Vasilica Grigoraș – Regal liric „În sălaș de liturghie”

Regal liric „În sălaș de liturghie”

Vasilica Grigoraș

În a doua jumătate a lunii ianuarie, 2020 am primit un plic, în care  era o carte. Surprinsă de gestul expeditorului, poeta gălățeană, Maria Weishaupt Sarău, pe care am cunoscut-o în toamna anului 2018, în Galați, la lansarea Antologiei „Poetical bridges – Poduri lirice”, Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2016, 2018, 2 vol, editor și traducător, poeta Valentina Teclici,  deschid plicul și descopăr volumul „În sălaș de liturghie”, Galați, Editura PAX AURA MUNDI, 2019.

Pe prima copertă, câteva imagini, peisaje de poveste din țară și din lume, pe coperta a patra, fotografia autoarei și un scurt comentariu al scriitorului și jurnalistului Ion Manea.

Am început să citesc Cuvântul înainte, intitulat „Maria de Galați”, semnat de Ion Manea, care ne spune despre poetă că:  „Era cel mai frenetic reporter de teren pe care l-am cunoscut vreodată… Avea un fel de a culege informații de pe teren care îi uimea pe toți.” Un patriotism local ingenuu, ambii fiind gălățeni au dorința expresă de a arăta lumii ce oameni minunați și ce personalități marcante are orașul și județul de la Dunăre.

Din curiozitate citesc mai întâi pe „diagonală” textul cărții, îmi fac o primă impresie care mă convinge să deschid cartea la prima poezie și să citesc cu atenție poemele. Se înțelege limpede de la început că este vorba de o carte cu poezii de dragoste, cântând iubirea sub toate formele sale. Autoarea își exprimă acest sentiment nobil față de familie, părinți, copii, neamul românesc, țara noastră binecuvântată de Dumnezeu cu multe daruri, și nu în ultimul rând iubirea soțului elevețian.

Maria Sarău trăiește în același timp în două lumi, fiecare cu universul său mirific, dar și cu lipsuri și inadecvări. În anumite perioade petrecute în Elveția, se bucură de iubirea și ocrotirea helvețianului, de minunile unei țări cu un admirabil potențial turistic, dar sufletul său nu poate stăvili izvoarele din vatra satului, de pe malurile și din valurile Dunării, din briza mării și înălțimea Carpaților. Încă din prima poezie aflăm originea și locul natal al autoarei: „Din Garvăn, sat al Soarelui, sunt/ Și-s mândră de acel pământ,/ De mama, de tata, de frați,/ Aici, de la mare-n Carpați, / Cu Donaris șerpuind liniștit/ Pe lume când am venit.// De acolo sunt și vă zic,/ De n-ai rădăcini, n-ai nimic.”. (Din Garvăn sunt)

Cu o sensibilitate aparte și cu abilitate în mânuirea versului, poeta realizează portretul mamei în cuvinte simple, dar pline de iubire. Nu numai că i-a dat viață, a îngrijit-o și educat-o întru toate cele bune cât a trăit, însă și: „Din cer mi-ai dat putere de luptat,/ Mereu mi-ai fost exemplu de urmat,/ Ești îngerul meu cu suflet curat,/ Grație ție în viață am câștigat.// Mamă, icoana mea,/ M-ai călăuzit, sfântă stea…”. (Mama, icoana mea) Amintirile din copilărie sunt prezente permanent în sufletul Mariei Sarău, timp în care: „Eu mă visam adesea-n zbor,/ Pluteam deasupra tuturor,/ Cu păsări mii în jurul meu,/ Eu tot urcam spre curcubeu,// …Cu mâna-ntinsă către nori,/ Cu stele mii și mii de sori,// …Și tot urcam, și tot urcam/ Spre galaxii în devenire ,/ Spre Dumnezeu, spre nemurire”. Cu nostalgie și „Cu drag îmi regăsesc, uimită,/ Copilăria mea pierdută…”. (Copilăria mea pierdută)

Timpul se scurge, nisipul din clepsidră alunecă fără zăbavă, copilăria se pierde, tinerețea se îndepărtează, linia vieții, dată o singură dată, se subțiază continuu. Nimic nu se mai întoarce, ne rămân doar amintirile: „E tinerețea ca un vis frumos,/ Ce-a fost cândva și nu mai este,/ Cu Cosânzene și cu Făt-Frumos,/ Ce-și mână aprig calul din poveste.// Dar anii s-au crestat adânc în noi,/ Eșecuri și tristeți ne-au pus zăbale,/ Prea multe griji, necazuri și nevoi/ S-au așezat perfid în cale.// Departe-i tinerețea, nu mai vine,/ E toamnă-acum în viață și în gând,/ Dar primăvara-i încă-n mine/ Aroma ei n-o voi uita nicicând.” (Departe-i tinerețea)

Din copilărie, adolescență, tinerețe acumulăm, creștem, evoluăm, urcăm și ajungem pe-o culme stabilită de planul divin, sporind treptat  în credință și-n înțelepciune. Astfel, pe neobservate ajungem în inima toamnei: „La poale de Alpi pașii mei/ Străini și nesiguri și grei/ Spre colbul de-acasă visau,/ Spre casa din Garvăn trăgeau,/ Spre zarea cu norii înălțați,/ Din duh de Dunăre urcați”. Pentru autoare se deschide un nou drum parcurs alături de persoana iubită: „Cu el, de mână, în ceasul de-apoi,/ În România întorși amândoi,/ Am venit, el să urce la cer precum geții,/ Eu să cobor în toamna din urmă a vieții.” (Coborând în toamnă). Sinceră cu sine și corectă cu cititorul, cu dorința de a ne convinge că în existența sa: „Se-ascunde vara în gutui stelare,/ În struguri vinul cere izbăvirea,/ Mai iute curge Dunărea spre mare/ Se zgribulește-n sine firea.// E toamna vieții la fereastra mea/ Prin ramuri desfrunzite mă privește/ Se simte-n vântul aspru, vremea rea/ Și tot mai neagră noaptea crește.//E toamnă-n viața mea întreagă,/ Departe-i tinerețea, unde-o fi ?/ Iar sufletu-mi nu vrea să înțeleagă,/ Că iarna e la ușă, va veni…”. (Toamna vieții)

Poeta baleiază decenii, între primăvara și toamna vieții, apoi între România și Elveția, cu popasuri care i-au electrizat sufletul cu frumuseți și atracții nenumărate. Viața i-a oferit și poetei șansa, asemenea multor români  de a cunoaște alte țări și alte lumi: „Prea mulți plecat-am din țară,/ Români cu gând de propășire-afară.”. N-a ratat șansa de a trăi experiențe în afara granițelor țării, însă pentru autoare, acolo, întotdeauna a fost străinătate: „Nu depărtarea mă făcea să sufăr,/ Ci despărțirea de pământul meu./ De verdele străbun, de albul nufăr,/ De grâul copt, de bobul greu…// Dar când era să vin la casa-adevărată,/ Din nou ca să trăiesc cu voi,/ Cu sete îmi luam, înfrigurată/ Din vamă sufletu-napoi…”. (Cu sufletul lăsat în vamă). S-a bucurat de lucrurile minunate întâlnite, însă ne mărturisește: „Plângeam adesea și-mi doream/ O altă soartă pentru neam,/ și-n vis mi se urzea-ndrăzneț/ Că va sosi un ceas măreț/ În care toți acasă vom veni/  Și-un nou destin ne vom clădi”.(Un nou destin)  În opinia poetei, împlinit doar prin „Iubire și iarăși iubire/ Șansa noastră la nemurire…” (Șansa noastră)

Dar să vedem cine și ce-i ținea captiv sufletul autoarei în România. Desaga cu care a călătorit prin viață și prin lume, întotdeauna a fost plină de mireasma românismului: ,,Plecată-n străini eu mereu/ Simțit-am duhul pământului meu/Și pot declara orișicui/ Ca mine româncă nu-i…// Cât voi trăi pe pământ,/ Rămân credincioasă locului sfânt/ În care cândva m-am născut.” (Duhul pământului meu) Plaiurile natale sunt conturate adânc, dar strălucitor pe catapeteasma inimii sale: ,,Bătrâne creste de Măcin în zare,/ Un cer albastru sprijinit pe mare,/ Și câmpul cu zbârcitele călcâie/ Spre Dunăre zburdând spre apa vie,/ În toate eu eram și toate-n mine,/ Plăpând vlăstar al nopților senine/ De ploi albastre mângâiator și de lumină,/ Prințesă mă visam și-apoi regină” (Și-alăturea o traistă cenușie…)

Dorul nestăvilit de întregul cuprins al României nu i-a dat pace poetei, oriunde se afla. Imagini vii, amintiri puternic înzidite în fiecare celulă a sufletului său: ,,Din Garvăn Marie, cu suflet stingher,/ Ridic în tăcere privirea spre cer,/ Oglindă să-mi fie, la ceasu-mi de dor,/ Să-mi văd eu Carpații intrând în pridvor,/ Cu Jiul, Cu Oltul, Cu Prutu-nspumat,/ Oaspeți de noapte sub ceru-nstelat,/ Cu Dunărea-n brațe, șoptindu-mi așa:// -Marie, primește-o, este a ta!/ Pune-o brățară, pune-ți o stea/ Și vino acasă odată cu ea…”. (Și vino acasă odată cu ea….) A înțeles și-a dat curs  aceastei chemări și datorită dragostei pentru: ,,Satul meu, un cuib de dor,/ Cerul liniștit și neamul,/ Râul limpede și ramul,/ Floarea-soarelui, pelinul,/ Pentru a-mi urma destinul.// Căci am rămas și voi rămâne/ Fiica nației române,/ Cu ochi de Dunăre, albaștri/ Și cu privirea către aștri…”.  (Cu privirea către aștri…”) Pentru Maria Sarău, Dunărea reprezintă mesagerul care-i poartă ruga către Dumnezeu: ,,Dunăre, sub valul tău,/ Umblă-n lume gândul meu,/ Du-l înfășurat în undă,/ În abisuri să pătrundă,/ Pân’la Dumnezeu s-ajungă.” (Viața mea de tine plină)  Își argumentează dragostea sa pentru Dunăre astfel: ,,Fluvii mari, oceane-adânci,/ Ape răstignite-n stânci/ Am văzut în lumea mare/ Și Niluri și Niagare,/ Dar ca tine nu-i niciuna,/ Tu în maluri, și-n cer Luna…”. (Dunăre, apă de dor)

Dacă dorul nu este suficient de convingător pentru sentimentele poetei față de țara mamă, cred că plânsul românește nu implică niciun dram de tăgadă a trăirilor sale. Elvețianul, alesul inimii  sale,  iubitul său soț a dorit să vină în România în ultima parte a vieții, cu dorința clar exprimată ca atunci când va pleca la Domnul să se odihnească în pământ românesc, ceea ce s-a și întâmplat, iar poeta îl jelește românește: ,,O floare la mormântu-i eu îi duc mereu/ Și ea sub trena vremii nicicând nu ofilește./ S-a-ndrăgostit de țara-mi etern iubitul meu/ Și-n veci helveta lui îl plânge românește….”. (Plâng românește)

Descoperim în poemele Mariei Sarău un lirism cu chipul unui naționalism chibzuit dozat și onest exprimat. Esența lirismului său atinge o stare virtuoasă.  Recurge la sacru, la acea mistică a trăirii binecuvântată cu nestematele neprihănirii, purității, candorii, serafismului imaginației plăsmuitoare. În exprimarea sentimentelor sale generoase folosește cu acuratețe limba strămoșească și mânuiește rima cu reală îndemânare pentru că indiferent ce a făcut și unde a fost, nu dezbracă ,,haina” profesoarei de limba și literatura română, o haină a tinereții, însă conștientă de misiunea nobilă se simte binecuvântată: <Am fost cândva și profesoară,/ În școala-n care-am învățat,/ Predam româna-întâia oară/ Copiilor, la mine-n sat.//  Poeții îi știam și buchiseam/ Gramatica rostirii românești,/ În sat la Garvăn toți știam: „A fost odată ca-n povești”…> (La mine-n sat, predând româna…).

„În sălaș de liturghie” este o carte sentimentală, o lirică duioasă și tandră. Poezia autoarei este trăirea blândă, dulce bucurie chiar și atunci când viața i-a oferit lecții de învățat. Uneori pare dusă de valul vieții, dar pune stavilă tăvălugului prin revenirea la credință și la rugăciune.

„Maria de Galați” este copacul cu rădăcini adânc înfipte în ființa sa, dându-i totuși libertarea de a se manifesta, de a se exprima, a trăi liber. Nu întâmplător plasează ca motto al cărții: „Orice viață de om începe de mai multe ori” (Tudor Arghezi). Autoarea confirmă aceste celebre vorbe. A mers pe cărarea vieții, uneori asfaltată, alteori plină de denivelări, însă fiind o bună observatoare și optimistă incurabilă a „schimbat macazul” într-o altă direcție, astfel încât să găsească buna cale a vieții.

Poezia i-a fost întotdeauna medicament pentru a trece prin încercări ori pentru a-și ostoi dorurile, însă s-a dovedit a fi doar un bun paliativ, de aceea doar iubirea și credința au fost trăirea substanțială cu efect terapeutic garantat. Ne sfătuiește să iubim și să avem credință, să ne păstrăm nădejdea vie, să credem în noi, indiferent ce ne oferă viața: „Să crezi în tine e-o povață bună,/ Ce din comoara mea străbună. / De bate vântul, de furtuni ridică/ În calea ta, nu-ți fie frică,/ Nu te-apleca de teamă, nu ceda,/ Nu oferi dușmanului, ce vrea.” (Să crezi în tine) Încrederea în sine este urmarea firească a credinței în Dumnezeu: „Dar cu puterea dată de credință/ Mereu am mers spre biruință”,  prin care  dobândim  (Un strop de fericire), și umblăm „Prin lumea mare pașii să-mi îndrept/ Alături de un prinț helvet/ Eu, dobrogeanca dintr-un sat/ La cot de Dunăre lăsat// S-ajung la Sfinxul din Egipt/ La Everestu-n cer înfipt, / Și până-n Asii depărtate,/ Atâtea țări, stătea state…// Dar spun la-ntoarcere acasă/ La noi e viața mai frumoasă…// Lui Dumnezeu, credință vie/ În ce a fost, în ce-o să fie…”.  (Credință vie)

Trăirea în comuniune cu Dumnezeu este un leitmotiv al cărții, mărturisindu-l astfel pe Creator. Și cum niciun muritor nu este perfect, să avem înțelepciunea ca atunci când greșim să ne cerem iertare: „Pe lume iubire s-aducem venim,/ Pace s-aducem pe cerul senin,/ Nu răul să-l facem, la disperare….// Iertare, Doamne, iertare!/ Și oprește-ne nouă răutatea/ Și seamănă peste tot bunătatea!” (Rugă) și să ne bucurăm: ,,De e soare, dacă plouă,/ Ziua e o floare nouă,/ Ce ne-o-ntinde Dumnezeu/ Și ne-o-ntinde tot mereu,// De ni-i bine, de ni-i greu,/ Să avem parfumul sfânt/ Ca speranță și avânt,/ Ca iubire și credință,/ Alinare-n suferință.” (E-o floare fiecare zi)

Încheie volumul cu poemul „Testament”, prin care îi  asigură  pe cei dragi inimii sale de iubire necondiționată și infinită: „Copiii, țara, neamul și credința,/ Iubirea ce-am țesut-o-n firul ei/ Cu ea am strâns în mine biruința,/ Cum roua-n florile câmpiei.// De-acum în urma mea surâd nepoții/ Cu chipul lor scăldat în soare,/ Pe mine mă așteaptă ceasul nopții,/ Ei zorii îi trăiesc plin de candoare…” .

Volumul Mariei Sarău este un regal de sorginte românească, în care prim solista poartă costumul popular al neamului său. Acest lucru n-o împiedică, ci chiar o ajută să-și întindă cu grație tentaculele elvețiene spre destinația finală, România. Poemele sunt tablouri veridice ale trăirilor și sentimentelor poetei. Înmiresmate de dorul mioritic care o însoțește aievea și pretutindeni sunt mesagerii care vorbesc într-un stil pur și cald românește. O poezie bine rostuită, cu ritm ce bate românește cu precizia ceasornicului elvețian. Stilul în care se exprimă poeta indică ora, minutul și secunda în care inima Mariei Sarău bate armonic, melodios, uneori vesel, alteori trist, dar întotdeauna cu sinceritate și devoțiune.

Fiică a Galațiului, a Dunării, a mării, a țării, în opinia poetei  „Iubirea este pentru sufletele mari”; așadar și prin acest volum, Maria Weishaupt Sarău reușește să ne convingă de sufletul său mare. „Ca și în viață, în poezie, ea a rămas în clasicitate și ortodoxism, scriind simplu, curat, sincer și cu speranța mântuirii în suflet.” (Ion Manea)