GUSTUL PARFUMAT AL
TOAMNEI
(haibun)
Deja septembrie. Blând și înmiresmat.
Câţiva nori rătăcesc pe cerul dimineţii, atât de pal, de timid şi fără timp.
Orion ajunsese deasupra dealurilor. Cântatul cocoşilor un cor bine orchestrat.
Stelele făceau loc, cu regret, dimineţii şi în aer plutea aşteptarea tăcută a
soarelui pentru a încheia perfecţiunea dimineţii. Mai rămase doar câteva
stele tremurând
cu grație-n jgeabul vechi –
frunze la apă.
Iarba şi florile erau acoperite cu
rouă, iar copacii solitari abia își așteptau cu nerăbdare umbrele pentru a-i
însoți pe întreg parcursul zilei. Era încă devreme, iar torentul din deal ezita
să facă prea mult zgomot. În prisaca din poieniță se făceau pregătiri pentru
urdiniş închis –
zumzetul amplificat
în curtea şcolii.
Totul era calm, adierea vântului abia
prindea viaţă, demarând uşor, cu eleganţă. Dealurile îl aşteptau, la fel şi
pădurea, şi pajiştea întinsă de lângă râu, şi viile roditoare... Apoi soarele
ajunse pe coama dealurilor, o atingere blândă şi mângâietoare. Cu voioșie
amici pe viaţă –
soarele şi copacii
la scaldă în râu.
Frunzele arborilor începuseră să se
învioreze după lunga noapte, iar ciorchinii de struguri scânteiau, de parcă în
fiecare bobiță ființa o mică rază de soare.
Ezitant şi cu o delicată timiditate,
roua prinse a se ridica semeaţă spre înalt. Acoperişurile caselor începuseră să
strălucească în lumina dimineţii.
Vântul prinse uşor viteză şi străbatu
dealul de sus până jos, observându-se clar amploarea și frumusețea unui
sport de masă –
în vârtejul frunzelor
doar acuarele.
Culorile explodau pentru a se aşeza
pe frunzele pădurii și viei de pe coasta dealului.
Pământul era atât de viu încât părea
că totul aleargă după nori. Copacii, butucii de vie, plantele păreau în
mişcare, la plimbare împreună cu picăturile de apă adunate în cer. Tremurul
frunzelor nu indica altceva decât un dans plin de farmec, iar demnitatea
fiecărui copac se vedea în aplecarea discretă a ramurilor. O gimnastică de
dimineață pentru mențirea vivacității și armoniei interioare.
Totul se unduia, iar pădurea din
apropiere părea a fi valurile mării, care duceau departe spre zări neştiute
cântecul păsărilor autohtone. Fuseseră acolo dintotdeauna şi avea să rămână
acolo, dincolo de orice timp, dacă oameni fără scaun la cap nu vor decima copacii
falnici.
Cenaclu în pom –
vrăbiile ciripind
în note-nalte.
Dealul şi valea încântau prin butucii
de vie, deja obosiţi să susţină greutatea strugurilor de aur şi diamante
preţioase. Se sprijineau şi ei de aracii bine înstăpâniţi în pământul locului.
Câteva sperietori se ondulau în
ritmul vântului, puţin zănatice şi dezordonate în mişcări precum îmbrăcămintea
pe care o aveau. Timpul ajuns la maturitate, a creat și
dezamăgire –
iarăşi sperietoarea
c-ochii în soare.
Se pare că în ultimul timp deveniseră
prietene ale graurilor din moment ce aceştia se odihneau din când în când pe
umerii lor, făcându-și apariția
circul foamei –
pe sârma dintre araci
stoluri de grauri.
Dacă terasele dealului erau pline cu
podgorii cu soiuri de struguri, unele
mai nobile decât altele
vie cu rod bun –
buni purtând de grijă
doar cârceilor.
Suntem invitaţi să mergem la cules de
vie. Mergem cu mic, cu mare, cu dorinţa de a savura dulceața strugurilor.
Treptat, zilele deveneau mai scurte
și închise, alternând cu
nopți de toamnă gri –
doar în butoaie cu must
mai răsar stele.
Copacii din ce în ce mai mult au
început să se arămească și asistăm la un spectacol de
nudism de toamnă –
pomii dezbrăcând încet
frunză cu frunză
iar
dincolo de tăceri –
din când în când bate-n geam
o altă frunză.
Gospodarii culeg roadele bogate ale
toamnei și le aşază pe fiecare cu rostul lor. Pe firul timpului
vreme incertă –
viermele din gutuie
întins la soare.
Geamurile casei bunicilor luminate de
gutui, încep a se aburi din ce în ce mai mult. Este limpede că a sosit
apusul toamnei –
pe faţa pământului
întins giulgiul alb.
Din vol. „Simple
adorații”, Impresii de călătorii, haibun-uri, Iași, PIM, 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu