau, l’honneur, l’aventure, le courage,
la perspicacité, la découverte, l’initiative… »
Journaliste
aguerri (RFI), installé en France depuis 1987, Matei Vișniec sait, certes, que
la géographie littéraire est également une géopolitique. Mais son roman reste
en premier lieu une méditation troublante sur le devenir de la création
littéraire, une fois celle-ci confisquée par des machines connectées à nos
émotions, à nos synapses et à nos rêves.
Malicieux à
volonté, Le marchand de premières phrases livre une profession de foi tout de
même lumineuse : couchée sur des pages en cellulose ou en pixels, la
littérature est notre peau de rechange, notre carte ADN pour une résurrection
future.
Rédigé par Cristina Hermeziu.
(article
publié sur ActuaLitté)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu