Mioriţa - aleasă pentru sacrificare
Prof. dr. Gheorghe
Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
02 Februarie 2020
„Nimeni n-a
dat o expresie mai frumoasă, mai armonioasă şi mai adâncă sentimentului de
nemurire cosmică, « panteistă », decât românii: Mioriţa.” (Vasile Băncilă)
Poate că
niciodată Dacoromânia de-a lungul istoriei sale eroico-martirico-legendare -
Vatră milenară de spiritualitate universală nu a avut un stat mai antinaţional,
mai anticreştin, mai acultural, mai proeminent în incultură ca cel de astăzi.
Aşezat pe ruinele unei false democraţii, prins între aluviunile intereselor
Internaţionalei oculte, mocnind pe tăciunii testamentari ai proletcultismului,
pâlpâirile fumegânde ale mârşavilor calomniatori, profanează cu ură demonică şi
venin de cobră, Cultura ortodoxă - simbolul sacru - sensul etnicităţii şi
eternităţii noastre. Neoproletcultiştii denigratori, aculturali, sprijiniţi de
neoliberalii-hiene, căci Mihail Eminescu îi numea pe părinţii lor liberali,
„lupii roşii”, progeniturile lor doctrinare de astăzi nu pot fi numiţi altfel,
decât hiene - om ticălos, nemernic. (cf. Dicţionarului Enciclopedic)
Moştenirea
liberală cu cinismului ei machiavelic nu s-a prescris încă. De la birul pe
scris promulgat în 1935, sub guvernarea lui Guţă Tătărăscu, s-a trecut astăzi
sub un alt Guţă, mai ortopan, la prigonirea lui Mihail Eminescu din Ziua lui
naţională, prin ziua culturii lor - aculturale. Sărmanii de ei, n-au auzit ce
spuneau despre Eminul nostru Luceafăr, marile genii universale, B. P. Haşdeu,
Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic,
Pantelimon Vizirescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ioan Petru Culianu,
Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Ioan
Ianolide, Ioan Alexandru, Mihail Sebastian, Constantin Noica, mitropolitul
Antonie Plămădeală, arhiepiscopul Calinic-Argeşeanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga,
marii duhovnici părinţi Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Arsenie Boca,
Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Nicolae Steinhardt, marii apologeţi ai
românismului Mihail Diaconescu, Theodor Codreanu, Mugur Vasiliu, sau măcar de
Emil Cioran care, prin analiza sa spectrală asupra culturii a enunţat: „Afară
de Eminescu, totul e aproximativ în cultura românească.”
Mihail
Eminescu este o Fiinţă simbolică, un Geniu al creaţiei harice, un Luceafăr al
poeziei sublime, o Paradigmă aleasă universală, o Regulă de Aur a autorităţii
Literare, un Profet al religiozităţii ortodoxe, o Afirmare al legitimităţii
culturale, o Asimilare a spiritualităţii universale! Cum poate atinge umbra lor
târâtoare de pe pământ aura lui serafică de pe cer?! De fapt ce pretenţii poţi
să ai de la aceşti profanatori al căror nume pus în rama anagramei hebraice le
încifrează caracterul schimonosit al fiinţei lor:
-
pata-pie-vici - cel ce urlă aspru, behăitul foarte al jderului;
- boia -
boiada - ţapul ruinii, slugă, servitor al ruşinii;
- ţene-ţenah
- loc aspru, spinos, loc cu spini, loc cu ciulini;
- ţepene -
valenţe superficiale de rinoceri. (Vasile Băncilă, Opere, X; Nicolae
Moldoveanu, Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare. Ed. Casa
Şcoalelor, Bucureşti-1995)
Atentatul
spiritual comis asupra culturii ortodoxe, sacrificând prin sinistra propunere
de a fi scoasă din programa şcolară capodopera naţional-universală „Mioriţa”,
le divulgă caracterul roşu-sângeros al liberalilor. De fapt caracteristica
liberalilor ca doctrină politică nu este civismul etic, ci cinismul lor
machiavelic.
Niciodată un
guvern semidoct condus de un premier molcuţ la minte, n-a îndrăznit bravura de
catran, de a se amestea în spiritualitatea noastră naţional-universală,
impunându-şi părerea fudulă, înceţoşată, prelinsă din bezna minţii sale de a
scoate din programa şcolară opera clasică, naţional-universală, nemuritoare -
„Mioriţa”. „Mioriţa” este o metafizică a aflării străvechimii noastre ca act
martiric, a căutării profunzimii noastre în noi înşine ca act eroic, a găsirii
scânteierilor noastre ca act liturgic al nemuririi, a înfierii noastre mistice
ca dat sacru creştin al înnoirii.
Poporul
Neamului profetic, acest Poet anonim, acest creator tainic al „Mioriţei” a
săvârşit o vibrantă jertfă-slujire în faţa Naturii create şi a Creatorului ei.
Vasile Alecsandri, acel „rege al poeziei”, cum îl venera Mihail Eminescu a dat
o nouă efigie creaţiei populare „Mioriţa”, conturând-o într-o valoare
nemuritoare. „Cântecul acesta bătrânesc rămâne singur între mii de cântece, ca
un pisc pleşuv. În el e tristeţea de a trăi şi chemarea fericiţilor morţi. În
el se înscrie sufletul de resemnare al rasei. În el e şi vechimea şi stăruinţa
şi sufletul ei blând. Toate îi sunt argumente de esenţă divină; prin glasul
poetului anonim a vorbit Domnul Dumnezeu.” (Opere, vol. 16, ESPLA, Buc., 1959,
pp. 610)
Balada
creaţiei populare „Mioriţa”, botezată de geniul lui Vasile Alecsandri,
surprinde prin chipul sacru ce se răsfrânge între transcedental şi
transcendent. „Nu e numai potrivire de rimă aici, nu e numai „poezie”, ci e
intuiţia structurală a lumii. Bravo lui Alecsandri! El a trăit adânc viziunea
românească. Altfel nici n-ar fi putut „corecta” Mioriţa.” (Vasile Băncilă,
Opere, vol. X, Sistem de filosofie. 5. Comunităţile existenţei: A. Comunitatea
ontologică: Existenţa ca fiinţă. B. Existenţa românească. Ediţie îngrijită de
Dora Mezdra. Muzeul Brăilei „Carol I”, Ed. Istros-2015, p. 408). Geneza baladei
„Mioriţa” este Moldova de Sus, creaţie populară care a încununat Pantheonul
spiritualităţii româneşti - universale, înrâurind covârşitor dezvoltarea
literară, metafizică, esoterică, cosmologică, artistică. „Mioriţa” – poate sta
alături cu orice manifestare artistică de oriunde.” (Ion Diaconu, „Psihologie
în creaţia populară”, în Opere, vol. 20, EPL, Buc., 1967, p. 45). Esenţa
dacismului, flacără sacră a mitologiei vechii noastre Dacii o găsim reflectată
într-o comoară nepreţuită, „depozitată în « Mioriţa »” (Radu Dragnea, în
Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet, vol. 4, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1993, p. 70).
„Mioriţa”
este un act de creaţie spirituală care valorifică în actul de trăire
particulară atât aspectele clare, sacre dar şi cele obscure, profane ale
sufletului omenesc. Mitul naţional exemplifică lupta existenţială, care prin
tragismul vieţii, prin mistica suferinţei creatoare se instaurează libertatea
iubirii creştine care dă alt sens existenţial, care dă altă semnificaţie şi
grandoare stărilor obscure, creaţia împlinind valenţe universale. „Toată
istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre feluritele
valorificări ale vieţii.” (Mircea Eliade, Profetism Românesc - România în
eternitate, Vol. 2, Ed. „Roza Vînturilor”, Bucureşti-1990, p. 197).
Viaţa prin
moartea eroic-martirică devine o nouă zidire a vieţii, ca chip al nemuririi.
Puritatea naturală a baladei Mioriţa se înveşmântă în conturul ei serafic,
astral. „Mioriţa” este în universul
creaţiei, în egală măsură o Metafizică şi o Cosmologie. Folclorul este unul
dintre cele mai renumite instrumente ale cunoaşterii, care aduce mitul
străvechi peste timp unde se analizează altfel problema morţii în misterul
supravieţuirii sufletului, lăsând perspectivei taina nemuririi. Simbolismul
eternităţii capătă sens atunci când metafizica devine o prelungire a vieţii
dincolo de moarte. În pantheonul
culturii noastre populare-universale unde sălăşluieşte o rafinată omogenitate
lingvistică, Matca stilistică a tuturor forţelor şi principiilor creatoare îşi
află sălaşul în Spaţiul Mioritic, unde viaţa este deopotrivă totalitară şi
cosmocentrică.
A trăi
mioritic înseamnă de fapt a trăi în, prin, întru sacru. Sufletul curat al
dacoromânilor sălăşluieşte într-o unitate armonică, antinomică: spaţiu pozitiv
- timp nu negativ de scurgere, ci vreme pozitivă de curgere-creaţie înspre
transcendent. Neamul protodac a trăit-trăieşte sub Crucea unui martiriu
naţional ancestral, continiu răstignit, dar şi permanent biruitor întru
Înviere-Înălţare. Spaţiul milenar Dacia - Vatra străbună se răsfrânge peste
timpul fizic, metafizic ca o grandioasă geografie a unei fericite frumuseţi
poetico-filosofice. Dacia Felix nu vine de la presupusa pace romană, ci de la
spaţiul ei mioritic, sacru, spiritual, fericit. Timpul milenar Dacia îşi are şi
el vremea curgerii sale fericite, creativ-transcendente, aşa cum profetul
Mihail Eminescu a mărturisit tare şi permanent că, „noi românii, am fost cei
mai mari martiri ai globului...Căci Eminescu a ştiut să preamărească şi spaţiul
românilor, şi eroii-martiri din istoria-timpul românilor.” (cf. Vasile Băncilă,
Opere, vol. X..., p. 403).
Protodacoromânul
a fost aşezat de Dumnezeu într-o geometrie-geografică plină de o
discreţie-tainică, de o graţie a frumuseţii creaţiei harice. Pentru a studia, a
cerceta şi a caracteriza spiritul dacoromânului trebuie să-l raportăm continuu
la ideile sale ontologice şi să-l asumăm permanent la formele sale siderale de
spaţiu şi timp. În Edenul nostru pelasg, Vatră tracică ancestrală înveşmântată
într-o natură divină, frumoasă, aşezată axiologic, meridional pe la 45 grade
latitudine ideală, nici fierbinţeala sudică, nici gheaţa nordică, Nostalgia
Paradisului este de fapt Melancolia Dorului românesc, răsfrânt ca o euforie a
stării noastre ontice, mioritice, a Grădinii Maicii Domnului, ca o prefigurare
sublimă a Raiului: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai...”
Într-o
teză-sinteză a Melancoliei româneşti, marele filosof creştin-ortodox Vasile
Băncilă aşează altfel şi astfel, Vatra strămoşească - Spaţiul românilor:
„Dunărea e fundaţia acestui spaţiu, fundamental, talpa cosmică a lui. Munţii
Carpaţi sunt acolada acestui spaţiu. Râurile sunt poemele lui. Câmpiile sunt
plămânii lui. Dealurile sunt gratule sau zâmbetele lui. Nicăieri pe lume nu mai
e un spaţiu atât de organizat şi care să semene cu o fiinţă: el respiră, parcă.
El parcă are şi un eu propriu. De aceea fiinţa Daciei s-a impus, chiar din
antichitate, chiar din preistorie.” (Vasile Băncilă, ibid., op. cit., p. 406).
Chiar dacă
paradoxal se scurge termenul negativ, contrar, prin timpul vitregit al istoriei
nefaste, simbolizat în balada populară a celor trei păstori-ciobani şi omorârea
celui mai cumpătat, „Mioriţa” îşi are cosmosul ei, natura ei în creaţia
populară-cultă a literaturii româneşti-universale. „Mioriţa e deci un simbol -
şi tocmai în aceasta constă adâncimea ei unică, tot aşa cum şi Luceafărul lui Eminescu
e un simbol.” (Vasile Băncilă, Opere..., p. 404)
„Mioriţa”este
un simbol etnic al spaţiului triadic, trilobal, cei trei păstori sunt de fapt
cele trei Ţări valahe, Muntenia-Moldova-Ardealul. Ţara Moldovei fiind însă cel
mai adesea predispusă la martiriu. „« Mioriţa » rezumă tot românismul: cei trei
păstori sunt din cele trei provincii mari româneşti, din cei trei lobi ai
geografiei româneşti. Căci spaţiul României complete este un spaţiu trilobal.”
(Vasile Băncilă, Opere..., p. 424).
Murirea în
planul imanent, pământesc, transcende
prin jertfă în nemurire cosmică. Profeţii şi Păstorii pelasgi au întrupat
etnicitatea dacoromână de-a lungul mileniilor. Profeţii şi Păstorii pelasgi au
trasat meridianele Vetrei străbune zidind de-a lungul timpului bornele
veşniciei întru sacrul jertfei Mioriţei şi albastru cosmic de Voroneţ.
„Voroneţul este replica religioasă şi intelectuală a Mioriţei. Mioriţa şi
Voroneţul: cele două valori ale creaţiei comunităţii româneşti” (Vasile Băncilă, Opere..., p. 412).
https://www.art-emis.ro/jurnalistica/miorita-aleasa-pentru-sacrificare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu