1
iunie 1946-2024. 78 de ani de la comiterea unui asasinat odios
Prof.
dr. Gică Manole
02
Iunie 2024
La 1 iunie în acest an se împlinesc 78 de ani de la
asasinarea la Jilava a celor patru români: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh.
Alexianu și Constantin (Piki) Vasiliu.
Legea-fără-de-lege Nr. 157/2018 (supra-numită și Legea
Vexler), „moștenitoare” a OUG 31/2002
care – „lege” fiind - conține inexactități inadmisibile și condamnabile,
una dintre acestea fiind: „Termenul antisemitism desemnează deopotrivă
percepția referitoare la evrei exprimată ca ură împotriva acestora și
manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva evreilor,
îndreptate împotriva evreilor sau ne-evreilor ori a proprietăților acestora,
împotriva instituțiilor comunităților evreiești sau lăcașurilor lor de cult”.
DEX - încă valabil - definește termenul SEMIT, astfel:
„Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă
și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi
aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc.”. Deci, legea concepută tendențios
și votată la comandă externă sub supravegherea instituției
Gestapovist-N.K.V.D.-iste I.N.S.H.R.-E.W. - este nulă ab initio prin
inexactitățile conținute. Și nu este singura. Republicăm cu acest prilej un
fragment din cartea „Ion Antonescu” - autor prof. dr. Gică Manole, Botoșani,
Ed. Quadrat, 2022. (Ion Măldărescu, ART-EMIS)
Așa-zisul proces intentat lui Ion Antonescu de către
ocupantul sovietic al României și slugile lui alogene instalate la guvernarea
țării a fost o înscenare mârșavă, o mascaradă judiciară specifică
totalitarismului stalinist. Întreg „procesul” lui Ion Antonescu a avut un
caracter ilegal, desfășurarea lui s-a bazat pe acte/norme juridice ilegal
create de ocupant, în afara Constituției României din acel timp. Am subliniat
îndeajuns caracterul ilegal, anticonstituțional al înscenării juridice de la
București, din mai 1946, iar dovezile aduse mă scutesc de alte comentarii,
considerații.
Se înțelege, dacă respectivul „proces” a fost unul
ilegal, deoarece a încălcat cu brutalitate în picioare toate Legile statului
român din acel timp, cât și Constituția țării, și, hotărârea mascaradei
judiciare staliniste cu care se încheie „procesul” a fost în afara Legii,
ilegală. Prin Hotărârea nr. 17 din 17 mai 1946, așa-zisul tribunal al
poporului, în baza unor acuzații false, nedovedite, de crime de război și crima
de dezastrul țării, a pronunțat pentru Ion Antonescu pedeapsa cu moartea de 6
ori[1], detenție pe viață de 3 ori[2], 20 de ani de temniță grea[3], 10 ani
degradare civică[4] etc..
Hotărârea prevede confiscarea „tuturor bunurilor”[5]
lui Ion Antonescu în folosul statului „cu titlul de despăgubiri”[6] și
cheltuieli de judecată. Tot la pedeapsa cu moartea au fost condamnați și Mihai
Antonescu[7], Horia Sima[8], Constantin Pantazi[9], Gh. Alexianu, Constantin
Vasiliu[10], Radu Lecca[11] și Eugen Cristescu[12]. Ședința a fost semnată de
președintele așa-zisului tribunal, Al. Voitinovici, și judecătorul C.
Balcu[13]. În aceeași zi de 17 mai 1946, Ion Antonescu oferă o procură
avocaților săi, Titus Stoica și C. Bălăceanu, pentru a înainta recurs împotriva
sentinței[14].
Pe data de 27 mai 1946, Înalta Curte de Casație și
Justiție, Secțiunea a II-a București[15], respinge recursul[16] lui Ion
Antonescu menținând sentința de condamnare la moarte. Și recursurile lui Mihai
Antonescu, Gh. Alexianu, C. Z. Vasiliu au fost respinse. Recursurile înaintate
de Radu Lecca, Eugen Cristescu, Constantin Pantazi au fost acceptate, pedeapsa
cu moartea fiindu-le comutată la detenție grea pe viață.
La data de 31 mai 1946, Ion Antonescu adresează
regelui Mihai o cerere de grațiere „cu respect”[17]. Cererea de grațiere a fost
scrisă de avocații săi, actul neavând „semnătura autografă” [18] a sa. În
aceeași zi de 31 mai 1946, și mama mareșalului, „Lița colonel Baranga”[19], în
vârstă de 88 de ani, îl imploră pe regele Mihai „cu lacrimi în ochi”[20] să
comute pedeapsa cu moartea pentru fiul său.
Înalta Mamă și Doamnă se umilește înaintea regelui
Mihai exprimându-și „nădejde nestrămutată în nețărmurita solicitudine a
Majestății Voastre și în înțelegerea nenorocirii abătute asupra mea”[21]. Și
ceilalți condamnați la moartea au înaintat cereri de grațiere regelui Mihai.
Cererile de grațiere au fost înaintate regelui Mihai de către ministrul
Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, tot în ziua de 31 mai 1946[22].
Satrapii staliniști ai României de atunci erau foarte
grăbiți să-l execute pe Ion Antonescu și cei câțiva colaboratori ai săi. Faptul
se poate constata din rapiditatea cu care au acționat, graba lor extraordinară
dovedită la proces și după. Așa, tot în 31 mai 1946, guvernul stalinist de la
București, condus de Petru Groza, menține, confirmă regelui Mihai hotărârea
luată de „tribunal” de a se aplica pedeapsa cu moartea pentru Ion Antonescu,
Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și C. Z. Vasiliu[23]. Altor trei condamnați,
Radu Lecca, Eugen Cristescu, Constantin Pantazi, pedeapsa cu moartea li s-a
comutat[24]. Tot pe 31 mai 1946, Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției,
înaintează regelui un Raport de respingere a cererilor de grațiere ale lui Ion
Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, C. Z. Vasiliu[25]. Motivația
respingerii: „pentru înalte rațiuni de stat”[26]. Lucrețiu Pătrășcanu solicită
regelui Mihai (prin același raport) comutarea pedepsei cu moartea pentru Radu
Lecca, Constantin Pantazi și Eugen Cristescu[27]. Lucrețiu Pătrășcanu solicita
regelui aprobarea „în întregime”[28] a Raportului său „având în vedere
necesitatea satisfacerii marilor interese ale Țării noastre”[29].
La data de 1 iunie 1946, regele Mihai promulgă un
Decret prin care comută pedeapsa cu moartea „în muncă silnică pe viață”[30]
pentru Eugen Cristescu, Radu Lecca și Constantin Pantazi[31]. La aceeași dată
de 1 iunie 1946, ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, ordonă
Primului-Procuror al României „de aducere la îndeplinire a Sentinței nr. 17,
din 17 mai 1946, în urma respingerii cererilor de grațiere făcute de I.
Antonescu, M. Antonescu, C. Vasiliu și Gh. Alexianu” [32]. Raportul lui
Lucrețiu Pătrășcanu conține o rezoluție prin care „d-nii procurori Alfred
Petrescu și Gh. Săndulescu”[33] primesc ordinul de aducere la îndeplinire a
Sentinței nr. 17 din 17 mai 1946. Iarăși, tot în aceeași zi de 31 mai 1946,
știind că va fi executat în scurt timp, mareșalul Ion Antonescu scrie soției
sale, Maria Antonescu, o scrisoare apreciată de către istorici drept
„Testamentul său politic”[34].
În scrisoare, Ion Antonescu sintetizează viața,
cariera sa, ambele puse în slujba „poporului de jos” [35], pe care l-a slujit
dezinteresat, cu pasiune și dragoste[36]. Își roagă soția să se retragă „într-o
mănăstire”[37]; cere să fie îngropat lângă „ai mei, care mi-au fost străbuni și
călăuzitori, acolo, la Iancu Nou”[38]. Își exprimă speranța că Istoria îl va
pune pe loc de cinste, cândva, în viitor. Nu regretă nimic, nu cere nimic
nimănui în afara faptului că nu a putut face mai mult bine poporului român decât
a făcut. Dreapta răsplată n-o așteaptă de la oameni, ci „acolo”, la Dumnezeu.
„Nici o lacrimă”[39], în fața Morții, conchide Ion Antonescu.
Scrisoarea ultimă, cât și „Ultimul său Cuvânt”, din
ziua de 17 mai 1946, definesc din plin personalitatea, fenomenul istoric numit
Ion Antonescu, ivită din neant în viața publică și militară a României la
începutul secolului al XX-lea.
Într-un Raport al unui Sub-Inspector de poliție care
nu a semnat în clar documentul, din 3 iunie 1946, sunt prezentate lapidar
evenimentele care au premers execuția lui Ion Antonescu, execuția însăși și
orele de după execuție după ce cei împușcați pe 1 iunie 1946 au fost incinerați
la crematoriul „Cenușa”. Anonimul sub-inspector de poliție declară că în ziua
de 1 iunie 1946, ora 14, a sosit la „închisoarea militară Jilava”[40] pentru a
asista „la convorbirile ce trebuie să aibă loc între marii criminali de război
și rudele lor”[41]. După respectivul sub-inspector, la ora 14:45, la Jilava, a
sosit Maria Antonescu „însoțită de doi agenți”[42]. Ion Antonescu și Maria
Antonescu au vorbit între ei „în franțuzește”[43]. Soțul și-a îmbărbătat soția
rugând-o să fie tare și să suporte cu seninătate vitregia soartei[44]. Maria i
s-a plâns soțului că nu mai poate îndura „situația în care se găsește”[45].
Spre sfârșitul convorbirii celor doi, Ion Antonescu a rugat soția „să-l ierte
pentru necredința în viața conjugală”[46]. Maria Antonescu, la ultima rugăminte
a soțului ei, a răspuns că nu poate („nu pot”[47]). Dacă ar fi știut mareșalul
că soția îi va refuza ultima rugăminte, ar mai fi scris Scrisoarea din 31 mai
1946? Cred că nu. Răspunsul Mariei Antonescu l-a dezolat adânc pe Mareșal, fapt
pentru care, până la sfârșitul întâlnirii, „s-a arătat foarte rece”[48] cu ea.
Când s-au despărțit pentru ultima oară „au plâns amândoi”[49]. În discuția cu
mama sa, Ion Antonescu a spus Doamnei Mamă că „fiecare român trebuie să moară
pentru patrie” [50]. Și că el este fericit că va muri pentru „idealul Țării
Românești”[51]. După întâlnirea cu rudele, Ion Antonescu și cei trei, Mihai
Antonescu, Gh. Alexianu și C. Z. Vasiliu, au fost duși sub escortă „în capela
închisorii”[52]. Aici, ei s-au spovedit și împărtășit. Doar Mihai Antonescu a
refuzat să se împărtășească, fapt pentru care preotul închisorii se ținea după
el rugându-l să accepte să o facă.
Întrerup analiza raportului subinspectorului anonim,
cu privire la evenimentele de la 1 iunie 1946 la închisoarea militară Jilava,
pentru a preciza că, tot în acea zi de 1 iunie 1946, la orele 15, comandantului
Grupului de Gardieni Publici, maior Meriu Valentin[53], solicită Tribunalului
Ilfov autorizația „ca plutonul de execuție să intre în închisoarea Jilava”[54].
Cererea specifica că detașamentul de gardieni publici, 30 la număr, formau
plutonul de execuție „pentru ziua de astăzi 1 iunie 1946, orele 15”[55], fiind
conduși de un individ numit Vasile Frugină[56]. În aceeași zi de 1 iunie 1946,
prim-procuror Jean Nicolau eliberează autorizația detașamentului de gardieni
pentru a putea intra în închisoarea Jilava[57].
Revenind la relatarea sub-inspectorului de poliție
anonim, precizăm că, chiar în momentul când cei patru condamnați erau scoși
pentru a fi conduși spre locul execuției, preotul „a tras de mână”[58] pe Mihai
Antonescu, rugându-l să se împărtășească. Mihai Antonescu se întoarce câțiva
pași „și s-a atins de lingurița cu împărtășanie, totodată având un surâs
batjocoritor la adresa preotului”[59]. Apoi cei patru condamnați sunt scoși din
închisoare, încadrați fiind de plutonul de execuție, mergând doi câte doi. Ion
Antonescu și C. Z. Vasiliu au mers în rândul din față, iar în al doilea rând,
Gh. Alexianu și Mihai Antonescu[60].
Când au ieșit pe poarta principală a închisorii, C. Z.
Vasiliu, observând gardienii care formau plutonul de execuție, a spus tare:
„Ăștia nu știu să tragă, or să ne chinuiască”[61]. Când grupul de paznici
gardieni alături de cei patru condamnați au ajuns în fața clădirii principale a
administrației închisorii, numeroși reporteri fotografi „ai diferitelor ziare
străine și reprezentanții presei românești”[62] i-au fotografiat.
„Convoiul”[63], nota subinspectorul de poliție anonim, a ajuns la locul execuției
numit „Valea Piersicilor”, loc unde C. Z. Vasiliu a adresat rugămintea să fie
legat la ochi și de stâlpul execuției, dând șefului plutonului de execuție
fularul său. Comandantul plutonului de execuție a ordonat „foc”[64] la ora 18
și 2 minute[65]. Toți patru condamnații au căzut la pământ. La câteva clipe
după împușcăturile plutonului, Ion Antonescu „s-a ridicat pe o mână și a
strigat: „Domnilor, nu m-ați omorât”[66], după care „a recăzut jos”[67]. Mihai
Antonescu și Gheorghe Alexianu nu au mai dat semne de viață după împușcături.
Constantin Vasiliu însă „se zbătea gemând”[68]. Medicul legist a ordonat să se
tragă „mai multe focuri până când viața a încetat în cadavrele muribunde”[69].
În C. Vasiliu s-a tras și cu o armă „fiindcă tot se mai zbătea”[70]. Subinspectorul
anonim apreciază că focurile trase după salvele plutonului de execuție „au fost
de prisos”[71], convulsiile, nota el, fiind „inerente în astfel de
situații”[72]. La două ore după execuție, cadavrele celor patru au fost urcate
„în două camioane ale Salvării”[73]. Camioanele Salvării au fost încadrate de
câte o gardă fiecare. Mașinile Salvării au fost escortate până la crematoriul
„Cenușa” de mașina prefecturii poliției. Medicul legist aflat la crematoriu a
blocat arderea cadavrelor pe motive că nu existau „certificatele de verificarea
morții”[74].
Și după ce l-au ucis pe Ion Antonescu, asasinii aveau
neliniște și grabă, dovadă că le-a scăpat din vedere verificarea morții celor
patru executați. Și prim-procurorul care a asistat la execuție, Gh. Săndulescu,
„s-a opus la incinerare și a trebuit să se piardă timp până la 21 și 15 minute
când a început incinerarea”[75]. Arderea fiecărui cadavru, nota subinspectorul
anonim, a durat „o oră și jumătate”[76]. După fiecare incinerare, cenușa a fost
pusă într-o urnă. Pe capacul urnei a fost scris numele celui ars. Incinerarea
cadavrelor s-a încheiat „la ora 2, pe ziua de 2 iunie 1946”[77]. Urnele au fost
duse de prim-procurorul Gh. Săndulescu și subinspectorul de poliție anonim la
prefectura poliției București, fiind predate „sub semnătură”[78] comisarului de
serviciu. Subinspectorul anonim își încheie raportul notând că, înainte de
execuție, condamnații, trei dintre ei, nu și-au manifestat „nici o dorință, în
afară de Mihai Antonescu, care a declarat că dorește ca biblioteca personală să
fie dată facultății de drept”[79].
După ce Ion Antonescu și cei trei demnitari ai
regimului său au fost executați, la ora 18:45 a zilei de 1 iunie 1946, medicul
legist Al. Gr. Ionescu a întocmit un act de verificare a morții celor patru
martiri asasinați bestial.
Concluzia medicului legist a fost că moartea lui Ion
Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, C. Z. Vasiliu „se datorește rănilor
multiple produse prin proiectile de armă de foc, care au intersectat corpul și
trunchiul”[80]. La ora 19:15 a zilei de 1 iunie 1946, procurorul Gh. Săndulescu
a scris un proces-verbal „privind percheziția efectuată asupra cadavrelor celor
executați”[81]. Percheziția a fost efectuată de către „un gardian public din
grupa de execuție și de către d-l grefier al închisorii militare Jilava,
Craioveanu Ștefan”[82]. Cele găsite în urma percheziției au fost trecute pe
niște inventare care au fost anexate procesului-verbal[83]. Toate obiectele
găsite asupra celor patru martiri au fost înmânate grefierului Ștefan
Craioveanu, pe care le-a primit semnând pe fiecare inventar.
În seara zilei de 1 iunie 1946, ora 19:30, mama lui
Ion Antonescu înaintează primului-procuror al tribunalului Ilfov cererea de a i
se elibera cadavrul fiului ei „sau a urnei funerare a acestuia” [84]. Din
cerere aflăm că Doamna Mamă avea domiciliul în București, Bulevardul Lascăr
Catargiu, nr. 11A[85], iar corpul fiului sau urna cu cenușă solicita să-i fie
predată „spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”[86]. Pe
cerere prim-procurorul scrie o rezoluție prin care confirmă că a primit cererea
Doamnei Mame pe 1 iunie 1946, ora 19:30[87]. A refuzat, însă, cererea Doamnei
Mamă. Cenușa fiului său, Ion Antonescu, nu i-au dat-o. În semn de ură și
răzbunare din partea ucigașilor pe care același Ion Antonescu în cei 4 ani de
guvernare i-a salvat de la moarte, cântându-le mereu în coarne. Aceasta a fost
răsplata pentru Ion Antonescu: moartea. Obiectele găsite asupra lui Ion
Antonescu, trecute într-un inventar scris la ora 19:45, 1 iunie 1946, au fost
următoarele: „două batiste, o iconiță, o pălărie maron”[88]. Inventarul a fost
semnat de primul grefier al închisorii Jilava, Ștefan Craioveanu[89]. Atât i-au
lăsat ucigașii să aibă asupra sa, altceva nimic.
La ora 20 a zilei de 1 iunie 1946, s-a întocmit un
proces-verbal scris de către Comisia formată de Parchetul tribunalului Ilfov
pentru ducerea la îndeplinire a sentinței nr. 17 din 17 mai 1946 de condamnare
la moarte a lui Ion Antonescu și celor trei demnitari-colaboratori ai săi[90].
Relatarea din procesul-verbal a fost efectuată de procurorul Alfred V.
Petrescu, iar nu am îndoială că numele adevărat al acestuia era altul.
Procurorul Alfred V. Petrescu, asistat de procurorul Gh. Săndulescu, ambii de
la Parchetul Tribunalului Ilfov, și de grefierul Gh. Colac, grefier la
așa-zisul tribunal al poporului, invocând respingerea cererilor de recurs și
grațiere ale celor patru condamnați la moarte, de către rege și Înalta Curte de
Casație și Justiție, invocând ordinul lui Lucrețiu Pătrășcanu de punere în
aplicare a Sentinței nr. 17 și, îndeosebi, „dispozițiunile articolului 14,
alineat final din Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945”[91] privind normele de
urmat în vederea executării pedepsei cu moartea, a trecut la îndeplinirea
Sentinței. Adică, au trecut la asasinarea celor patru români.
Toate legile, normele juridice invocate de procurorul
Alfred V. Petrescu erau în afara cadrului juridic constituțional care funcționa
în România la acea vreme. Execuția lui Ion Antonescu, cât și a celor trei
colaboratori apropiați ai săi, nu a avut niciun temei legislativ cu adevărat
legal. În realitate, procurorul Alfred V. Petrescu, chiar dacă invoca
autoritatea unor legi și regulamente juridice (ele însele ilegale), la 1 iunie
1946, a condus nu o execuție legală, ci un asasinat odios, un masacru în toată
regula[92]. În spatele uciderii lui Ion Antonescu nu se aflau Legile invocate
de procuror, ci U.R.S.S. și însuși Stalin. Ion Antonescu nu a fost executat
pentru faptele ce i s-au pus în cârcă, ci din ura și răzbunarea atroce pe care
i-au purtat-o Stalin și banda lui de asasini de la Kremlin.
Să urmărim relatarea procurorului Alfred V. Petrescu
privind „filmul” execuției mareșalului Ion Antonescu, observând, în treacăt, că
respectivul procuror era evreu și că numele său real era Petrescu cum este al
meu Solomon. Iată relatarea sa: la ora 16:15 a zilei de 1 iunie 1946,
procurorul Alfred V. Petrescu a sosit la închisoarea militară Jilava[93]. La
intrarea în închisoarea Jilava, procurorul este întâmpinat de colonelul de
jandarmi Dumitru Pristavu, comandantul închisorii, Mihail Gavrilovici, de la Direcția
Poliției, delegat al Ministerului de Interne, de medicul legist Alexandru Gr.
Ionescu și preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii Jilava[94].
Procurorul îi informează pe cei enumerați cine este și cu ce scop a sosit la
Jilava. Tot el fixează ca ora execuției să fie ora 18:00.
Însoțit de comandantul închisorii, D. Pristavu, de
avocații Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și Constantin Stroe, Alfred V.
Petrescu vizitează, începând de la ora 16:45, pe rând, pe cei patru condamnați
la moarte aflați în celulele lor[95]. Vizitând celula în care se afla Ion
Antonescu, procurorul îl interoghează asupra identității sale, comunicându-i că
cererea de grațiere fusese respinsă de rege și că sentința nr. 17 din 17 mai
1946 a așa-zisului tribunal al poporului „va fi executată la ora 18:00” [96].
Întrebându-l pe Ion Antonescu care îi este ultima dorință, acesta i-a spus că
vrea să „nu fiu legat de mâini și nici la ochi, când se va trage în mine”[97].
Trece, apoi, în celula lui Mihai Antonescu, căruia-i comunică aceleași
chestiuni ca și lui Ion Antonescu. Ultima dorință a lui Mihai Antonescu a fost
ca biblioteca sa „să rămână facultății de Drept București”[98]. Mihai Antonescu
a cerut hârtie pentru a scrie familiei[99]. Mihai Antonescu mai declară
procurorului Alfred V. Petrescu „că se săvârșește o mare greșeală prin
executarea Mareșalului Antonescu”[100]. Cere ca cele spuse de el despre
executarea lui Ion Antonescu să fie comunicate regelui. Adaugă că dorește ca
„apărarea scrisă de mine și depusă la dosar” [101] să fie publicată. Ultima
dorință a lui C. Z. Vasiliu a fost ca să-și vadă familia și să se
spovedească[102]. Gheorghe Alexianu i-a comunicat procurorului Alfred V.
Petrescu doar atât: „Doresc neamului românesc să-și îndeplinească idealurile
pentru cari cad eu astăzi aici”[103].
Procurorul precizează că i-a pus hârtie la dispoziție
lui Mihai Antonescu. Între orele 17:00 și 17:30, condamnaților li s-a permis să
se vadă cu rudele lor apropiate, iar între orele 17:30 și 17:45, cei patru
condamnați s-au împărtășit preotului Teodor Totolici[104]. La ora 17:45,
condamnații sunt escortați de către patru gardieni ai închisorii Jilava spre
locul execuției. Comandantul închisorii, colonelul Pristavu Dumitru, și preotul
Totolici Teodor îi însoțesc pe condamnați până la stâlpii de execuție. La ora
18:00, comandantul trupei de gardieni îi raportează că sunt gata pentru
îndeplinirea ordinului, după care Alfred V. Petrescu ordonă grefierului Gh.
Colac să citească Hotărârea nr. 17 din 17 mai 1946 a așa-zisului tribunal al
poporului. Asistenței i s-a prezentat o scurtă expunere a faptelor săvârșite de
condamnați[105]. Apoi, procurorul întreabă condamnații dacă vor să fie legați
la ochi și de stâlpul de execuție conform articolului 18 din regulamentul nr.
12/1942. Condamnații declară că vor să stea cu fața către grupa de
execuție[106], fără a fi legați de stâlpi. C. Z. Vasiliu a cerut să fie legat
la ochi cu fularul său. Alfred V. Petrescu dispune îndeplinirea dorințelor
celor patru condamnați.
La ora 18:03, procurorul Alfred V. Petrescu a ordonat
grupei de gardieni publici executarea condamnaților[107]. Comandantul grupei de
gardieni, Vasile Rugină, ordonă încărcarea armelor, ochirea și executarea
focului. După încetarea focului, medicul legist Alexandru Gr. Ionescu a
constatat că cei executați încă dădeau semne de viață. Vasile Rugină a tras cu
un revolver, în capul celor patru, „loviturile de grație”[108]. La ora 18:15,
medicul legist a constatat moartea celor patru executați; cadavrele acestora au
fost lăsate „pe loc timp de o oră sub paza unei gărzi formată dintr-un șef și
opt gardieni publici” [109]. La orele 19:15, procurorul Gh. Săndulescu
percheziționează cadavrele, notând în procese-verbale cele constatate. Am redat
doar cele găsite asupra lui Ion Antonescu. Procurorul Gh. Săndulescu s-a ocupat
cu transportul cadavrelor la crematoriul „Cenușa”. La ora 20:00, Alfred V.
Petrescu și grefierul Gh. Colac au părăsit incinta închisorii militare
Jilava[110].
Procesul-verbal a fost întocmit în patru exemplare,
fiind semnat de Alfred V. Petrescu, procuror Gh. Săndulescu și Gh. Colac,
grefier[111]. Regretatul istoric Gh. Buzatu a identificat și publicat un
document neștiut privind executarea lui Ion Antonescu și a celor trei demnitari
ai săi, din care înțelegem că, înaintea execuției, Mareșalul a refuzat să se
împărtășească zicând preotului și de ce anume refuză: „Iartă-mă, părinte, dar
refuz împărtășania deoarece am pe Mihai Antonescu pe conștiință; el trebuia să
rămână la Universitate, unde era unul din cel mai emerit profesori, dar eu sânt
vinovat de asta că l-am luat cu mine la cârma țării”[112].
La ultima dorință, ceea ce Alfred V. Petrescu nu a
precizat, Ion Antonescu a solicitat să fie împușcat de către Armată.
Refuzându-i-se dorința, Ion Antonescu a strigat asasinilor: „Canaliilor,
canaliilor”[113]. Din document aflăm că atunci când s-a dat comanda „foc”, Ion
Antonescu a salutat ridicând mâna dreaptă sus în care avea pălăria[114]. A
căzut, dar s-a ridicat sprijinindu-se în mâna dreaptă zicând: „Nu m-ați
împușcat, domnilor, trageți”[115]. Vasile Rugină, comandantul grupei de
execuție, a mai tras două cartușe în capul lui Ion Antonescu. Medicul legist
constată că Ion Antonescu încă nu murise, după care V. Rugină mai trage un foc
de pistol în pieptul Mareșalului, după care acesta a murit[116]. Execuția lui
Ion Antonescu a fost filmată de către două aparate „la care s-au aflat un român
și un rus”[117].
Tot acest document precizează că pentru execuție s-au
oferit voluntari 17 gardieni, dintre care au fost aleși 12[118]. Între aceștia
erau și trei evrei.
Dintr-un Referat din 6 iunie 1946 asupra asasinatelor
staliniste de la Jilava, din 1 iunie 1946[119], aflăm că Doamna Mamă, Lița
Baranga, înainte de execuție, fusese asigurată de Ileana, sora lui Carol II, că
va interveni pe lângă regele Mihai ca fiul ei să nu fie executat[120]. Apoi că,
la ultima întâlnire cu mama sa, Ion Antonescu i-a declarat două chestiuni
foarte importante. Întâi, a spus că moartea sa se datorează marii lui lupte și
a României pentru a elibera Bucovina și Basarabia de sub ocupația U.R.S.S.:
„Dacă mor, este pentru Bucovina și Basarabia. De ar fi să reîncep aș face la
fel”[121]. Altă spusă a lui Ion Antonescu către mama sa îl privea pe regele
Mihai: „Regele este un monstru moral, într-o bună zi își va pierde
tronul”[122]. Nu ezit să-i dau dreptate lui Ion Antonescu în ceea ce-l privește
pe fostul rege Mihai, acceptând ca extrem de pertinentă, veridică
caracterizarea făcută regelui Mihai de Ion Antonescu.
Documentul de care vorbesc conține informații despre
corespondenții străini ce au fost prezenți, atunci, la 1 iunie 1946, la Jilava.
Agenția Associated Press avea la fața locului doi ziariști, O’Brien și F. Shea.
Primul, nefiind lăsat să pătrundă în zona unde avea loc execuția, i-a declarat
lui Avram Bunaciu, sub formă de reproș: „Am fost în munți, unde am văzut un
cimitir cu sute de aviatori americani omorâți fiindcă criminalul Antonescu ne-a
declarat război. Ca american, vreau să asist la execuția acestor
criminali”[123]. Spusele ziaristului american erau în ton cu mistificarea
generală a acelui timp, fiind pur și simplu neadevărate, invenții. Aviatorii
americani au murit în luptele aeriene duse pe cerul României, cu aviația română
și germană, și nu „uciși” de Ion Antonescu. Condițiile de prizonierat, pentru
acei aviatori americani căzuți prizonieri, erau identice cu cele oferite de o
pensiune de nivelul mediu din Elveția sau de un hotel de frunte din Munții
Carpați din România. Propaganda mincinoasă contra regimului Ion Antonescu
începuse din acel timp, iar diversiunea cu crimele de război ale lui s-a extins
îndeosebi după 1990.
Remarc o altă spusă a ziaristului O’Brien, tot către
Avram Bunaciu, în ziua de 1 iunie 1946, după care bugetul agenției de știri pe
care o reprezenta, Associated Press, era „mai mare decât al României”[124].
Autorul Referatului de care vorbesc era un atent și
versat observator al conduitei umane în situații extreme, de vreme ce a notat
că mergând spre locul execuției a observat că Ion Antonescu „pășea destul de
demn”[125], apreciind însă că „atitudinea lui era forțată”[126]. Mersul lui Ion
Antonescu „părea mândru, fața îi era descompusă, bărbia ușor căzută și
tremurândă”[127]. La reverul haine, Ion Antonescu avea o panglică tricoloră. Și
acest martor afirmă că, în momentul salvei, Ion Antonescu „a salutat cu pălăria”[128].
Pentru a fi uciși Ion Antonescu și C. Vasiliu, după salva grupei de execuție,
au mai fost trase încă „12 focuri suplimentare”[129].
Filmul execuției lui Ion Antonescu efectuat de doi
operatori cinematografici a fost confiscat de prim-procurorul Jean Nicolau.
Execuția lui Ion Antonescu a produs mânie, durere și
indignare în sufletele unei mari părți a poporului român. Tineretul
universitar, de orientare liberală și național-țărănească, în semn de protest,
a arborat pe haine o rozetă tricoloră „barată cu doliu”[130]. Un nepot al
Mareșalului, acasă la Doamna Mamă, Lița Baranga, „un băiat tânăr și brun”[131],
a declarat că îl va ucide pe rege, „această canalie încornorată care s-a pus în
slujba jidanilor și a comuniștilor”[132]. Tânărul respectiv nu a rostit decât adevărul.
Autorul Referatului, anonim, de asemenea, a subliniat
faptul că execuția celor patru martiri s-a realizat „în condițiuni
mizerabile”[133], și că „atmosfera de improvizație se simțea cu ușurință”.
Plutonul de execuție fusese format din oameni care „parcă nu mai ținuseră o
armă de foc în mână”[134]. Preotul era „deprimat”, slab, de abia mișcându-se
fiind incapabil „de a întări pe condamnații care trebuiau să moară”[135].
Execuția mareșalului Ion Antonescu, din aceste motive,
în loc de a avea „un aspect sobru și justițiar, s-a transformat într-un
spectacol penibil și sanguin”[136]. Adică într-un asasinat odios, un masacru
regizat, organizat și executat de oamenii U.R.S.S.-ului și ai lui Stalin.
Revin precizând că după ce medicul legist Al. Gr.
Ionescu a constatat moartea celor patru condamnați, cadavrele acestora au fost
transportate „cu ambulanțele Salvării la crematoriul „Cenușa”[137. La ora 21:15
a început arderea cadavrelor, operațiune care s-a efectuat „pe rând”[138].
Cenușa rezultată din arderea celor patru corpuri a fost depusă în urne
separate, pe care fusese scris „numele respectiv”[139]. Urnele s-au depus la
Prefectura Poliției Capitalei, fiind predate comisarului de serviciu, Simion.
Procesul-verbal cu privire la arderea celor patru corpuri a fost întocmit de
procurorul Gh. Săndulescu, la ora 0:30 a zilei de 2 iunie 1946. La ora 1:00 a
zilei de 2 iunie 1946, procurorul Gh. Săndulescu a scris un proces-verbal
privind predarea urnelor cu cenușă comisarului Simion, aflat de serviciu la
Prefectura Poliției Capitalei[140]. Urnele fuseseră depuse în acel loc „spre
provizorie conservare”[141] până ce se va lua o hotărâre definitivă privind
soarta lor. Procesul-verbal a fost semnat de procurorul Gh. Săndulescu și doi
asistenți, chestor V. Ancuța și inspector Mihai Gavrilovici[142].
De la poliția Capitalei urnele cu cenușă au dispărut
cu desăvârșire. Se presupune că, conținutul lor a fost aruncat în rețeaua de
canalizare a Capitalei.
Asasinarea bestială a mareșalului Ion Antonescu și a
trei dintre colaboratorii săi a fost condamnată, dezaprobată de majoritatea
absolută a poporului român, chiar dacă, atunci, România, poporul român, căzuse
în robie. Mai puțin de către gruparea comunistă care fusese instalată la
conducerea României de ocupantul sovietice numită P.C.R.. Gruparea comunistă se
constituise într-o bandă trădătoare aflată în slujba U.R.S.S.-ului, compusă în
mare parte din alogeni, care bandă organizase mascarada stalinistă prin așa-zisul
Tribunal al Poporului, cât și masacrul de la Jilava din 1 iunie 1946.
În mai 1946, Mareșalul Ion Antonescu nu a avut parte
de o judecată dreaptă, sub auspiciul legilor existente în România, iar
acuzațiile aduse lui din punct de vedere al Codului Penal existent atunci nu au
fost dovedite de nimic. Tribunalul care i-a înscenat judecata lui Ion Antonescu
nu a fost unul al poporului român, ci un tribunal al ocupantului sovietic care
i-a pus stăpâni peste țară, în anii 1944-1945, pe evreii comuniști. Tribunalul
zis al poporului a fost, în realitate, un tribunal stalinist evreiesc.
Acuzatorii, judecătorii, procurorii, executanții comuniști ai asasinării
Mareșalului Ion Antonescu au fost, cu toții, evrei comuniști staliniști, nu
români. Așa de mult reprezentau poporul român autorii înscenării juridice de la
București din mai 1946, încât când l-au executat pe Mareșal s-au folosit de
niște unelte netrebnice, gardieni publici între care s-au infiltrat și câțiva
evrei. În asemenea situație nu se poate vorbi de judecată, de proces legal, de
sentințe legale, ci ilegale, de crime odioase.
Ion Antonescu, în mai 1946, nu a fost condamnat în
baza prevederilor Codului Penal funcțional în statul român la acel timp, ci în
baza unor legiuiri ilegitime, create de ocupantul sovietic cu scopul de a-l
pedepsi cu orice preț pe Mareșal și demnitarii regimului său. În baza acestor
acte normative staliniste, ilegale, tot ce avea mai valoros, și curat, și mai
bun poporul român la acel timp va fi acuzat, judecat și condamnat, asasinat. Nu
pot ignora sau minimaliza rolul regelui Mihai în această tragedie, căci
începutul nenorocirii României pleacă de la lovitura de stat din 23 august
1944. Mihai, căruia noblețea titlului de rege ar trebui să i se refuze, prin
actul său din august 1944, a ușurat dușmanului de moarte al României, U.R.S.S.,
ocuparea țării. Fără remușcări, individul s-a pus în slujba ocupantului
sovietic, a aprobat, girat toate actele acestuia, a validat sutele, miile de
crime ale U.R.S.S. împotriva poporului român, de dragul de a-și salva coroana.
A fost complice, deci, la genocidul contra poporului român.
Începând de la data 23 august 1944, regele Mihai, prin
faptele sale, s-a așezat temeinic alături de bunicul său, Carol I, și de tatăl
său, dezertor, ucigaș și hoț, Carol II, ca un individ fără nicio compasiune și
iubire față de România și poporul său, fiind complice la crime în masă
înfăptuite de ocupant contra poporului român. Ion Antonescu l-a definit pe
Mihai ca pe un monstru moral, iar judecata Mareșalului încă este blândă față de
această creatură hidoasă a istoriei noastre. Cum putem uita, și ierta, faptul
că individul numit Mihai, „regele” României, imediat după actul de la 23 august
1944 a predat inamicului de moarte al Țării, U.R.S.S., pe comandantul Armatei
Române, Ion Antonescu, cât și șeful Statului român, caz nemaiîntâlnit în
istoria Lumii? Cum putem uita că, ca urmare a ordinului său, Armata Română a
capitulat în fața rușilor, iar în zilele de după 23 august 1944, peste 150.000
de ostași români au fost luați prizonieri de către Armata Sovietică și trimiși
în Siberia? S-au mai întors câteva sute, după ani și ani. Nimeni cât a trăit nu
i-a reproșat individului odioasa crimă, cât și înalta trădare.
Recapitulez: Ion Antonescu, prin actul de acuzare al
tribunalului stalinist, și conform sentinței nr. 17 din 17 mai 1946, a fost
condamnat la detenție grea pe viață pentru că, „militând pentru hitlerism sau
fascism”, a acceptat venirea trupelor germane în România. Avem de a face cu
infracțiuni imaginare, în afara oricărui adevăr istoric. Nu Ion Antonescu a
invitat trupele germane în România întâia oară, ci regele Carol II, în iulie
1940, după ce U.R.S.S. a amenințat România cu războiul anexând de la țara noastră
Basarabia și Nordul Bucovinei, așa cum am notat în cartea de față. Ion
Antonescu nu a „militat” pentru fascism cu niciun chip, iar regimul său politic
nu a fost unul fascist sau hitlerist. Cititorul cărții de față, ajungând până
aici, cunoaște, a înțeles un adevăr istoric elementar: Mareșalul Antonescu nu a
avut cum să militeze pentru „fascism” pentru simplul și foarte cunoscutul motiv
că tocmai el a distrus definitiv mișcarea fascistă din România, scoțând-o în
afara Legii în ianuarie 1941.
Venirea trupelor germane în România, începând cu luna
octombrie 1940, așa cum am subliniat apăsat în carte, a constituit cea mai
serioasă și solidă garanție a supraviețuirii statului român în acel timp.
Venirea trupelor germane în octombrie 1940, în România, nu a însemnat ocuparea
țării de către Germania, ci a fost făcută în interesul poporului român.
Prezența trupelor germane în țara noastră a oprit definitiv actele de agresiune
ale Uniunii Sovietice contra României. Întreb, de când un șef de stat poate fi
acuzat de dușmanul acelui stat (am în vedere U.R.S.S.) că apărând ființa
statului respectiv, aliind-se cu un stat mult mai puternic, ar fi comis un act
de trădare, o infracțiune? Infracțiune gravă sinonimă cu înalta trădare a comis
nu Mareșalul Ion Antonescu că a acceptat pe teritoriul țării trupe germane, ci
regele Mihai, care, la 23 august 1944, a înlesnit, cu ajutorul unui grup
criminal organizat, Camarila regală, ocuparea țării de către Uniunea Sovietică.
De asemenea, Mareșalul Ion Antonescu a fost condamnat
la moarte pentru că a hotărât declararea războiului contra U.R.S.S.,
continuându-l până în 1944, august. Am scris despre această temă dând
suficiente detalii, amănunte în cuprinsul cărții. Subliniez, din nou, faptul că
Ion Antonescu nu a declarat războiul contra U.R.S.S. în iunie 1941, pentru
simplul motiv că Uniunea Sovietică însăși a atacat România în vara anului 1940,
cotropindu-ne o parte din țară. Pe parcursul intervalului iulie 1940 – iunie
1941, Imperiul Sovietic se pregătea intens să anexeze și restul Moldovei dintre
Prut și Carpați, Delta Dunării și Dobrogea de la România. Numai un străin de
țară, un trădător poate să interzică unui guvern, unui șef de stat, indiferent
care ar fi fost acela, unui popor să lupte pentru a-și elibera o parte a
teritoriului național ocupat de un dușman istoric mai puternic. În loc de a fi
infracțiune, acuzația în cazul de față devine absurdă dovedind că ocupantul
țării și slugile alogene din guvernul României căutau pretexte pentru a-l ucide
pe Mareșalul Ion Antonescu, pentru a-l pedepsi că a avut curajul să înfrunte cu
arma în mână pe Stalin și U.R.S.S.
Am citat, în cartea de față (din Actul de acuzare),
cum că Ion Antonescu și România „au atacat” U.R.S.S., în iunie 1941, chipurile,
care U.R.S.S. ne întindea o mână frățească, din dragoste față de poporul român!
O asemenea aberație, minciună odioasă a atins culmea absurdului. „Dragostea”,
„iubirea” Imperiului Rus sau Sovietic către România, poporul român a
experimentat-o în ultimele trei secole din istoria sa, îndeosebi în vara anului
1940! Mai mult decât ca o infamie fără egal, odiosul tribunal stalinist considera
că Ion Antonescu a purtat un război de cucerire, nedrept, pe însuși teritoriul
său național dintre Prut și Nistru. A acuza un șef de stat, un popor că a
luptat pentru a-și elibera o parte din patrimoniul său teritorial național nu
este altceva decât o monstruoasă absurditate bolșevică. Doar bolșevicii erau în
stare de o asemenea îngrozitoare „acuzație”.
Tot la moarte a fost condamnat Mareșalul Ion
Antonescu, a doua oară, pe motiv că nu ar fi respectat legile, regulile
internaționale ale războiului. Nicio probă nu a fost adusă de către tribunalul
stalinist care să dovedească vinovăția lui Ion Antonescu în acest caz.
Adevăratul motiv, ascuns în spatele pretinsei infracțiuni la legile războiului,
era ura și răzbunarea ocupantului sovietic contra României, țară mică, care s-a
ridicat și a luptat cu arma în mână pentru a-și elibera pământul său cotropit
de către U.R.S.S.. Aici, în loc de infracțiune, avem de a face cu un act prin
care poporul român a dovedit curaj, demnitate, onoare, vitejie. El, dar și
conducătorul său, Ion Antonescu.
Ion Antonescu a primit o condamnare de 20 de ani
temniță grea pentru tratament inuman aplicat, chipurile, prizonierilor de
război sovietici și aliați. Iarăși nicio dovadă, nicio probă nu a fost adusă de
tribunalul stalinist în sprijinul acuzației. Prizonieri de război sovietici în
România au fost tratați cu omenie, iar hrana lor zilnică era aidoma cu aceea a
soldatului român. Unde este tratamentul „inuman”? Invenții, mistificări
specifice stalinismului. Altceva nimic.
Că acuzația nu avea niciun temei documentar, fiind, în
realitate, o minciună sfruntată, o dovedesc cu cele afirmate de Ion Antonescu
în cadrul ședinței de guvern din „dimineața”[143] zilei de 16 decembrie 1941.
Astfel, în cadrul discuțiilor, cu privire la „drumurile”[144] construite și cu
ajutorul prizonierilor de război sovietici, la care participau inginerul C.
Bușilă și șeful guvernului, Ion Antonescu, îndeosebi, acesta după ce a precizat
că a investit 25 de miliarde de lei în „chestiuni economice”v[145]]. Apoi
inginerul C. Bușilă zise că „antreprenorii noștri au făcut mult rău”[146, Ion
Antonescu îi replică: „Ce măsuri ați luat? Nu te dezavuează nimeni dacă împuști
un tâlhar”[147]. Știind că drumurile aflate în lucru se făceau și cu munca
prizonierilor de război sovietici, fără ca cineva să-i spună sau ceară ceva,
șeful guvernului, Ion Antonescu, zise pe neașteptate: „În ce privește
prizonierii, vă atrag atenția că până acum au murit peste 600 de
prizonieri”[148]. După care sublinie apăsat că în cazul prizonierilor de război
„e o chestiune de umanitate. Când luptăm putem fi duri și trebuie să fim duri,
dar apoi să devenim oameni. Când sunt în mâna noastră, trebuie să-i tratăm
omenește”[149]. Afirmă că a trimis „un control”[150] privind situația prizonierilor.
A constatat că „barăcile abia acum se fac, n-au haine pentru iarnă și a început
tifosul exantematic printre ei”[151]. Continuă zicând că echipa de control a
găsit „rezultate groaznice”[152]. Declară că satul român, în cazul
prizonierilor, „are o răspundere internațională”[153]. Imediat face trimitere
la tratamentul aplicat prizonierilor de război de către U.R.S.S., declarând:
„Rușii își pot permite orice. Ei pot să-și bată joc de o națiune, pentru că
și-au bătut joc de propria națiune și sânt tratați pe plan internațional cum
sânt tratați”[154]. După care subliniază că România, statul român nu-și poate
„permite acest lucru, pentru că n-avem insensibilitatea rusească”[155].
Continuă că statul român are nevoie de acești prizonieri drept pentru care „trebuie
să-i scoatem din iarnă în condiții suficient de bune. Să le asigurăm existența
ca să-i putem întrebuința tot în folosul economiei naționale”[156].
Așadar, Ion Antonescu, ca șef de stat, a ordonat ca
prizonierii de război sovietici și nu numai să fie tratați „omenește”. Unde se
găsește atunci tratamentul „inuman”, de vreme ce, tot atunci, la aceeași
ședință de guvern, generalul Constantin Pantazi, ministrul de război, a
informat plenul guvernului că prizonierii sovietici „primesc exact același fel
de hrană ca și soldații noștri cari muncesc”[157]. Acuzația tribunalului
stalinist, privind acuzația la care fac trimitere, nu a fost decât o invenție,
o minciună sfruntată.
Ion Antonescu a primit pedeapsa cu moartea a treia
oară pentru că ar fi ordonat acte de cruzime, de teroare sau de suprimare
asupra populației în teritoriile în care s-a purtat războiul. Este dat ca
exemplu cazul Odessa, caz în care Mareșalul a ordonat represalii ca urmare a
uciderii a zeci de ofițeri români (22 noiembrie 1941) și a asasinării a mii de
soldați și ofițeri români de „inocenta” populație civilă sovietică a Odessei.
Civilii sovietici, la Odessa, au ucis circa 20.000 de soldați și ofițeri români,
cum chiar ei înșiși au declarat, sau doar 6.000 de soldați și ofițeri, cât a
declarat însuși Mareșalul în timpul interogărilor din 1946. Crimele populației
civile, actele ei de teroare și banditism contra Armatei Române erau interzise
și sancționate de convențiile internaționale. În cazul Odessa, Ion Antonescu a
acționat doar conform prevederilor legislației internaționale, iar Alex Mihai
Stoenescu a demonstrat acest fapt în cunoscutul său studiu citat de noi de mai
multe ori în această carte. Fac trimitere la volumul Armata, Mareșalul și
Evreii a cunoscutului istoric.
În cazul Odessa, așa cum am și demonstrat ceva mai
sus, Ion Antonescu a acționat în acord cu legislația internațională privind
ducerea războiului. În acest caz, el nu a comis nicio infracțiune, ci a
acționat în legitimă apărare. La „procesul” intentat, Mareșalul a declarat că,
în asemenea caz, ca cel de la Odessa, el era obligat să apere viețile
soldaților Armatei pe care o conducea. Am redat cele declarate de el ceva mai
sus, așa că nu le mai repet.
Ion Antonescu a fost condamnat la moarte a patra oară
pentru că ar fi ordonat „represiuni colective sau individuale în scop de
persecuție sau din motive rasiale asupra populației civile”. Ion Antonescu a
dispus evacuarea unor populații ce s-au dovedit ostile statului român,
impunându-le să locuiască, să trăiască și să muncească într-o anumită zonă
geografică a țării. Scopul era de a asigura siguranța statului român. Evacuarea
unor populații, în condiții de război, au fost măsuri legitime pe care statul român,
conducătorul lui din acei ani, a avut obligația și dreptul să le ia. Nu exact
la fel a procedat statul american, după 7 decembrie 1941, când a intrat în
război contra Japoniei, internând în lagăre pe toți cetățenii americani de
origine japoneză? Nu pentru a-i extermina sau din ură rasială a evacuat Ion
Antonescu, la Est de Nistru, pe evreii din Basarabia, Nordul Bucovinei și
câteva mii din județul Dorohoi. Cetățenii evrei evacuați în Transnistria au
dovedit prin fapte că nu au fost și nu erau loiali statului român, că
reprezentau un pericol pentru România, fiind loiali doar U.R.S.S., Imperiului
Sovietic, pe care ei o considerau patria lor adevărată.
Evreii din Nordul Bucovinei și Basarabia, o mare parte
dintre ei, comuniști plătiți de Kremlin, în vara anului 1940, au dovedit
dușmănie și agresivitate ieșite din comun împotriva statului român. Și totuși,
la acel timp (1940 - n. a.), acei evrei erau cetățeni ai României, iar actele
lor de agresiune, crimele lor contra Armatei Române, atacarea instituțiilor
statului român, a populației românești a probat ostilitate ieșită din comun.
Ion Antonescu a evacuat la Est de Nistru pe unii evrei nu pentru că aceștia ar
fi fost evrei, ci pentru că erau comuniști aflați în solda și slujba unui stat
dușman, U.R.S.S.. De ce Ion Antonescu nu a deportat niciun evreu din România de
la Vest de Prut (cu excepția cazului celor 5.000 de evrei din Dorohoi), ci doar
din teritoriile anexate de U.R.S.S. în 1940? Răspunsul e limpede.
Așadar, nu persecuții rasiale, nici ură de rasă, cu
atât mai puțin exterminare, ci măsuri luate din necesitatea asigurării
securității și apărării statului român.
Iarăși, Ion Antonescu a fost condamnat la moarte
pentru a cincea oară pe motiv că ar fi dispus, ordonat și organizat „munci
excesive sau deplasări și transporturi de persoane în scopul exterminării
acestora”. Atât deplasarea de persoane, cât și evacuarea acestora, munca
efectuată în zonele stabilite s-au efectuat nu în scopul exterminării acestora.
Am subliniat de ce și pentru ce au fost ele evacuate și modul cum au fost
tratați prizonierii de război ceva mai sus. Am văzut cu ce spaimă, cu ce groază
așteptau evreii aflați în Transnistria evacuarea lor la Est de Bug, în anii
1941 - 1942. Evreii trimiși dincolo de Bug au fost măcelăriți de germani, iar
când autoritățile române au aflat ce fac germanii cu evreii încăpuți în mâna
lor (Est de Bug), au refuzat să-i mai trimită acolo, oprindu-i în Transnistria.
Adică le-au salvat viața, i-au protejat.
În Transnistria, evreii nu au fost supuși unui regim
de exterminare în masă cum se susține de către mistificatorii de ieri și de
azi. Dacă au murit evrei acolo, au murit din cauza epidemiilor, foamei,
frigului. Că în Transnistria nu poate fi vorba de exterminarea populației
evreiești evacuate acolo se constată din faptul următor: când frontul,
operațiunile militare se apropia din Transnistria, statul român, administrația
românească a readus pe toți evreii din acea zonă în Țară asigurându-le
protecția acestora față de germani.
Nu cu acuzații lipsite de dovezi se confirmă
intențiile lui Ion Antonescu de a-i extermina pe evrei, ci cu probe materiale
solide, irefutabile, cu documente istorice interpretate corect, nu măsluite.
Ion Antonescu a fost un antisemit moderat, de „nuanță spirituală” culturală,
cum l-a definit atât de bine Mihai Antonescu. Uneori, a făcut declarații dure
la adresa evreilor de la Est de Prut. Avea uneori obiceiul de a fi retoric și
radical în declarații. Dacă Ion Antonescu ar fi urmărit exterminarea populației
evreiești din România, faptul l-ar fi putut face foarte simplu: accepta
cererile repetate ale Germaniei de a le preda, lor, pe evreii români.
Reamintesc cele spuse de Hitler lui Ion Antonescu la întâlnirea lor de la
Klessheim, din 13 aprilie 1943, cum că el, Mareșalul, nu s-a aliniat Germaniei
și Ungariei în a-i extermina pe evrei, așa cum au procedat germanii și ungurii.
Cu acel prilej, iar faptul l-am subliniat la locul și
momentul potrivit în carte, Ion Antonescu a spus răspicat lui Hitler că România
nu-și extermină cetățenii de origine evreiască, nu acceptă soluții radicale
contra lor.
În acest sens, deosebit de revelatoare a fost și
rămâne declarația președintelui Israelului, Shimon Peres, din august 2010, când
a vizitat România: „Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a
Europei, în perioada nazistă, românii au salvat viețile multor evrei de aici,
400.000 de evrei, care au venit în Israel și au contribuit și contribuie la
construirea Israelului; ei iubesc Israelul, dar nu și-au uitat iubirea pentru
România, și-au păstrat cultura românească. Pentru aceasta, doresc să mulțumesc
poporului român și să îi spun că aceasta este o prietenie care nu se va termina
și care va continua multă vreme în viitor, nu doar în istorie. Mă simt aici ca
acasă, mă simt ca într-o țară prietenă, și nu vorbesc doar despre trecut, ci și
despre viitor”[158]. În sprijinul lor, cei care îl acuză pe Antonescu că ar fi
exterminat pe evrei aduc ca probe unele declarații ale sale în unele ședințe de
guvern, scoțând din context respectivele declarații și acordându-le statut de
fapte istorice certe, de sine stătătoare. O aberație, desigur.
Astfel, într-o ședință de guvern din 6 octombrie 1941,
unde s-au dezbătut de către guvern chestiuni despre regimul economic al
Basarabiei[159], cât și despre alte câteva zeci de probleme social-economice
ale țării, Ion Antonescu, când s-a început a discuta despre comerțul românesc,
a spus: „În privința comerțului, incontestabil trebuie s-o luăm de la început,
pentru că i-am exclus pe jidani și încet, încet îi scot și pe ceilalți străini,
în afară de cei cari au comerțul vechi acolo. Dar tendința mea este să fac o
politică de purificare a rasei românești și nu voi da înapoi în fața unei
piedici ca să realizez acest deziderat istoric al Neamului Nostru”[160].
Înțelesul spuselor sale e clar: comerțul românesc trebuia să aparțină românilor
și nu străinilor indiferent cine ar fi fost aceștia. El vorbea de „purificarea”
comerțului românesc, a economiei românești prin îndepărtarea străinilor, și nu
de exterminarea acestora, de purificare etnică. În opinia lui Ion Antonescu,
rostită tot în cadrul ședinței de guvern menționată, „omogenitatea și puritatea
rasei”[161] dau forță, temelie statului român și nu frontierele sale. Și în
acest caz, Antonescu se referea la „omogenitatea” rasei românești în sens
comercial, economic. Statul român trebuia să-i izgonească pe străini din
comerțul românesc, să-l purifice nu în sens etnic, și nici prin exterminarea
străinilor, ci ca aceștia să nu mai aibă rol determinant în viața economică a
țării.
Când, în alte ședințe de guvern, Ion Antonescu a
vorbit că va omogeniza poporul român, iar pe străini îi va face să plece, el
avea în vedere pe evreii comuniști, pe ruși și ucraineni. Acestora li se
permitea să plece în țara pe care ei o iubeau și pe care o considerau a lor:
U.R.S.S.. Și foarte mulți au și plecat acolo. Iar alți evrei au fost ajutați să
emigreze în Palestina, ca și în cazul vasului Struma[162]. Dacă vasul n-a ajuns
la destinație, vina nu e a guvernului român.
În cadrul altei ședințe de guvern, cea din 8 aprilie
1941, între sutele de probleme dezbătute, rezolvate, când s-a discutat despre
nevoia tipăririi unor hărți istorice care să includă toate provinciile istorice
locuite de români, Ion Antonescu face apologia studiului istoriei, a trecutului
eroic al Neamului pentru dezvoltarea sentimentelor patriotice, naționale. Ion
Antonescu credea că „educația copiilor și a tinerilor din punct de vedere
patriot și național”[163] ar fi nimerit să se facă cu ajutorul poeziilor și
cântecelor de acest gen[164]. Tineretul românesc, spunea Antonescu, copiii din
școli ar trebui educați în sensul acesta: „ura împotriva dușmanilor
nației”[165]. Spusele lui Antonescu erau făcute, așa cum am subliniat din plin
în paginile cărții, într-un timp când milioane de etnici români, intrați în
stăpânirea Imperiului Sovietic și al Ungariei horthyste, erau uciși,
schingiuiți, deportați, exterminați. În acest context istoric a declarat Ion
Antonescu ceea ce a declarat și nu dintr-o xenofobie manifestă și patologică
cum se minte de decenii. Ce ar fi trebuit să declare Ion Antonescu, atunci, la
8 aprilie 1941, când dinspre Ungaria și U.R.S.S. veneau vești cutremurătoare
despre crimele contra românilor de acolo? Să declare dușmanilor, ucigașilor în
masă ai românilor din acele provincii românești dragoste, iubire veșnică? Dacă
românii nu ar fi fost supuși unor stăpâniri criminale, genocidare de către cele
două state, desigur că nu ar fi apărut aceste violențe de limbaj la Ion
Antonescu. De altfel, de când o declarație a unui șef de stat care cuprinde
expresii verbale tari, unele violențe de limbaj la adresa unor străini
înseamnă, au însemnat, automat, crime în masă, ură de rasă? Dacă a luat unele
măsuri împotriva evreilor comuniști, Ion Antonescu nu a făcut-o din ură de
rasă, ci pentru că erau comuniști și reprezentau un pericol pentru România, din
nevoia de a avea liniște în țară. Cine nu respecta Legile, suporta rigorile
acestor Legi, gândea el și nu numai el.
Am analizat și argumentat, în cuprinsul cărții, atunci
când am scris despre ședința de guvern din 8 aprilie 1941, cu privire la
afirmațiile dure ale lui Ion Antonescu cu privire la străinii care trădau Țara,
așa că nu mai insist. Cititorul poate reciti acel capitol din carte pentru a se
informa și edifica dacă argumentele, justificările aduse de mine, în sprijinul
poziției șefului statului român de atunci, sunt corecte și în acord cu
contextul istoric existent la acea vreme.
Nicolae Steinhardt în „Jurnalul Fericirii” atribuie
lui Ion Antonescu salvarea evreilor din România în anii ultimului război
mondial. N. Steinhardt a trăit în acel timp, a fost martor direct, iar
afirmațiile lui poartă pecetea autenticității: „Despre Antonescu însă nu pot să
nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cutezat să i se opună lui
Hitler, să-i țină piept într-o chestiune de onoare personală... Antonescu i-a
ținut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden; dârz, cu modestia
cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei”[166].
Și Radu Lecca, aflat în acceași celulă, la Jilava (în 1962 - n. a.), cu N.
Steinhardt, a afirmat despre Antonescu că evreii din România au fost salvați de
Ion Antonescu „cu prețul câtorva zile de lucru de opt ore și dormit acasă,
câtorva apartamente”[167]. Mihail Sebastian confirmă în Jurnalul său despre
obligarea evreilor de către regimul Antonescu, în octombrie 1941, de „a preda
statului efecte de îmbrăcăminte”[168]. Evreii trebuiau să dea boarfe în funcție
de venitul fiecăruia, fiind împărțiți în „7 categorii distincte”[169]. Măsura
luată de regimul Ion Antonescu i s-a părut lui Mihail Sebastian
„extravagantă”[170], „neașteptată”[171], cu aspecte comice[172].
În legătură cu munca la care ar fi fost supuși evreii,
după cum afirmase Radu Lecca, citat de N. Steinhardt, în ședința de guvern din
19 noiembrie 1941, guvernul a decis ca „munca de folos obștesc”[173] evreii să
o răscumpere în bani. Suma propusă de ministrul N. Stoenescu pentru
răscumpărarea muncii evreilor trebuia să fie de 30.000 lei de persoană,
propunere pe care Ion Antonescu nu o acceptă: „Să nu puneți 30.000 lei, că n-au
să poată plăti toți suma aceasta. Contribuția fixă s-o socotiți în raport cu impozitele
plătite fiscului”[174]. Mai mult, în noiembrie 1941, în plină epocă de
„holocaust”, nu-i așa (!), Ion Antonescu refuză să-i pună pe evrei la muncă, în
schimbul căreia „fiecare evreu să plătească”[175]. Șeful statului era preocupat
nu de uciderea în masă a evreilor români, ci de faptul că guvernul pe care îl
conducea să dea „o soluție dreaptă”[176] în așa fel încât „ca fiecare să
plătească în raport cu posibilitățile și câștigurile lui”[177]. Fiind vorba de
bani la mijloc, Ion Antonescu a solicitat guvernului să identifice o soluție
„care să nu dea posibilitatea unui funcționar necinstit ca să stoarcă pe
evrei”[178]. Evreii care nu puteau răscumpăra cu bani valoarea muncii, dispuse
Ion Antonescu, erau obligați să „facă muncă în folosul obștesc”[179]. Iar în
cazul când erau evrei care nu puteau munci, nici plăti, „Comunitatea”[180]
evreiască va plăti „pentru ei”[181]. După Ion Antonescu, dacă evreii nu vor să
lupte, „sânge nu varsă pentru neamul acesta” [182] să contribuie „cu foarte
puțin la greutățile lui”[183]. Ale neamului românesc, adică.
Referitor la munca evreilor și răscumpărarea acesteia
în caz că ar fi refuzat s-o facă, redau, in extenso, declarația făcută de Ion
Antonescu, în ședința de guvern din ziua de 19 noiembrie 1941, care infirmă,
iarăși, minciuna, mistificarea cum că el ar fi ordonat, urmărit exterminarea în
masă a evreilor români: „Acei care au fost scoși din viața economică sânt
supuși la muncă de folos obștesc. Dacă cineva nu poate s-o facă, plătește.
Acela care n-are posibilitatea să plătească, plătește Comunitatea pentru el.
Dacă nu, este expediat din țară, pentru că noi nu ținem paraziți în țară”[184].
Revenind, precizez că Ion Antonescu a fost condamnat
la moarte a șasea oară pentru că în închisorile românești prizonierii,
deținuții cei internați ar fi fost supuși unor „tratamente neomenoase”. Și în
cazul acestor acuzații aduse Mareșalului, tribunalul nu a adus nicio dovadă.
Faptele, realitatea istorică infirmă asemenea
acuzații. În sute de luări de poziție, Ion Antonescu a dispus limitarea
abuzurilor, pedepsirea autorilor acestora; desele vizite unde erau depuși cei
internați, de la Crucea Roșie Internațională la Nunțiul Papal, Andrea Cassuolo,
de la lideri politici la ziariști străini, infirmă asemenea acuzație. Acuzația
e doar o afirmație nesusținută de fapte, de nimic dovedită, o invenție, o
mistificare.
Sentința de condamnare a lui Ion Antonescu a fost și
rămâne un exemplu de justiție specifică regimului stalinist. Legea 312 din 24
aprilie 1945 a fost creată special pentru a putea fi pedepsit Ion Antonescu. În
baza Legii 312, el a fost condamnat și asasinat.
Demonizarea lui Ion Antonescu după anul 2000, la
atâtea decenii după război, printr-o campanie mistificatoare fără precedent,
având ca rezultat impunerea unor legi liberticide de tip stalinist, nu are
nimic de a face cu adevărul istoric.
Este limpede că Ion Antonescu, în anii guvernării
sale, nu a ordonat masacre contra evreilor sau a altor populații din România.
Cum se explică că imediat după 1944 și până în 1990, nimeni nu a scris un
cuvânt despre exterminarea în masă a evreilor români de către regimul Ion
Antonescu în anii 1940-1944? De ce nu au făcut-o? Pentru că știau adevărul: Ion
Antonescu i-a salvat pe evreii români de la exterminare. Nimeni în anii ’50 nu
a scos o vorbă despre „holocaustul” românesc, deși mare parte din guvernanți erau
evrei. Ce scopuri se ascund în spatele culpabilizării poporului român de
genocid, la opt decenii de la evenimente??? De ce este făcut răspunzător statul
român, poporul român, Ion Antonescu de exterminarea în masă a populației
evreiești de-abia după anii 2000? De ce această acuzație nu a fost făcută
imediat după război, când trăiau mii, zeci de mii, sute de mii de martori care
ar fi putut mărturisi adevărul?
Cei care îl acuză pe Ion Antonescu de genocid
antiiudaic trebuie să aducă în sprijinul lor nu declarații efectuate în ședințe
de guvern, să nu facă afirmații, să nu legifereze în sensul dorit de ei, ci să
aducă în sprijin documente istorice autentice. Nu cu mărturii orale, la 70-80
de ani după evenimente, nu cu fapte inventate se pot dovedi Crimele în Masă, ci
cu documente istorice autentice. O Lege nu poate ține loc de adevăr istoric. O
ordonanță de guvern nu poate ține loc de adevăr istoric. Nu se substituie
acestuia.
Este limpede că Ion Antonescu nu a înfăptuit nici una
din crimele ce i s-au pus în seamă de către tribunalul stalinist în mai 1946.
Ion Antonescu a servit, în cei patru ani ai guvernării
sale, cu cinste, devotament, loialitate, credință și responsabilitate statul și
poporul român. Uciderea lui a fost un asasinat barbar înfăptuit de ocupantul
sovietic și slugile lui alogene din România. Ion Antonescu nu a fost și nu este
criminal de război, nici autor de genocid, ci un mare fiu al Națiunii Române,
un erou-martir, o personalitate istorică de dimensiuni grandioase în istoria
poporului român.
În concluzie, Ion Antonescu, departe de a fi fost ceea
ce susțin mistificatorii de ieri și de azi ai adevărului istoric, rămâne în
istoria românilor, așa cum reiese din mii de documente istorice oficiale,
singura întrupare a ideii de român absolut.
Notă - Fragment din volumul „Ion Antonescu”, autor
Gică Manole, Botoșani, Ed. Quadrat, 2022.
Aranjament grafic - I.M.
----------------------------------------------------------------
[1] Procesul Mareșalului Antonescu.
Documente, vol. II, pp. 278 – 279.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, p. 278.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p. 280.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 282.
[9] Ibidem, p. 285.
[10] Ibidem, p. 305.
[11] Ibidem, p. 306.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem, p. 308.
[14] Ibidem, p. 309.
[15] Ibidem, p. 312.
[16] Ibidem, p. 324.
[17] Ibidem, p. 420.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, p. 421.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem, p. 422.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem, p. 423.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem, p. 427.
[31] Ibidem, p. 428.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem.
[34] Gh. Buzatu, Execuția Mareșalului
Antonescu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009, p. 151.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem.
[37] Ibidem.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem, p. 159.
[41] Ibidem.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem.
[44] Ibidem
[45] Ibidem.
[46] Ibidem.
[47] Ibidem.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50] Ibidem.
[51] Ibidem.
[52] Ibidem.
[53] Procesul Mareșalului Antonescu.
Documente, vol. II, p. 429.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem.
[56] Ibidem.
[57] Ibidem, p. 430.
[58] Gh. Buzatu, op. cit., p. 160.
Vasiliu, profesorul Alexianu. Pe mareșal,
năvalnica spaimă a lui Ică (Mihai Antonescu – n. ns.), refuzul de a se
împărtăși, starea de prostrație pe care o căuta și obținea prin folosirea de
barbiturice, îl indispunea grozav. Îi făcea aspre reproșuri”.
[59] Ibidem; vezi și N. Steinhardt,
Jurnalul Fericirii, în idem, Opere 1, Editura Mănăstirea Rohia–Polirom, Iași,
2008, p. 244: „Spre seară, Lecca (Radu – n. ns.), destins și el, ne povestește
ultimele zile ale Antoneștilor și celor osândiți la moarte odată cu ei:
Pantazzi, Piki
60] Gh. Buzatu, op. cit., p. 160.
[61] Ibidem.
[62] Ibidem.
[63] Ibidem.
[64] Ibidem.
[65] Ibidem.
[66] Ibidem.
[67] Ibidem.
[68] Ibidem.
[69] Ibidem.
[70] Ibidem.
[71] Ibidem.
[72] Ibidem.
[73] Ibidem.
[74] Ibidem.
[75] Ibidem.
[76] Ibidem.
[77] Ibidem.
[78] Ibidem.
[79] Ibidem.
[80] Procesul Mareșalului Antonescu.
Documente, vol. II, p. 431.
[81] Ibidem, p. 432.
[82] Ibidem, p. 433.
[83] Ibidem.
[84] Ibidem.
[85] Ibidem.
[86] Ibidem.
[87] Ibidem.
[88] Ibidem, p. 434.
[89] Ibidem.
[90] Ibidem, p. 435.
[91] Ibidem.
[92] Vezi Gh. Buzatu, Execuția Mareșalului
Ion Antonescu, pp. 154 și urm.
[93] Procesul Mareșalului Antonescu.
Documente, vol. II, p. 435.
[94] Ibidem, p. 436.
[95] Ibidem.
[96] Ibidem.
[97] Ibidem.
[98] Ibidem.
[99] Ibidem.
[100] Ibidem, p. 437.
[101] Ibidem.
[102] Ibidem.
[103] Ibidem.
[104] Ibidem.
[105] Ibidem, p. 438.
[106] Ibidem.
[107] Ibidem.
[108] Ibidem.
[109] Ibidem.
[110] Ibidem.
[111] Ibidem, p. 439.
[112] Gh. Buzatu, op. cit., p. 165.
[113] Ibidem.
[114] Ibidem.
[115] Ibidem, p. 166.
[116] Ibidem.
[117] Ibidem.
[118] Ibidem.
[119] Ibidem, p. 161.
[120] Ibidem.
[121] Ibidem.
[122] Ibidem.
[123] Ibidem, p. 162.
[124] Ibidem.
[125] Ibidem.
[126] Ibidem.
[127] Ibidem.
[128] Ibidem.
[129] Ibidem.
[130] Ibidem.
[131] Ibidem, p. 163.
[132] Ibidem.
[133] Ibidem.
[134] Ibidem.
[135] Ibidem.
[136] Ibidem.
[137] Procesul Mareșalului Antonescu.
Documente, vol. II, p. 442.
[138] Ibidem.
[139] Ibidem.
[140] Ibidem, p. 443.
[141] Ibidem.
[142] Ibidem.
[143] Stenogramele Ședințelor Consiliului de
Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V (octombrie 1941 - ianuarie 1942),
Ediție de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă și Maria Ignat,
București, 2001, p. 440.
[144] Ibidem, p. 453.
[145] Ibidem.
[146] Ibidem.
[147] Ibidem.
[148] Ibidem.
[149] Ibidem.
[150] Ibidem.
[151] Ibidem.
[152] Ibidem.
[153] Ibidem, p. 454.
[154] Ibidem.
[155] Ibidem.
[156] Ibidem.
[157] Ibidem.
[158] Alex Mihai Stoenescu, Armata,
Mareșalul și Evreii, Editura RAO, București, 1998, p. 4.
[159] Stenogramele Ședințelor Consiliului
de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V (octombrie 1941 – ianuarie 1942),
Ediție de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă și Maria Ignat,
București, 2001, p. 1.
[160] Ibidem, p. 8.
[161] Ibidem.
[162] Vezi Stenogramele..., vol. V, p.
203, unde Ion Antonescu a afirmat: „pe mine mă interesează ca acești ovrei să
plece din țară”.
[163] Stenogramele Ședințelor Consiliului
de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. III (aprilie – iunie 1941),
București, 1999, p. 105.
[164] Ibidem.
[165] Ibidem.
[166] Nicolae Steinhardt, Jurnalul
Fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 245.
[167] Ibidem.
[168] Mihail Sebastian, Jurnal. 1935 –
1944, Editura Humanitas, București, 2016, p. 405.
[169] Ibidem.
[170] Ibidem.
[171] Ibidem.
[172]
„Umorul” măsurilor lui Ion Antonescu a avut urmări benefice: a salvat
400.000 de evrei români de moarte.
[173] Stenogramele..., vol. V, p. 165.
[174] Ibidem, p. 173.
[175] Ibidem.
[176] Ibidem.
[177] Ibidem.
[178] Ibidem.
[179] Ibidem.
[180] Ibidem.
[181] Ibidem.
[182] Ibidem.
[183] Ibidem.
[184] Stenogramele Ședințelor Consiliului
de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V, p.p. 174.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu