PARADOXUL
MINCINOSULUI
sau
epoca post-adevăr în diplomație
RADU
ȘERBAN
Trăim în „epoca post-adevăr”, ceea ce ne reamintește
paradoxul mincinosului: cretanul Epimenides afirmase că „toți cretanii mint”.
Enunțase o minciună, sau un adevăr, dacă el însuși era
cretan?!
Mutatis mutandis, oare tot ce afirmăm astăzi, în
„epoca post-adevăr”, trebuie pus sub semnul neadevărului?
A. Despre „post-adevăr”
Două momente marcante ale anului 2016 determinaseră
Dicționarele Oxford să aleagă adjectivul „post-adevăr” (post-truth) drept
cuvânt al anului, definind prin aceasta o perioadă în care opinia publică se formează
prin emoții personale și nu pe baza faptelor obiective.
Primul asemenea moment marcant a fost decizia Marii
Britanii, în iunie 2016, de a ieși din Uniunea Europeană. Se presupune că
apelul la sentimentele electoratului, mai mult decât la rațiunea sa, ar fi
înclinat balanța la referendum în favoarea „Brexit”. Nimeni nu va ști vreodată dacă
oamenii au votat mai mult cu inima, decât cu creierul.
Un al doilea moment marcant al anului 2016 în
conturarea „epocii post-adevărului” l-a reprezentat alegerea lui Donald Trump
ca președinte al Statelor Unite, creând o nouă hartă a puterii în lume și reconfigurând
relațiile transatlantice.
Ce au în comun cele două momente, „Brexit” și alegerea
lui Trump? Faptul de a convinge electoratul, prin diverse metode, de regulă
sentimentale și mai puțin logice, să voteze într-un anumit fel.
Emoționalul a prevalat în fața raționalului, în ambele
cazuri. În anul 2016 fusesem invitat la o masă rotundă pe tema ieșirii Marii Britanii
din Uniunea Europeană, înaintea referendumului din 23 iunie.
Participau câțiva manageri de firme din Tokyo, dar am
participat și patru ambasadori străini din Japonia. De ce tocmai ambasadorul
României? Pentru că în anul 2013 publicasem cartea „UK at the Centre of the
European Economy1 ”. Continuând cele scrise în carte, am opinat că „Brexit”
trebuia să se întâmple și că britanicii vor vota în favoarea ieșirii din UE,
conform așa numitei „Legi a UE”, promulgată în 2011, când încă lucram la
Londra.
Intuisem sentimentul britanicilor.
Regula „Chatham House” conform căreia s-a derulat masa
rotundă de la Tokyo îmi interzice acum să dau alte detalii, dar este suficient
pentru a sublinia importanța anului 2016 în conturarea „epocii
post-adevărului”.
Tema post-adevărului s-a ideologizat apoi, unii
pripindu-se cu concluzii majore, precum anticiparea unui „Post-Occident” la
conferința pentru securitate de la Munchen din 2017. Retrospectiv,
ideologizarea pare să se fi produs cu un anumit scop riguros urmărit, confirmat
în parte și de abordarea globală a pandemiei de Covid-19, pentru manipularea populației.
Dar nu risc intrarea în zona teoriilor conspiraționiste.
Tot mai uzitată în spațiul public, expresia „epoca
post-adevăr” se referă tocmai la zilele noastre, în care proliferează
dezinformarea, manipularea, propaganda, știrile false și altele asemenea.
Terminologic, prefixul „post-” sugerează ceva trecut,
ca postbelic sau postmeridian, deci „după adevăr” și nu „post” în sensul
restricției de a mânca de dulce. Metaforic, ar putea însemna și un asemenea
„post”, în sensul restricției de a „consuma” realitatea.
Pot înțelege că în această epocă realitățile obiective
își pierd din relevanță, mai ales în formarea opiniei publice. Neimportant și
irelevant, neglijat și prăfuit, uneori chiar persiflat, adevărul trece în
planul doi, mai ales pe agenda politicienilor, care aduc în prim plan propriile
interese, prin apel la sentimentele electoratului.
Descumpăniți de modul cum faptele alternative
denaturează realitatea, ridicăm un semn de întrebare chiar și asupra unor
precepte ca etica și corectitudinea, testând locuțiunea „am văzut cu ochii
mei”.
Da, am văzut cu ochii mei filmulețe pe TikTok, dar
falsificate!
Termenul „post-adevăr” poate fi un eufemism pentru
minciună.
Excluzând orice conotație apocaliptică, putem afirma
că am intrat în „epoca minciunii”. Opusul adevărului fiind minciuna, după adevăr
a sosit minciuna.
A privi în față acest trist „adevăr” (scuzați
redundanța!) nu înseamnă a ne panica, mai ales în momente de criză, când
adevărul se estompează ca în paradoxul cretanului 2, ci înseamnă a ne păstra sângele
rece. În mod paradoxal, ceea ce afirm acum poate fi total neadevărat, prin
simplul fapt că trăim în „epoca minciunii”.
Ca o contribuție românească la teoretizarea acestui
subiect actual, anticipând disputele din „era post-adevărului”, distinsul
președinte al Academiei Române, profesorul Ioan-Aurel Pop, în cartea „Istoria,
adevărul și miturile”3, pe care mi-a dăruit-o cu dedicație, punea încă din anul
2002 problema deformării informațiilor, mai mult sau mai puțin intenționată.
B. Diplomația în epoca post adevărului
Post-adevărul pune diplomația în fața provocărilor
opiniei publice, opinie formată în mod eronat prin recursul la factorul
emoțional și mai puțin la factorul rațional. Răspândirea dezinformării și a
manipulării oamenilor prin rețelele de mass-media impune o reevaluare a
strategiilor diplomatice tradiționale. Diplomația are nevoie de adaptare la
noul peisaj politic, de concentrare pe construirea încrederii, plecând de la
faptele obiective și angajându-se în comunicarea transparentă și contracararea
informațiilor false.
Încerc să sintetizez câteva din provocările cu care se
confruntă relațiile externe în această perioadă, ca apoi să sugerez și
potențialele măsuri diplomatice în fața acelor provocări.
1.Provocări
Demersurile diplomatice pot fi subminate de
răspândirea unor informații false sau înșelătoare prin intermediul rețelelor de
socializare sau al platformelor online, care afectează relațiile
internaționale.
Angajarea diplomatului într-un dialog rațional devine
mai dificilă în era post-adevărului, când emoțiile și convingerile personale
prevalează adesea în fața informațiilor reale.
În mod tradițional, diplomația alege „forța
dreptului”, în combaterea „dreptului forței”. În această nouă epocă, normele
internaționale își pierd din relevanță, deci „forța dreptului” slăbește.
Noțiunile tradiționale privind „puterea blândă” sau puterea non-coercitivă
(soft power) care se bazează pe influență culturală și valori comune, mult uzitate
în diplomația clasică, devin mai puțin eficiente, atunci când se contestă
faptele obiective și se manipulează știrile.
Propagarea informațiilor trucate poate exacerba
diviziunile existente deja în societate și poate obstrucționa identificarea
unui numitor comun în soluționarea diplomatică a disputelor interstatale.
Ca un corolar al provocărilor, epoca post-adevărului e
marcată de un declin al încrederii în instituții, fie ele guvernamentale sau
private, dar și al încrederii în mass media, în felul acesta diplomaților
venindu-le mai greu să-și facă meseria și să-și transmită mesajele. Diplomații
își erodează credibilitatea tocmai pentru că reprezintă guvernele.
În același timp, ca receptor de informații publice,
diplomatul poate deveni ținta unor știri false, sau tentative de manipulare sau
chiar de racolare.
2. Potențiale demersuri diplomatice
Conform manualelor, diplomații trebuie să se implice
în combaterea manipulării informatice, prin furnizarea de informații oneste, demascarea
relatărilor false și educarea presei.
Sună bine în teorie, dar în fapt labirintul
provocărilor complică lucrurile!
Educația și alfabetizarea mediatică reprezintă căi
esențiale de dotare a cetățenilor cu abilitățile necesare evaluării critice a informațiilor.
Dacă faptele pot fi trucate, în schimb apelul la
valorile fundamentale comune dă diplomației șansa să promoveze cooperarea și înțelegerea
în rândul oamenilor civilizați.
Misiunile diplomatice trebuie să-și extindă prezența
digitală, să se angajeze în comunicarea prin rețele sociale și în analizarea
datelor pentru a înțelege opinia publică.
Diplomații la post în străinătate trebuie să rămână
ancorați în dialogul cu publicul țării acreditare, nu numai online dar și
fizic, pentru a promova înțelegerea reciprocă și a ține cont de îngrijorările
partenerilor.
Metodele diplomatice de modelare a încrederii
publicului străin față de țara de origine se bazează pe transparență,
onestitate și receptivitate față de preocupările acelui public.
Dialogul uman dă valoare comunicării diplomatice.
La cele de mai sus se pot adăuga și alte măsuri,
printre care adaptarea la contextul local. Strategiile diplomatice au nevoie
acum de flexibilizare în raport cu contextul cultural și politic specific țării
acreditare, recunoscând faptul că un mecanism care funcționează într-un loc
poate să nu funcționeze în altul.
O altă contramăsură la provocările diplomatice ale
„epocii post-adevărului” poate fi și consolidarea multilateralismului, știind
rolul crucial jucat de instituțiile internaționale în combaterea dezinformării.
Rezumând, diplomația în era post- adevărului necesită
o abordare fără precedent, nuanțată și adaptivă la noiletehnologii
informaționale.
Chiar și în aceste condiții, punând accent pe
încredere, transparență și comunicare eficientă, diplomații pot naviga printre
provocările acestui nou peisaj politic și pot continua să construiască punți
între națiuni, fără a răspunde minciunii cu o altă minciună.
Îmbrățișând sincer adevărul în această epocă,
diplomația de calitate poate conduce la evitarea unor conflicte militare, de
orice natură.
București, 25 iunie 2025
RADU ȘERBAN
Trimis de: MI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu