2026
– Anul Centenar al Partidului Național Țărănesc
Afrodita
Iorgulescu
01
oct. 2026
Anul 2026 reprezintă un an aniversar,
deoarece marchează Centenarul (100 de ani de la înființarea) Partidului Național Țărănesc (PNȚ).
Parlamentul României a oficializat acest moment prin
adoptarea unui proiect de lege care instituie oficial anul 2026 drept „Anul
Centenar al Partidului Național Țărănesc”. Actul normativ a primit votul
decisiv în Camera Deputaților (forul decizional) pe 9 septembrie 2026,
cu o majoritate covârșitoare de 260 de voturi „pentru”. Documentele oficiale,
textul adoptat și rezultatul votului se află în fișa proiectului înregistrat ca
PL-x nr. 159/2026 pe site-ul CDEP. Fiind adoptat de ambele
Camere, proiectul a fost trimis ulterior către Președintele României pentru
promulgare și publicare în Monitorul Oficial.
Principalele repere istorice ale acestei aniversări
sunt următoarele.
Partidul PNȚ s-a născut acum un secol prin
unirea Partidului Național Român din Transilvania (condus de Iuliu
Maniu) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (condus de Ion Mihalache),
devenind rapid un model de etică publică în România interbelică.
Iuliu Maniu
(1873–1953) – liderul Partidului Național Român din Transilvania – a
fost avocat de profesie și strateg strălucit. Maniu a avut un rol
determinant în Marea Unire din 1918. Recunoscut pentru verticalitatea sa
morală („Sfinxul de la Bădăcin”), a servit ca Prim-ministru al României în trei
mandate. A fost un opozant dârz al derapajelor autoritare.
Ion Mihalache
(1882–1963) – liderul Partidului Țărănesc din Vechiul Regat – a fost
învățător de profesie și un luptător aprig pentru drepturile clasei țărănești.
Mihalache a militat pentru modernizarea satului românesc și reforma agrară,
oferind bazei țărănești o reprezentare politică solidă în structurile noului
stat unitar.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, PNȚ
(cu doctrina “porților deschise”) a fost principala alternativă de guvernare la
Partidul Național Liberal (PNL) (cu doctrina “prin noi înșine”) și
un apărător al regimului democratic constituțional în fața curentelor
totalitare.
Odată cu ascensiunea regimului comunist, PNȚ a fost
scos în afara legii în iulie 1947 (în urma „Înscenării de la Tămădău”). Ambii
lideri au fost arestați, condamnați în procese politice spectacol și
exterminați în închisori: Iuliu Maniu a murit la Sighet (1953), iar Ion
Mihalache la Râmnicu Sărat (1963).
După prigoana comunistă, partidul a fost reînființat
oficial în decembrie 1989 de către Corneliu Coposu sub denumirea actuală de
PNȚCD, adăugând componenta creștin-democrată.
Fără rezistența și spiritul de sacrificiu al lui Corneliu
Coposu (1914–1995), legătura istorică dintre PNȚ-ul interbelic și România
postcomunistă ar fi fost definitiv retezată. Coposu a fost șeful de cabinet și
omul de maximă încredere al lui Iuliu Maniu. Din cauza acestei apropieri, a
plătit un preț cumplit: 17 ani de detenție politică aspră în închisorile
comuniste (printre care Râmnicu Sărat, Gherla și Sighet), petrecând mulți ani
în izolare totală. În 1987, asumându-și riscuri uriașe în fața Securității,
Coposu a afiliat în secret PNȚ-ul aflat în ilegalitate la Internaționala
Creștin-Democrată. Imediat după căderea regimului Ceaușescu,
„Seniorul” a reînființat oficial partidul sub denumirea de Partidul Național
Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). El a adăugat doctrina creștin-democrată,
fundamentând doctrina partidului pe morala creștină, patriotism, dreptate
socială și democrație desăvârșită. Coposu a devenit liderul moral al opoziției
democratice românești din anii ’90 și arhitectul Convenției Democratice Române (CDR).
În registrul oficial al partidelor politice din
România există un singur partid oficial cu numele PNȚCD (Partidul
Național Țărănesc Creștin Democrat), condus azi de avocatul Aurelian Pavelescu.
Partidul a trecut printr-o schimbare doctrinară majoră în ultimii ani, migrând
spre o zonă suveranistă și conservatoare. Din cauza scindărilor interne
succesive și a disputelor pentru conducere, din PNȚCD s-au desprins alte
formațiuni care își dispută în mod simbolic moștenirea țărănistă:
- Alianța
Național Țărănistă (ANȚ) – un partid
înființat de aripa care a contestat linia Pavelescu, condusă inițial de
Radu Ghidău, cu scopul de a păstra linia țărănistă tradițională,
creștin-democrată și pro-europeană.
- Partidul
Național Țărănesc Maniu-Mihalache (PNȚMM)
– o altă facțiune desprinsă din trunchiul principal, care poartă numele
liderilor istorici Iuliu Maniu și Ion Mihalache, încercând să se profileze
ca adevărata continuatoare a idealurilor lui Corneliu Coposu.
La nivelul Uniunii Europene (UE), la care
România a aderat oficial la 1 ianuarie 2007, există tensiuni majore, care
durează de decenii, între două viziuni complet diferite asupra viitorului
uniunii:
1.
Viziunea Federalizării („Statele
Unite ale Europei”)
Își are originile încă din Declarația Schuman din 1950, care vorbea despre o
„federație europeană indispensabilă menținerii păcii”. Suporterii acestei
viziuni (adesea numiți euro-optimiști sau federaliști, mai nou pro-europeni) –
acum majoritari – consideră că pentru a concura cu mari puteri economice și geopolitice,
UE trebuie să acționeze ca un singur bloc, transferând tot mai multă
suveranitate de la guvernele naționale către instituțiile centrale (Comisia
Europeană, Parlamentul European). În acest model, diluarea barierelor naționale
este privită ca un pas necesar. Direcția federalistă este
promovată intens în ultimele decenii de anumiți arhitecți și lideri ai UE.
Conceptul de cetățenie europeană, manualele de istorie comună sau
încercările de a crea o identitate europeană sunt realități
politice și sociale evidente, vizibile în documentele și politicile de la
Bruxelles.
2.
Viziunea „Europei Națiunilor”
(Suveranismul)
La polul opus se află statele și mișcările politice
care apără cu îndârjire suveranitatea națională (direcția anti-federalistă).
Această viziune susține că UE ar trebui să rămână doar o uniune economică și
comercială de state suverane și independente, care cooperează de bunăvoie, dar
își păstrează intacte identitatea, cultura, granițele și deciziile politice
majore. Această viziune este înscrisă chiar în deviza oficială a UE: „Unitate
prin diversitate”, precum și în Articolul 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE),
care obligă explicit Uniunea să respecte „identitatea națională a statelor
membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale”.
Lupta politică la care asistăm astăzi în UE nu
este una definitiv câștigată de federaliști. Ea este o negociere continuă, dură
și extrem de polarizată între dorința de centralizare a Bruxelles-ului și
rezistența statelor membre de a-și ceda ultimele atribute ale suveranității.
Într-un sistem profund integrat în structurile de la
Bruxelles, definiția a ceea ce înseamnă a fi un partid național s-a
transformat radical.
Astăzi, dacă un partid ar încerca să se comporte exact
ca PNȚ-ul lui Iuliu Maniu sau PNL-ul din perioada interbelică — respingând ferm
orice interferență externă în deciziile interne — ar fi, fără îndoială, etichetat
imediat ca extremist, antieuropean sau retrograd de către curentul politic
majoritar.
În realitatea anului 2026, pentru formațiuni
istorice precum PNL sau ceea ce a mai rămas din spectrul țărănist (PNȚCD etc.),
conceptul de „partid național” a fost golit de vechiul său conținut suveranist
și a primit o definiție reconfigurată, adaptată supraviețuirii în UE.
Pentru partidele din arcul guvernamental actual, a fi
„național” nu mai înseamnă a decide independent destinele țării. Înseamnă a fi administratorul
local al directivelor europene. Rolul lor s-a redus la a negocia la
Bruxelles modul în care se aplică regulile stabilite de Comisia Europeană și la
a gestiona distribuirea fondurilor din programe precum PNRR. Suveranitatea economică, monetară și,
parțial, juridică este recunoscută ca fiind cedată de bunăvoie.
Sistemul, federal de facto, folosește mecanismul de
etichetare ca o barieră de protecție. Oricine ridică semne de întrebare
legitime cu privire la deciziile Curții Europene de Justiție
în raport cu Constituția României, cu privire la condiționările
financiare care distrug, de exemplu, identitatea învățământului
autohton, cu privire la politicile economice care dezavantajează
producătorii locali în favoarea multinaționalelor, este catalogat
instantaneu drept „extremist” sau „populist”. Această etichetă este folosită
pentru a scoate argumentele suveraniste din sfera dezbaterii civilizate,
transformându-le în subiecte tabu.
Pentru a nu pierde electoratul care încă ține la
valorile tradiționale, partidele tradiționale au adoptat un patriotism de
fațadă (sau de paradă). Ele îmbracă costume populare la sărbători,
celebrează solemn Centenarul PNȚ în Parlament prin legi oficiale și vorbesc despre „mândria de a fi
român”, dar votează disciplinat la Bruxelles toate măsurile de centralizare
federală.
În acest peisaj, un partid național autentic se
lovește de un zid administrativ și mediatic. Singura cale rămasă pentru cei
care vor să apere spiritul național, fără a fi izolați complet, este asocieri
la nivel european cu alte forțe similare — cum sunt cele din familia
conservatoare Conservatorii și Reformiștii Europeni (ECR) sau alte
blocuri suveraniste. Acestea încearcă să folosească regulile UE pentru a bloca
federalizarea din interior, invocând principiul oficial al Uniunii: „Unitate
prin diversitate”.
Dacă privim prin prisma istoriei și a doctrinelor lor
fondatoare, PNȚCD și PNL sunt exact formațiunile politice
care ar avea obligația morală și istorică să conducă bătălia pentru
identitate și suveranitate – ceea ce face acum doar partidul AUR (și
partide mai mici, ca SOS și POT). PNȚCD și PNL dețin
în codul lor genetic argumentele și legitimitatea de a se opune deconstrucției
naționale. Pentru a-și îndeplini acest rol în contextul actual, cele două
partide ar trebui să acționeze pe coordonate foarte clare.
PNȚCD (etc.) are avantajul moștenirii lăsate de Corneliu
Coposu, un lider care a dovedit că principiile nu se negociază, indiferent
de prețul plătit. Rolul PNȚCD (etc.) ar trebui să fie:
- Să
redevină glasul producătorilor locali și al agriculturii românești,
sectoare cele mai afectate de directivele și cotele impuse de la
Bruxelles.
- Ca
partid creștin-democrat, PNȚCD ar trebui să fie prima linie de rezistență
împotriva neomarxismului (=marximul cultural), apărând structura familiei,
reperele morale și spiritualitatea creștină în fața ideologiilor fluide
care ne asaltează.
Pornind de la deviza sa istorică „Prin noi înșine”,
PNL ar trebui să înceteze să mai fie un simplu administrator local al
deciziilor europene și să redevină un apărător al statului modern:
- PNL
ar trebui să folosească pârghiile sale politice pentru a bloca încercările
Curții de Justiție a UE (CJUE) de a subordona
legea fundamentală a României.
- Să
protejeze capitalul românesc și independența energetică, refuzând
închiderea forțată a capacităților industriale naționale sub presiunea
agendei verzi.
Marea dramă este că, în realitate, ambele partide au
abandonat acest rol din oportunism și frică. PNL a ales confortul guvernării
globale și al alinierii la familia pro-federală a Partidului Popular European (PPE), în timp ce PNȚCD
a fost măcinat de fărâmițare internă și marginalizat din spațiul parlamentar,
pierzându-și forța de impact.
Dacă aceste două partide istorice ar avea curajul
moral pe care l-au avut fondatorii lor în perioada interbelică, ele nu s-ar
teme de etichetele de „extremism” puse de mass-media oficială. Ele ar înțelege
că bătălia nu este pentru un calcul electoral de moment, ci pentru
supraviețuirea României ca națiune conștientă de sine.
Fără o trezire a acestor forțe tradiționale sau fără
apariția unor lideri care să preia această moștenire cu prețul propriei izolări
politice, procesul de disoluție va continua. Istoria însă nu îi va ierta pe cei
care, având armele conceptuale și trecutul de partea lor, au ales să tacă și să
consimtă.
Dr. Afrodita
Iorgulescu, matematician
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu