HIPNOZA GĂINILOR
Ben Todică
Întreaga societate pare să devină
tot mai agresivă în felul în care își rezolvă și își conduce viața,
condiționată tot mai mult de bani.
Banul, care ar fi trebuit să fie
un instrument al vieții, a fost transformat uneori în scopul ei. Din unealtă, a
devenit stăpân. Din mijloc, destinație. Și atunci apare întrebarea: Ce se
întâmplă cu omul când începe să slujească instrumentului pe care el însuși l-a
creat?
Popoare întregi își aleg
conducători cu speranța că aceștia vor apăra pacea, bunăstarea și normele
morale ale comunității. Și totuși, uneori, cei investiți cu această
responsabilitate ajung să servească alte interese decât cele pentru care au
fost aleși. Iar când interesele devin mai importante decât oamenii, violența
începe să pară o soluție. Tinerii sunt bombardați zilnic cu imagini în care
puterea este asociată cu forța, iar masculinitatea cu violența. Parcă trebuie
să fii dur ca să fii bărbat. Parcă trebuie să domini ca să fii respectat. Parcă
mâna care lovește valorează mai mult decât mâna care întinde ajutor.
Dar dacă violența este pedepsită
individual, ce se întâmplă cu cei care o privesc, o consumă, o admiră sau se
obișnuiesc cu ea? Ce se întâmplă cu martorul? Ce se întâmplă cu victima? Și,
mai ales, ce se întâmplă cu copilul care învață să privească toate acestea ca
pe ceva firesc?
Dacă uneori supăr prin ceea ce
scriu, accept acest lucru. Nu vreau însă să jignesc. Aș vrea să deranjez
somnul. Să creez acea mică stare de neliniște care ne face să ne întrebăm dacă
nu cumva mergem într-o direcție greșită. Pentru că există un moment în care
trezirea devine prea târzie.
Este prea multă violență în lume.
Și ceea ce mă sperie nu este doar existența ei, ci faptul că începe să pară
normală. Ridicăm în istorie monumente unor oameni care au trimis milioane de
ființe spre moarte și apoi ne mirăm că generațiile următoare încă se luptă cu
ecoul lor. Hitler a murit. Dar ideea de a controla masele, de a transforma omul
într-un număr și de a pune puterea deasupra vieții nu a murit odată cu el. Poate
că aici este adevărata problemă.
Nu Hitler ca persoană. Ci hitlerismul
ca tentație a puterii. Dorința de a avea mase la dispoziție. Dorința de a fi
stăpân. Dorința de a decide cine merită să trăiască, cine trebuie să tacă și
cine trebuie să dispară.
Istoria ne-a arătat deja unde
poate duce această tentație. De aceea trebuie să fim atenți la ecoul ei. Violența
nu aduce pace. Violența produce alte răni care, mai devreme sau mai târziu, cer
alte răspunsuri. În spatele ei se află adesea lupta pentru putere, control,
teritoriu, resurse sau bani. Iar violența nu discriminează. Nu se oprește la
poarta celui bogat. Poate lovi mai întâi omul sărac, dar unda ei ajunge, în
cele din urmă, și la cel care credea că este protejat de avere.
Când casa comunității arde, nu
poți rămâne la nesfârșit în camera ta spunând: „Pe mine nu mă privește.” Nu
trebuie să ne ascundem de teamă.
Poate că trebuie să-i ajutăm
chiar și pe cei care au uitat ce înseamnă pacea să-și amintească faptul că au
mai mult de câștigat împreună cu noi, în comunitate, decât singuri în propriul
lor bârlog. Nu trebuie să transformăm adversarul în dușman. Trebuie să încercăm
să-l readucem la masa la care încă putem vorbi. Pentru că, înainte de a deveni
victime, putem fi oameni. Și înainte de a deveni dușmani, putem fi vecini.
O problemă uriașă este ușurința
cu care sistemul nostru ajunge să accepte violența. Un act violent, repetat
suficient de des, își pierde puterea de a ne mai șoca. Societatea se
desensibilizează.
Astăzi privim. Mâine trecem mai
departe. Poimâine nici nu mai observăm. Și poate aici începe adevărata
primejdie: nu atunci când violența apare, ci atunci când ochiul nostru se
obișnuiește cu ea.
Mass-media, filmele și imaginile
comerciale pot transforma violența într-un spectacol atât de obișnuit, încât
devine greu să mai observăm momentul în care ficțiunea începe să modeleze
realitatea. De ce trebuie să asociem frumusețea, puterea, seducția și succesul
cu imaginea armelor? De ce trebuie ca eroul să fie atât de des omul care
lovește? De ce trebuie să ni se spună, direct sau indirect, că ești mai
puternic dacă poți distruge?
Nu spun că trebuie să interzicem
poveștile despre violență. Spun doar că trebuie să învățăm să vedem ce ne fac
aceste imagini. Poate că aceasta este forma modernă a hipnozei. Nu ni se spune:
„Devino violent!” Ni se arată. Din nou. Și din nou. Și din nou. Până când nu
mai întrebăm de ce.
Copiii văd războaie, arme,
explozii și oameni transformați în personaje de consum înainte de a înțelege ce
înseamnă cu adevărat moartea. Iar copiii cresc.
Cei care astăzi privesc mâine vor
lua decizii. Cei care astăzi învață să admire forța pot ajunge, într-o zi, să o
folosească. Ce fel de lume construim pentru ei? Ce rămâne în sufletul unui
copil care vede permanent că puterea aparține celui care lovește? Devine
sufletul lui mai puternic? Sau se cicatrizează? Și poate că, într-o zi, acești
copii vor veni în fața noastră și ne vor întreba: „De ce ați tăcut?”
Iar noi nu vom mai putea spune că
nu am știut. Pentru că am văzut. Am auzit. Am privit. Am trecut mai departe.
Atunci poate că ei ne vor striga:
„Tăceți! Trebuia să vorbiți când trebuia să vorbiți!” De aceea scriu acum. Nu
pentru a speria. Nu pentru a condamna. Ci pentru a încerca să trezesc ceva.
Trezirea începe printr-o
întrebare. Și întrebarea mea este: Treziti-vă, găinilor!
Nu vă spun să vă fie frică. Vă
spun să vă treziți din hipnoză. Proprietatea privată oferă libertate
individului, dar comunitatea oferă cadrul de securitate și legalitate în care
acea proprietate poate exista. Libertatea individuală nu plutește în aer. Ea se
sprijină pe reguli comune, pe instituții, pe responsabilitate și pe încrederea
că ceilalți vor respecta același spațiu.
Când cei care au beneficiat cel
mai mult de pe urma regulilor comune aleg să se separe complet și să ignore
nevoile colective, legea rămâne una dintre puținele voci care mai pot apăra
interesul general.
De aceea întrebarea nu este dacă
trebuie să existe libertate. Ci: Cum păstrăm libertatea individuală fără să
distrugem comunitatea care o face posibilă?
Și, mai departe:
Ar trebui ca asemenea
reglementări să pornească de la nivelul autorităților locale, prin decizii ale
comunității, sau avem nevoie de un cadru legislativ național ferm, astfel încât
regulile să nu poată fi ocolite de cei cu cea mai mare putere financiară?
Poate că răspunsul nu este nici
într-o parte, nici în cealaltă. Poate că avem nevoie de amândouă: libertate
pentru individ și responsabilitate față de comunitate.
Pentru că banii pot cumpăra
multe. Pot cumpăra case. Pot cumpăra terenuri. Pot cumpăra confort. Dar nu pot
cumpăra o societate sănătoasă dacă oamenii din ea nu mai au grijă unii de
alții. Iar dacă ajungem să credem că putem trăi fiecare singur, în propria
noastră fortăreață, poate că am uitat cel mai simplu adevăr: nimeni nu poate
construi o lume numai pentru el. Mai devreme sau mai târziu, lumea vine peste
gard. Și atunci ne întâlnim. Din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu