Să nu trăim în minciună! (1)
Lector univ.
dr. Alexandru Mărchidan
30 Iulie 2025
Îndemnul din titlu nu reprezintă
o simplă reiterare a unei norme deontologiste, ci sinteza unui program ce a
salvat și poate salva comunități și societăți întregi, dacă va fi aplicat. Fără
a exagera, spunem că ar putea salva chiar lumea, pentru că acum minciuna poate
fi propagată instant aproape în orice societate. De ce pericol să fie salvată
lumea prin viața în afara minciunii? Răspunsul istoriei din secolul trecut este
foarte clar: de totalitarism. Pentru creștini, răspunsul este și mai tranșant:
de tatăl minciunii, acela care le-a strecurat în minte primilor oameni minciuna
cea mai mare: că răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, omul Îi poate lua
locul.
Rod Dreher, un autor american tot
mai cunoscut, a scris chiar o carte intitulată „Să nu trăim în
minciună! Un manual pentru disidenții creștini” publicată de editura
Contra Mundum, în traducerea Smarandei Nistor, 2021, la doar un an după
apariția variantei originale. Dacă ne întrebăm de ce autorul nu și-a intitulat
cartea apelând la biblicul îndemn „Trăiți în Adevăr!”, lecturându-i lucrarea
vom găsi două justificări. Prima are legătură cu acest țesut informațional
malign ce se multiplică exponențial și este bine hrănit ideologic: minciuna ca
război, mărturisit sau nu fățiș, împotriva Adevărului, nu doar împotriva
diverselor tipuri de adevăr. Cealaltă justificare este dată chiar de autor:
preluarea titlului unui eseu – mesajul de rămas-bun scris de Alexandr
Soljenițîn înainte de a fi exilat. În acest mesaj el spune că orice sistem
totalitar este un colos cu picioare de lut, pentru că este o ideologie clădită
pe minciună și se alimentează cu ea. Chiar și atunci când utilizează adevăruri,
ideologia le prinde în ordinea sa, le maculează și le transformă, efectul fiind
orbitor pentru cei care au nevoie de justificarea propriilor slăbiciuni. A
rămâne demn într-un sistem ce vrea să acapareze totul nu înseamnă neapărat a te
ridica în public pentru a spune adevărul, însă cu siguranță începe cu refuzul
de a afirma ceea ce nu este adevărat, adică refuzul de a da glas și viață
stăpânirii minciunii prin propria persoană. Dacă oamenii s-ar uni cât mai mulți
în a respecta această condiție minimală, ideologiile s-ar dezintegra. De fapt,
într-o societate vigilentă, ele nici nu ar apuca să se coaguleze instituțional.
Care este rostul cărții lui Rod
Dreher? El nu a dorit să scrie pur și simplu o nouă carte despre totalitarism,
ci a fost interesat să descrie condițiile apariției sale (și prin asta să tragă
un semnal de alarmă), iar apoi să prezinte strategii valabile - testate în
secolul trecut - de a-i face față în cazul în care oamenii vor trebui totuși să
îndure manifestarea sa. Dreher a început demersul documentării în 2015, când
cineva l-a sunat pentru a-i spune cu fermitate că societatea nord americană se
află în zorii totalitarismului, gustând deja o variantă a sa, numită
„totalitarism de mătase”. Persoana respectivă era un eminent medic american a
cărei mamă, imigrantă cehoslovacă, știa bine din țara natală, ca deținut
politic timp de șase ani, ce înseamnă să fii martor la restrângerea libertății
în numele unor iluzii. Îngrijorarea acelei femei a fost provocată de știrile
din mass-media referitoare la valul de atacuri și amenințări (exprimate pe
rețelele sociale) la adresa proprietarilor unei pizzerii, după ce aceștia i-au
spus unui reporter că nu vor accepta să livreze pentru nunta a două persoane de
același sex. Amenințările la adresa vieții proprietarilor și a bunurilor
deținute i-au obligat să închidă porțile localului pentru o perioadă. Elitele
liberale se pare că nu au fost deloc tulburate de atacul împotriva acestor
persoane, ceea ce denotă consensul în fața atitudinii atacatorilor. Ideologia
împărtășită și susținută de ei îi făcea să nu vadă vreo problemă: atunci când
libertatea religioasă se confruntă cu drepturile homosexualilor, se știe deja
ce parte are „dreptate”...
Cei care au trăit sub comunismul
sovietic nu pot face abstracție de următoarea asemănare: liberalismul clasic,
axat pe drepturile individului, este înlocuit de către elite cu un crez
progresist unde justiția și dreptatea sunt analizate în termenii grupurilor.
Oamenii sunt evaluați în funcție de identificarea cu grupurile din care fac
parte, în funcție de o viziune prestabilită referitoare la ce grupuri sunt
„bune” sau „rele”. Conform acestei grile de etichetare a persoanelor sunt
încurajați membrii societății să analizeze orice comportament și să îl
sancționeze prin gesturi de respingere, de izolare, astfel încât „vinovatul” să
își revizuiască atitudinea dacă nu dorește să fie exclus din societate. Această
armă psihologică este multimilenară tocmai pentru că este deosebit de
eficientă. De exemplu, în societatea comunistă, dacă se afla că cineva a fost
chemat la anchetă, vecinii și deseori chiar rudele parcă nu-l mai cunoșteau pe
acel om. Nu era nevoie să le spună cineva să facă asta, pentru că ei înșiși intrau
automat într-un mod de aliniere la ceea ce credeau că ar dori Fratele cel Mare
să vadă din partea lor. Nimeni nu-i mai acorda învinuitului prezumția de
nevinovăție, pentru că Partidul știa mai bine și pentru că orice asociere cu
persoanele indezirabile însemna complicitate la „crimă”. Autocenzura se instala
ca la o apăsare de buton.
Tocmai această teamă de a nu fi
etichetat drept „rău” a început să apară în Vest; o astfel de etichetare atrage
consecințe distructive și poate iremediabile, deci în acest sens teama este de
înțeles. Însă nu este de înțeles de ce ar trebui să fie acceptate premisele
care stau la baza unei construcții sociale generatoare de frică. Un profesor
emigrat din Cehoslovacia i-a mărturisit lui Dreher că „a început să remarce o
schimbare în urmă cu aproape un deceniu: prietenii lui coborau vocea și se
uitau peste umăr, atunci când formulau opinii conservatoare. Când el însuși își
exprima convingerile pe un ton normal al vocii, americanii începeau să se
foiască neliniștiți și să cerceteze iute cu privirea restul încăperii, ca să
vadă cine s-ar putea să asculte. «Așa am crescut eu», mi-a spus el, «dar se
presupunea că aici nu se întâmplă la fel»” (p. 17). Iar ceea ce se întâmplă,
continuă Dreher, este un militantism progresist, profund anticreștin, descris
de Papa Benedict al XVI-lea drept o dictatură mondială a unor ideologii
aparent umaniste. Opiniile incorecte politic fac niște paria din cei care
le-au exprimat, personificări ale răului, țapi ispășitori pentru nefericirea
unor grupuri victimizate; vinovații sunt repetenți (deci trebuie reeducați) la
examenul cel mai important din noua lume a păcii și armoniei, anume examenul
„multiculturalismului”, al „diversității”, „incluziunii”, „echității” ș.a.m.d.
Autoritarismul, de nedorit desigur, este o dictatură ce presupune
monopolul politic, pe când totalitarismul dorește mult mai
mult: controlul ideilor, al gândurilor (de aici autocenzura), iar în mod ideal
își dorește ca sclavii să își iubească stăpânul, călăul libertății lor, să îi
fie recunoscători pentru noua orânduire în care au fost eliberați de povara
alegerii. Totalitarismul este unica sursă a adevărului și de aceea nu suportă
vreo concurență. De aceea, atât pentru nazism cât și pentru comunism,
creștinismul trebuia eradicat; oferindu-le oamenilor o viziune complet diferită
asupra vieții și demnității lor, reprezenta alternativa cea mai „rea” în fața
ideologiei. În acest sens, totalitarismul „de mătase” nu diferă prin nimic de
vechiul totalitarism „de fier”. Doar mijloacele sunt altele și contextul este
diferit acum, mult în avantajul ideologilor: dacă înainte accentul era pus pe
frică, acum dorințele hedoniste ale indivizilor primează. Locuitorii minunatei
lumi noi nu prea se pot despărți de instrumentele prin care își procură
diversele plăceri, instrumente prin care totodată pun la dispoziția terților datele
personale atât de prețioase. Modelul creditului social din China așteaptă la
ușa societăților democratice (atât cât mai sunt) un moment prielnic pentru a fi
implementat. Tatonări sunt deja destule, anumite instituții cu acces la date
personale au și fost prinse cu „mâța-n sac” (vezi cazul Snowden); se încearcă
modelarea mentalităților în direcția acceptării tehnologiilor de unificare a
informațiilor în numele diverselor facilități și măsuri de siguranță. Doar
datorită reminiscențelor mult hulitei culturi creștine – ce pune preț fără egal
pe libertatea persoanei – nu s-a ajuns chiar acolo. Totuși, istoria dovedește
fără urmă de îndoială că un bun social dobândit nu este garantat pe veci,
uneori nici măcar pentru două generații. Așa cum nimeni nu a scăpat de problema
setei doar pentru că a băut o dată pe săturate din izvor, tot astfel
societățile nu rămân totdeauna în afara marelui pericol al pierderii
libertății. Cât despre raportul dintre cele două tipuri de totalitarism, orice
persoană rațională înțelege că varianta soft („de mătase”) poate fi terenul de
instalare a variantei „de fier”, atunci când toate condițiile sunt îndeplinite
și interesele de putere o cer.
Dar de ce se pierde totuși
libertatea, cum începe acest proces? Din cauza concesiilor făcute celor care ne
spun diverse minciuni cu miză uriașă, iar unele dintre cele mai mari minciuni
sunt: omul va fi fericit dacă se eliberează de instincte, dacă face
orice dorește (atâta timp cât nu este interzis de lege; însă a fi legal nu
înseamnă automat a fi moral); dacă se eliberează de constrângerile
vieții de familie; dacă este cetățean al lumii, pentru că
națiunile sunt rele, asupritoare; dacă înlătură din viața sa orice fel
de suferință, pentru că suferința este în sine un rău; omul va fi fericit mai
ales dacă se eliberează de credința în Dumnezeu. Terapeuticul a devenit
modul de a fi al omului modern, a observat și a profețit Philip Rieff, sociolog
și critic de cultură american, în cartea sa de referință The Triumph of
the Therapeutic (1966). Deși Rieff nu era un credincios, spune Dreher,
el a dovedit o mare capacitate de înțelegere a realității și a pericolelor de
la orizont. El afirma că moartea lui Dumnezeu în Vest a dus la înlocuirea
Omului Religios cu Omul Psihologic „care credea că nu există nicio ordine
transcendentă și că scopul vieții este să-ți găsești propria cale prin
experiment. Omul nu se mai vedea pe sine ca fiind un pelerin aflat într-o
călătorie plină de sens, împreună cu alții, ci ca fiind un turist care călătorește
prin viață conform propriului itinerar, stabilit de sine însuși și având ca țel
suprem fericirea personală. [...] În cultura terapeutică, triumfătoare peste
tot, marele păcat este să stai în calea libertății altora de a-și găsi
fericirea după cum doresc. Ceea ce merge mână în mână cu revoluția sexuală”
(pp. 31-32).
Cultura terapeutică pune în centrul existenței starea de bine,
autoîmplinirea, fericirea mea așa cum o văd eu,
care nu este acea fericire (socratică, platoniciană, aristotelică, creștină) în
directă legătură cu virtuțile. În această nouă cultură, nefericiții sunt de
obicei victime absolvite de obligații morale, reperabili prin apartenența la
anumite grupuri. Persoanele care îndrăznesc să arate că sursa fericirii este
dincolo de „sacralitatea” bunului plac subiectiv, devin vinovați de un păcat
capital: acela de a tulbura semnificația acceptabilă a fericirii din mințile
noilor cetățeni. Ei au neîncetat nevoie de validarea acestei semnificații,
probabil pentru că ceva din adâncul lor le spune că fericirea nu înseamnă
ternul bine de moment (în cel mai bun caz) repetat zi de zi și cu atât mai
puțin înseamnă „morala porcului”.
Această schimbare este
considerată de Rieff drept o revoluție încă și mai radicală decât cea bolșevică
(până și ei credeau că dorințele personale trebuie să fie subordonate unei
cauze mai înalte), pentru că efectele ei se vor propaga mult timp după căderea
Zidului Berlinului și, în plus, se vor amplifica, atrofiind capacitatea
oamenilor de a fi stăpâni pe propria voință. Revoluția culturală postcomunistă
este și una postcreștină, având în centru minciuna că îl lasă - doar de dragul
binelui său - pe ins liber să urmărească hedonismul și individualismul. Însă,
dacă omul este scos din ordinea sacră, atunci principiul fondator al noii
culturi îl reprezintă promisiunea originară a șarpelui din Eden, veți
fi ca Dumnezeu, fără să le fi spus și „traducerea”: veți fi închiși în
tristețea de a fi proprii voștri idoli, în nebunia solipsismului. Împlinirea
acestui tip de cădere se reflectă azi, cel puțin parțial, în mania selfie.
Tot Rieff spunea că nu poți avea o cultură fără cult, fără credința
împărtășită cu alții într-o ordine sacră, ci poți avea doar o subcultură.
Tot astfel, un umanism fără Dumnezeu îi conduce pe adepții săi la un nivel al
subumanității. În cultura terapeutică, religia cade într-o spiritualitate
diluată, unde își poate face lor orice. Iar dacă liderii religioși vor face
concesii - cum deja s-au făcut destule, cu rezultate ușor de observat - acestei
„culturi”, atunci ei înșiși vor contribui din plin la năruirea credinței. Dacă
se definește autentica libertatea ca simplă libertate de a alege în detrimentul
alegerii virtuții, atunci a început reformarea religiei după principiile
terapeuticii axate pe capriciul subiectiv. Din acest motiv „atât de mulți
creștini conservatori nu au văzut, și nici acum nu pot să-și explice,
victoriile pe care continuă să le obțină trans-sexualismul în războiul
cultural. Fenomenul trans-sexualismului, care impune afirmarea psihologiei în
răspărul realității biologice, este o culminare logică a procesului început cu
secole mai devreme” (p. 32).
Sociologii religiei Christian
Smith și Melinda Lundquist Denton au propus în 2005 sintagma „deism terapeutic
moralist”, pentru a caracteriza atitudinea generală pe care au adoptat-o
confesiunile creștine din Statele Unite, în demersul de a lua culoarea lumii,
în loc să încerce să păstreze reperele atunci când lumea se duce la vale.
Cultele par a împărtăși credința că Dumnezeu există și nu vrea nimic de la
oameni - doar să fie „amabili și fericiți”. Moralitatea creștină a fost
contopită cu fluxul economiei de piață, flux ce se mișcă în direcția
relativizării. Așa se explică, susține Dreher, de ce etosul terapeutic a fost
absorbit de către Dreapta Religioasă. Ca atare, anti-cultura pare atotprezentă,
din moment ce spiritul terapeuticului a cucerit chiar și bisericile mai
conservatoare. În acest context, nu suntem prea departe de generalizarea
„Statului Polițienesc Roz”. Spunem „generalizare” pentru că el își face deja
simțită prezența prin sancționarea - pentru a da exemplu! - unora dintre cei
care s-au exprimat/manifestat incorect politic. Statul Polițienesc Roz (numit
astfel de criticul social contemporan James Poulos) este un aranjament informal
în care oamenii vor renunța de bunăvoie la drepturile politice în schimbul unor
garanții ale plăcerii personale. Cum să te răzvrătești așa ușor împotriva
Fratelui cel Mare, când el ți-a pus la dispoziție Tehnologia cea Mare? Adică
„puterea” ce îți monitorizează continuu viața prin zeci de aplicații, cărți de
credit, dispozitive inteligente care îți fac viața mai ușoară și mai
plăcută.
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu