Mircea Dorin Istrate - Îmi este dor

 

Îmi este dor

 

 

~*~

 

Trecut-a vreme lungă, de când, el, DRUMUL ȚĂRII

Nu-mi SCÂRȚÂIE-n durerea poverilor din CARE,

Ce-ADUCEAU în toamnă, din largele hotare,

Cel rod de VIEȚUIRE, să trecem iarna mare.

 

Uitat-am și de TINA din toamnele ploiase,

De COLBUL cel fierbinte din veri, o nebunie,

Când ULIȚA cea MARE  era mereu pustie,

Și-n  primăveri când totul, AMIROSEA a floare.

 

Acuma NU-I mai tină, nici colbul cel prăfos, 

Pe ulița cea mare e LINIȘTE și PACE,

Nimic din toate cele, cea LARMĂ nu mai face,

Că SEC îmi pare satul și fără de FOLOS.

 

Mi-e dor de tină TOAMNEI

De IERNI ce-s colindate,

De CARE încărcate,

De urmele țărânei,

Icoană

neuitată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

ÎNVĂŢĂTOAREA

 

A semănat destine mereu pe-a vieţii cale

Şi pus-a înainte trăirea dumisale

Copiii să înveţe din cărţi să buchisească,

Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească

Averea cea de aur primită spre păstrare,

Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.

 

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,

S-a bucurat când roada a fost mărită faptă

Simţind că o petală din lauri-nălţării,

Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări

Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,

Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.

 

Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,

A fost şi multă miere dar şi amar pelin,

Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,

Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,

De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,

Din el la toţi să-mpartă  hrănindu-i în visare.

 

Acum, îmi stă de-oparte , în colţul ei de lume,

Mai are-o tresărire când cineva îi spune

Aşa mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte

Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte

Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare

În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.

 

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată

De ce va pus în inimi atunci, ca viaţa toată

Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,

Curată nestemată , în aur poleită.

Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime

Smeriţi să-i faceţi vorbă , cu un cuvânt de bine.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

&

SĂRUTA-VOI   MÂNA   CARE

Doamnei mele învăţătoare Oproescu Viorica.

*

Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare

Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,

Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare

Să-i îndulcească anii înserării.

 

Iar în cuvinte mute, miruite

De gând curat ascuns în lăcrimare,

Mă voi ruga la Tine, Preamărite,

Să-i ocroteşti cea cale în iertare.

 

Şi zilele să-i faci o bucurie

Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,

Să învăţăm a socoti şi-a scrie,

Să descifrăm a slovelor cărare.

 

Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,

Şi nici măsură-n aur şi carate,

E scânteierea cea de vieţuire

Ce fără ea trăirea nu se poate.

 

***

De-o vezi cumva pierdută în mulţime

Opreşte-o, şi sărută-i mâna care,

Pe tine, ne-nceputu-n isteţime

Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DOMNULUI   PROFESOR

Neuitatului meu  profesor de istorie,

Veteran de război, Ionescu  Nicolae.

 

*

Dascăl vechi cu rădăcina în moşia veşnicită,

Truditor la talpa ţării, cu durere-i zilnicită,

A văzut moartea-n tranşee, muşcătura ei de plumb,

Umilinţa unui lagăr şi-adevărul cela strâmb.

 

De aici venit-au toate când cu vorba lăcrimată

Ne spunea că ţara-i omul şi ţărâna sărutată

De acela ce-şi dă viaţa pentru sfânta libertate

Nu în vorbe ci în fapte, ca să-nvingă cea dreptate.

 

Astăzi, bob de veşnicie în umbrosul cimitir

Este-al nostru dascăl vrednic, lung pomenic dintr-un şir

Ce-au trecut cu bărbăţie tot bătătorind cărarea

La urmaşi s-o laşe dară cunoscută, urcătoare.

 

***

Preaiubite domn profesor, toţi v-aducem mulţunire

C-al nost suflet feciorelnic l-aţi purtat prin vremi bătrâne,

Ca să ştim că doar iubirea de moşie întăreşte

Braţul celui slab ce neamul, cu-a lui viaţă îl păzeşte.

 

Domn profesor, cât mai suntem vă purtăm în al nost’ gând

Cum mereu trăit-aţi viaţa, caldă flacără arzând,

Iar de-a fost cumva vreodată să vă facem supărare,

Azi iertaţi să fim cu toţii, vă cinstim c-o închinare.

 

Mircea Istrate

 

 

 

SFINȚI  DE  MIERE

 

Vouă dascăli, sfinți de miere, n-am cuvinte preasmerite

Să vă-nalț cu sfiiciune lăcrimate mulțumiri,

Pentru cât din al vost’ suflet, ne-ați tot dat, învățăminte

Să ne facem rost în lume și cărări de fericiri.

 

Voi, pe lungul drum al vieții sunteți candele aprinse

Ce deschis-ați ochii noștri când am fost neștiutori,

Să-nțeleagă mersul lumii și în minți ce-s necuprinse

Să ne puneți pentru viață tăinuitele comori.

 

Fără voi, această lume ar fi tot ca la-nceputuri

Că n-ar fi cine să ducă mai departe omenetul,

Să-i înalțe a sa frunte către cer, din negre luturi,

Să-i arate viitorul și trecutul și prezentul.

 

De aceea al vost suflet, l-împărțiți în fiecare

Să își facă drumul vieții netezit și urcător,

Iar cu ce le dați acuma, boabe de mărgăritare,

Ei să-și semene cărarea, facă-și timpul ’nălțător.

 

Mai apoi, când vă veți duceți, că așa e legea firi,

Prin câmpiile celeste mulțumiți și împăcați,

Veți rămâne pomenire în icoana amintiri

Nemurindu-vă cel nume, sfinți de miere, lăudați.

*

De n-am spus, precum se cade, în puținele-mi cuvinte

Vorbe binemeritate pentru arsul vost’ divin,

Mă iertați, voi iertătorii, cum făcut-ați mai ’nainte,

Că-ndrăznesc în fața vostră, preasmerit să mă înclin.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DASCĂLI   ÎNVECHIŢI   ÎN   TIMPURI

 

Voi ce sunteţi plămădeală de frumos şi bunătate,

Voi lăsaţi ades în grija zilnicitelor nevoi,

Voi ne daţi din al vost’ suflet taine strânse într-o carte

Ca pe ramul tânăr facă, roadă bună cel altoi.

 

Voi tociţi de-amar sub vremuri, tot  minţiţi de marii zilei,

Voi jertfelnici fără nume, nembuibaţi pe-al vieţii drum,

Purtători de demnitate şi blazon de veşnicie,

Voi bogaţii fără- avere, începutu-ne-aţi cel drum.

 

Voi lumini ce daţi la alţii din a voastră-nţelepciune,

Cioplitori în inimi crude şi în suflete curate,

Învăţatu-ne-aţi să facem peste vreme lucruri bune

Ca în urmă să rămână lăudate-a noastre fapte.

 

Peste voi şi-al vost’ renume cernem astăzi mulţumire

Pentru toate cât făcut-aţi s-aveţi sufletu-mpăcat,

Vrem să ştiţi c-al vostru nume se va face nemurire

Când în gând de pomenire, vă-ncinstim cu-n lăudat.

 

***

Din înaltul fără margini, în a nopţii feerie

Când veţi fi un roi de stele sclipitoare şi cuminţi,

De privim la bolta rece spunem lumii să se ştie,

Că aţi fost şi voi odată, muritori cu gust de sfinţi

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DASCĂLILOR   NOŞTRI

 

Voi ce-aveţi în grai dulceaţa rostuitelor cuvinte

Ce le puneţi ca plămadă într-un suflet de copil,

Din al vostru gând, seminţe azi le faceţi pentru minte

Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.

 

Ca o flacără vă ardeţi ca să puneţi în fiinţă

Şi-n a tainiţelor inimi sfinte boabe de lumină,

Iar fântâna vieţii voastre apă vie însfinţită

Următorilor le deie, că sunt cruzi şi fără vină.

 

La puţini statui va face viaţa asta hăituită

Ce-n nevoi şi suferinţă vă va arde ca pe-o iască,

Voi, crescuţi în demnitate într-o lume prea grăbită,

Sunteţi oastea cea modestă, osândită să trăiască.

 

Eu v-aseamăn, de-mi daţi voie, cu o candelă aprinsă

Care arde tremurată sus pe tâmple de altare,

Să-nsfinţească darul vieţii şi-ntr-o lacrimă prelinsă

Să adune bucuria, că pe mulţi făcut-aţi oameni.

 

Când plecaţi din astă lume înspre cerurile nalte

Să vă faceţi roi de stele, împăcaţi şi fericiţi,

Toţi veţi fi trecuţi de-a pururi în a vieţii lungă carte

Şi-n a noastre inimi unde, veţi rămâne veşniciţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NEMURIŢII  NOŞTRI  DASCĂLI

Fără ei am fi nimic

 

Îndulciţi de-o amintire care vine de departe

Am întors a vremii file unde-o vreme-am încăput,

Ajungând în Mica Romă, cea cu dascăli plini de carte

Ce ne-au dat din a lor ştiinţă darul vieţii de-nceput.

 

Din comoara lor de taină am primit înţelepciune

Să ne fie calea noastră luminată, urcătoare

Şi îndemnul ca la viaţă să-i plătim cu fapte bune

Chiar de ea e mincinoasă, şi-i o lungă încercare.

 

Cu-acest dar ne-am dus în lume ca să strângem nu avere,

Nu palate, nu putere, nu purcoaie mari de bani,

Ci un pumn de mulţumire şi respectul ce nu piere,

De la toţi acei pe care luminatu-i-am în ani.

 

Vouă dascăli ce o vreme ne-aţi fost sprijin şi părinţi,

Astăzi pulbere de stele prin lactee căi albastre,

Al nost’ suflet plecăciune vă aduce şi ca sfinţi

Nemuriţi vă ţinem minte până fi-vom şi noi astre.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Povești adevărate

 

Un moș BĂTRÂN, precum e veacul, un sfânt ce seamănă cu DACUL

De pe COLUMNA milenară, ne-a spus odată, într-o doară,

Mai într-o SEARĂ întomnată, la CLACĂ-n șură, adunată,

Că noi, aceia de ACUM ce VIEȚUIM pe-al vieții drum,

În bune, rele, mai cu toți, suntem NEPOȚI de STRĂNEPOȚI

Ai DACILOR, ce l-au avut, în fruntea lor pe-un NETEMUT,

Pe DECEBAL, un REGE care, a adunat din larga zare

Poporul DAC, cel răsfirat și-apoi, în jurul lui, ÎNCONJURAT,

Ce l-au avut ADAM, ca Moise, pe înțeleptul lor, ZALMOLXE

Și-apoi așa ÎMPREUNAȚI, când s-au știut cu toții FRAȚI,

Au fost în GLORIE și-n FALĂ, știuți de lumea de afară,

Ca mari VITEJI, ce n-aveau teamă, de MOARTEA ceea, ce-i vicleană.

 

Noi, PRUNCI așa, de două șchioape, ȚÂNGĂI ce moțăiam pe-aproape,

Ne minunam de cea poveste, știind că Moșu nu glumește

Și ne visam VITEJI oșteni, în satul nostru de moșneni,

Luptând cu oricare DUȘMAN, venit asupra ăstui neam,

Să ne-apărăm cea LIBERTATE, ISTORIA cu-a sale fapte,

Și LIMBA, fagure de miere, GREDINȚA care-n veci nu piere

Și DATINI vechi și OBICEIURI, ce ne-au ținut în mii de feluri,

Acesta neam ÎMPREUNAT, mereu din părți tot ATACAT.

 

Tot Moșu, SPUSU-mea apoi, în primăveri arând cu boi,

Povești cu MIRCEA și ȘTEFAN, cu ȚEPEȘ vodă, brav oștean,

Cu cel MIHAI de os domnesc, UNIND cel suflet românesc,

Cu CUZA, omul drag dreptății, cu AVRĂMUȚ unidu-și moții

Și mii și mii de bravi OSTAȘI, ai noștii bunici  și tați și frați,

Ce dat-au VAMĂ viața lor, ne fie pentru brav ONOR,

Să țină astă sfântă ȚARĂ, nicicând pe-aicea să nu PIARĂ.

Așa am ÎNVĂȚAT atunci, cu Moșul meu ce-i printre cruci,

ISTORIA acestui neam și-am vrut să fiu, ai ei OȘTEAN.

*

Acum ne IARTĂ dragă Doamne, dar de vreo zece bune toamne,

Dispare DRAGOSTEA de ȚARĂ, de NEAMUL ce odinioară,

A fost de alții LĂUDAT, de cât în veacuri a LUPTAT,

Să fie-n toate NESUPUS, până l-al lumii cel apus.

**

Ce e ACUM la mine-n sat, PUSTIU, cu TINERET plecat,

Vecia-și doarme SOMNUL bun, acol’, la margine de drum,

Iar eu am pus înlăcrimat, CUIBARU-n care o vreme-am stat

În TAINA unui gând curat, frumos și-n toate,

ADEVĂRAT.

 

~*~

Prof. de istorie

Mircea Dorin Istrate