Ovidiu M. Curea - Gara

 

Gara

Ing. Ovidiu M. Curea

23 Iulie 2025

 

Cald. De o parte și alta a căii ferate, porumbul cu știuleții culeși, așteaptă uscat, cu foile tari și ascuțite ca niște fierăstraie să fie tăiat.

Gara aștepta în liniște și nemișcare.

Vântul stătuse, iar vrăbiile săreau a pagubă printre șinele de tren căutând în dorul lelii niscai boabe de grâu căzute nu se știe când din nu se știe care tren de marfă sau măcar niște semințe măturate de pe peron de vântul care tocmai se oprise. Gara aștepta călătorii, aștepta însoțitorii călătorilor, îi aștepta pe cei care îi așteptau sau îi conduceau la tren pe călători, îi aștepta pe cei care să vină, pe cei care să plece. Îi aștepta pe toți, pe toți, pe cât mai mulți. Era păcat să vină trenul și să nu coboare nimeni, nimeni să nu urce, nimeni pe peron s-aștepte. Aștepta. Peronul era gol. Pustiu. Ceasul rotund cu cifrele care se profilau mari și negre pe cadranul alb atârna agățat de stâlpul de la capătul peronului și își făcea meseria cu exactitudine. Limbile rămase înțepenite indicau o oră la care nimeni nu privea. Nu avea cine. Un porumbel moțăia pierdut deasupra ceasului.

Prin pâcla de căldură mișcătoare din dreapta gării se vede că ceva încearcă să se apropie. Înaintează pe furiș, de teamă să nu trezească din nemișcare gara și peronul și ceasul și porumbelul. Se oprește încet și fără zgomot. Ușile rămân închise. Nimeni nu urcă, nimeni nu coboară. Așteaptă câteva minute, după care pornește încet, trece mai departe neștiut de nimeni, alunecând tăcut pe șine de parcă ar fi avut suspensie magnetică, de parcă nici nu ar fi fost.

Gara tace.

Din stânga, dinspre șoseaua care la vreo sută de metri trecea perpendicular peste calea ferată, pe sub barierele ridicate, o mulțime gălăgioasă și transpirată de mers și de căldură, grăbește către gară.

- Haideți că uite, se vede și ceasul. Mai sunt doar 10 minute până la tren.

- Dacă nu o fi stricat.

- Nu e! Uite, că și soarele arată cam aceeași oră ca și ceasul.   

Și ceata grăbi mai departe către gară.

Acolo, pe platforma din față, două autocare deșertaseră așa, cam ca la vreo sută de inși care trăgeau de bagajele băgate în burțile laterale ale autocarelor, târându-le apoi care cum putea către peronul gării. La ghișeul de bilete se făcuse coadă, iar casiera clănțănea ritmic cu cleștele biletele galben maronii pe care le întindea călătorilor prin ferestruica îngustă din fața ei. Acolo, călătorii cocoșați în fața ferestruicii ca să o vadă pe casieră și să se poată înțelege cu ea, făceau fericiți schimbul bani-contra bilete, după care  se îndreptau din șale și plecau victorioși către bagajele păzite pe peron de o rudă sau doar de o cunoștință cu care urmau să călătorească împreună.

Grupul gălăgios ce venea dinspre barieră ajunse și el, în sfârșit. Se împărți repede în două,  o parte la coadă la bilete, alta cu bagajele pe peron, gata de urcare atunci când trenul va ajunge în fața lor. Problema liniei la care va trage trenul nu se punea, întrucât gara nu avea decât două linii care treceau de o parte și de alta a peronului, așa că de pe peron te puteai urca în orice tren din oricare parte ar veni și oriunde s-ar duce.         

Gata! Toată lumea are bilete. Toată lumea e mulțumită și așteaptă nerăbdătoare trenul. Se vorbește tare, se râde, se strigă unul pe altul, se povestește cum și de ce și unde se duc, cine îi așteaptă acolo și cum o să fie. Pe nimeni nu interesează ce zice celălalt. Așteaptă impacientat ca partenerul de discuție să termine odată ce are de povestit, ca să își poată spune și el povestea lui.

Casa s-a închis. Casiera a dispărut pe ușa din spate. Dacă urma să mai sosească vreun întârziat, acesta va bate în ferestruică și casiera va apărea pe ușa din spate să-i clănțănească și lui un bilet.

Ce frumos o să fie în tren. Dacă o să fie prea cald, lași geamurile jos. Stai pe bancă în compartiment sau ieși pe culoar la o țigară, la o vorbă. Te uiți pe geam cum fug câmpurile într-o parte și în alta. Cum se aud roțile vagoanelor trecând peste joantele șinelor: pac-pac, pac-pac-pac-pac, pac-pac. Știți bancul cu zgomotul făcut de roțile vagoanelor. Nu? Fiți atenți, aici. Într-un compartiment, lumea cam obosită de drum începuse să moțăie. Roțile vagoanelor de tren cântau cântecul lor de care se îndrăgostise pe vremuri și Dorina Drăghici, când, un tânăr rupe tăcerea și întreabă așa, ca pentru el: domne, de ce s-or auzi roțile trenului bătând așa ritmic, ca la o comandă? Pac-pac-pac-pac? Tăcere. După câteva secunde un domn, despre care bancul spune că avea o anume ocupație, dar pe care eu nu v-o spun, zice:

Știți, noi facem cursuri de perfecționare și acolo la cursurile de perfecționare am învățat că suprafața unui cerc este Pi Er Pătrat. Și roata trenului e tot un cerc. Ei bine, atunci când Pătratul roții ajunge pe șină face pac. În fine, prostii care-ți trec prin cap așteptând în gară trenul...

Ia, auziți!: Trece ospătarul de la vagonul restaurant. Bate cu desfăcătorul în lada pe care o duce pe umăr și strigă: bere, bere rece, bere la băiatu, bere... A tăcut. Înseamnă că a pus lada jos și ia banii de la un călător însetat. Îi întinde o sticlă din ladă, după care o ridică din nou pe umăr și... bere, bere rece... Lasă că ne urcăm noi în tren...

- Hii, da cald se mai făcu! Lumea sta pe peron, care în picioare, care așezat pe bagaje. Unii se mai preumblă prin clădirea gării, la umbră sau pe la toalete, pregătindu-se de drum lung.

- Cald! Cald al dracului de cald. La cât ziceai că vine trenul?

- Vine, vine el. Totul e să ai răbdare și să îl aștepți.

- Și dacă nu vine?

- Cum să nu vină? Și lumea asta toată, de aici, de ce-l așteaptă? De proastă? Da tu de ce-l aștepți? De prost?

- Era în mersul trenurilor...

- Păi, vezi!?

- Văd, dar cam întârzie. De când îl așteptăm? O fi vreo oră?

- Da, să tot fie.

- Și ceasul ăla văd cu nici nu s-a mișcat de când am sosit noi în gară.

- Stai așa! Uite un impiegat de mișcare. Bună ziua, nu vă supărați, vă rog, nu știți trenul la ce oră trece?

- Care tren?

- Cum care, trenul? Trenul pe care-l așteptăm cu toții.

- Păi, ăla a trecut. Nu era nimeni în gară ca să se urce, nimeni care să se dea jos și a plecat, a trecut, s-a dus. Era ultimul. Altul nu mai e.

- Cum așa? Și noi cu ce mergem mai departe?

- Cu avionul sau cu mașina pe autostradă. Trenul…, vremea lui a fost odată, a trecut.

- Și gara? Gara de ce a mai rămas?

- Gara e muzeu. N-ați luat bilete tocmai ca să vizitați muzeul? Uitați-vă, bucurați-vă de ea că ne se știe nici ea cât o să mai rămână. Se aude că aici se va ridica un mare supermarchet sau un mol, mă rog, ceva... cam așa ceva.

- Și dumneata ce mai faci aici ca impiegat de mișcare?

- Cine v-a zis că eu sunt impiegat de mișcare? A, v-a derutat uniforma? Eu sunt custodele muzeului și deocamdată nu am primit noua uniformă. Rămân în asta până când o să fie gata cea nouă.

- Vreți să vă spun istoria gării? În ce an s-a construit? Care au fost șefii de gară de-a lungul timpului? Ce trenuri au trecut pe aici? Cine s-a dat jos din tren și cine s-a urcat de aici, din gara noastră? Ce marfare și cu ce mărfuri au trecut pe aici? Încotro s-au dus? Vreți? Nu vreți? Eei, atunci să fiți sănătoși și să ne vedem de ale noastre. Eu vă doresc la toți drum bun. Drum bun, pe oriunde ați lua-o și cu orice ați merge.

 

Aranjament grafic - I.M.