Savantul
de la Vălenii de Munte, veritabil istoric literar și comparatist român
Prof. dr.
Nicolae Mareș, Scriitor, publicist
16
Iulie 2025
Nicolae Iorga, marele istoric și creator român nu
numai că a cunoscut foarte bine, încă din tinerețe, istoria și cultura
poporului polonez, dar a manifestat față de ea și față de această națiune o
dragoste și o prețuire deosebite[1].
Nu întâmplător, academicianul de mai târziu l-a
trimis, la începutul anilor ʼ20, ca lector de limbă română la
Universitatea din Cracovia, pe promițătorul istoric P. P. Panaitescu. Ca unul
care l-am cunoscut personal pe fostul cercetător și rector al Universității
bucureștene, cel care a „a defrișat” pur și simplu arhivele poloneze de la
Cracovia, din vechea capitală a Jagiellonilor, fac această afirmație Dedicația
de pe volum avea formularea: „ Savantului, filosofului, poetului, cârmuitorului
corăbiei Statului.” Zegadłowicz îl cunoscuse pe Nicolae Iorga la Cursurile
Universității de vară de la Vălenii de Munte. Dedicația de pe volum avea
formularea: „ Savantului, filosofului, poetului, cârmuitorului corăbiei
Statului.” Zegadłowicz îl cunoscuse pe Nicolae Iorga la Cursurile Universității
de vară de la Vălenii de Munte[2].
În România, Nicolae Iorga a amintit mai rar, însă în
Polonia, de fiecare dată a subliniat, atunci când a avut prilejul, că primul
său profesor de istorie, încă de pe vremea în care a frecventat cursurile
gimnaziale la Botoșani, a fost un revoluționar polonez, unul dintre
participanții la răscoala militară de la 1863, denumită Insurecția din
ianuarie, respectiv Powstanie styczniowe.
Numele său era Tokarski, și se refugiaseră în Moldova,
împreună cu mulți alți polonezi, pentru a trăi și munci alături de români. Acel
profesor de gimnaziu străbătuse același drum bătătorit cu multe decenii în urmă
și de alți înaintași ai săi, aceasta începând cu secolul al XVIII-lea, de pe
vremea în care pe meleagurile poloneze mai era încă la modă chemarea: Kto
kocha ojczyznę niech jedzie na Wołoszczyznę (Cine își iubește patria
să fugă în Valahia!). Scopul emigrării lor fiind dobândirea libertății celor
două popoare, a noastră și a voastră, /nasza i wasza/, cum spuneau
fără nici o reținere.
Nu știu dacă marele istoric de mai târziu a cunoscut
butada rimată de mai sus, dar aceasta intraseră până și în paremiologia
poloneză, și în care Moldova și Muntenia figurau împreună drept
ținte salvatoare în fața opresorilor Poloniei, față de manifestările rușilor,
dar și ale prusacilor sau austriecilor, toți la un loc înfrățiți pentru a nu
pierde prada frăgezită în timpul dezmembrărilor săvârșite în anii 1772, 1793 și
1795.
De mare nevoie au părăsit polonezii meleagurile natale
pentru a se instrui în Apus și a reveni mai bine căliți și pregătiți pentru
eliberarea țării lor. În chinurile și în mintea reprezentaților Marii emigrații
poloneze de pretutindeni: Mickiewicz, Lelewel, Czartoryski etc., s-a născut
ideea de a lupta pentru dezrobirea țării lor și a altor națiuni care se ridicau
pentru eliberarea de sub opresiune străină.
De la polonezi au învățat pașoptiștii români ce
înseamnă și cum să aplice chemarea: Pentru libertatea voastră și a
noastră - înfrățindu-se pe baricadele revoluției de la 1846 și de la
1848 pentru realizarea acestui deziderat.
Un istoric de seamă englez, Norman Davies, i-a găsit
Patriei acestor revoluționari polonezi denumirea de „Teren de joacă al lui
Dumnezeu”[3].
Sper să nu greșesc prea mult spunând, că românii n-au
îndrăznit atât cât au visat și au dorit aceștia, militând necontenit pentru a-i
avea cât mai aproape - ca aliați - împotriva subjugării comune: ruse prusace și
austriece. Nu întâmplător, Nicolae Bălcescu a încercat, la rându-i, cu o
obstinație aparte, să îi atragă de partea sa, în 1849, pe revoluționarii
polonezi, împotriva împilării crude ungurești, respectiv pe Bem și pe
Dembinski, pentru ca aceștia să sprijine cauza românității[4].
Privind și mai atent în urmă, constat că primul dascăl
de istorie al lui Iorga a fost acel luptător care i-a insuflat o dragoste
aparte față de țara sa și de trecutul polonez. Când zorii eliberării Poloniei
au apărut, aceasta spre sfârșitul primului război mondial, chiar dacă păreau a
fi destul de nebuloși, Iorga a publicat în „Neamul Românesc” cel mai frumos imn
la adresa steagului polonez (Alb- Roșu), înălțat de militarii polonezi, cei
care se aflau printre trupele rusești staționate la Galați. Iată cuvintele
scrise de marele istoric:
„La Galați s-a ridicat steagul polon, al vulturului
alb care a biruit de atâtea ori crucea de pradă a Teutonilor și a păzit
Răsăritul întreg - și cel rusesc și cel românesc - de cucerirea germană. El a
fâlfâit mândru și liber, aclamat cu entuziasm de nobilii soldați în arme cu
ochii plini de lacrimi la vedenia țării lor ieșite din mormânt. Și a găsit de
la început un tovarăș în steagul României, care și el s-a zbătut și zbate încă
pe atâtea câmpuri de mucenicie ale poporului înfățișat de dânsul. Unul lângă altul
în frățească apropiere, ele ne-au anunțat nouă o garanție de viitor pentru
poporul nostru chinuit și sacrificat: un vecin de care ne leagă atâtea tradiții
mai vechi, pe lângă elemente esențiale în sufletul însuși al acestor două
națiuni, de o gingașă simțire, de o pornire devotată către ideal, de un adânc
despreț față de sila copleșitoare a materiei brute. Acest steag polon noi îl
cunoaștem. El a fost multă vreme ascuns în casele noastre, atunci când, la
capătul unei revoluții nenorocite, el era urmărit împreună cu ultimele rămășițe
sângerate ale apărătorilor săi, cărora noi li-am deschis larg, cu tot riscul
nostru, ce nu era mic, porțile unei frățești ospitalități. Între patru pereți
românești a stat el, păzit cu sfințenie pentru ziua cea mare care trebuia să
vie, și o știu Polonii cari în muzeul din Svițera au între chipurile
luptătorilor și martirilor lor și chipul ocrotitor dezinteresat al lui
Cuza-Vodă”. Nu există un text similar, atât de înflăcărat în publicistica altor
țări[5].
Iorga despre Eminescu la Universitatea
Jagiellonă.
În noul context istoric de după Marea Unire, respectiv
de redobândire a independenței de stat de către Polonia, Nicolae Iorga va
stabili relații de colaborare științifică româno-polone dintre cele mai
rodnice, iar rezultatele eforturilor depuse în această direcție nu au încetat
să vină.
În anul 1923, urmare a prestigiului de care se bucura
în lume, istoricul român a fost ales printre membri de onoare ai
Academiei de Știință de la Cracovia. Academicianul român va fi invitat al
statului polonez, în iunie 1924, pentru a i se înmâna înalta distincție. Cu
prilejul respectiv, cunoscutul orator a ținut sub cupola vechii Universități
Jagiellone trei conferințe.
Una despre artiști italieni în Țările Române și în
Polonia, a doua despre viața și creația lui Mihai Eminescu, a treia despre
România cu prezentarea plaiurilor românești de pe diapozitive. În
„Memorii” va consemna lapidar: „Foarte mult public, foarte înțelegător și
călduros”[6]. Nu se cunoaște conținutul exact al niciuneia dintre
alocuțiuni. Curioși am fi dacă o fi expus oare vreuna din tezele sale cu
privire la Eminescu ca: „expresia integrală a sufletului românesc”, sau pe cea
cu privire la realizarea „celei mai vaste sinteze făcută de vreun suflet de
român”? Peste un an, eruditul de la Vălenii de Munte va publica, în colecția
„Biblioteca pentru toți”, însemnările sale din această călătorie, sub titlul
„Note polone” - un volumaș cordial, prezentat sub forma unor însemnări și reportaje
despre ceea ce însemna Polonia renăscută. În el, găsim evocarea despre
întâlnirea avută cu mareșalul Poloniei, Józef Piłsudski, în conacul Milusin de
la Sulejówki, pe care a ținut cu ardoare să îl vadă, mai ales că fostul
deportat în Siberia, luptătorul neînfricat pentru eliberarea Poloniei era tras
„pe linie moartă”.
O întâmplare fericită a făcut apoi ca, unul dintre
poeții de seamă din perioada interbelică, transilvăneanul patriot Aron Cotruș
să ajungă atașat de presă la Varșovia, exact în perioada în care Iorga deținea
funcția de prim-ministru. Împreună cu confratele său polonez - Emil Zegadłowicz
-, cei doi au convenit transpunerea în polonă a liricii românești, așa că -
după apariția primei antologii de poezie românească, intitulată: „Teme
românești”, apărută în 1931 și a poemului „Împărat și proletar”, ediție bibliofilă,
tipărită în 1932. Nu există un text similar, atât de înflăcărat în
publicistica altor țări[7].
În România, Aron Cotruș îl va însoți personal pe Emil
Zegadlowicz, conducându-l și la mormântul poetului, la cimitirul Bellu din
capitală. Iată un aspect inedit – primele poeme eminesciene în limba lui
Mickiewicz, prefațate de Iorga, a avut loc în iunie 1933, grație eforturilor
scriitorului și traducătorului Emil Zegadłowicz, când au fost tipărite în
polonă. Acesta conținea 26 din cele mai importante poeme din creația
eminesciană, 23 din ele văzând pentru prima dată lumina tiparului în limba lui
Mickiewicz. Nu excludem posibilitatea ca la Vălenii de Munte, pe Valea
Teleajenului, să se fi născut ideea ca volumul să fie prefațat de istoricul,
savantul, poetul și dramaturgul român.
Din conținutul florilegiului făceau parte poemele: „Że
umrzeć mam” („Odă”), „Ponad szczytami” („Peste vârfuri”), „Las” („Ce te legeni,
codrule” ), „Diana” („Diana”), „Do gwiazdy” („La steaua...”), „Przez fale,
przez zawieje” („Dintre sute de catarge”), „Jutrem życia dzień się zwiększa”
(„Cu mâine zilele ți-adaogi”), „Północ” („Se bate miezul nopții”), „Testament”
(„Mai am un singur dor”), „Kamadewa” („Kamadewa”), „Wszystie ptaki w borze”
(„La mijloc de codru des”), „Jezioro” („Lacul”), „Jaskółki” („De ce nu-mi
vii”), „Gdy gałąź w okno me uderzy” („Și dacă...”), „Uliczka” („Pe aceeași
ulicioară”), „Jak? - Co?” („De-or trece anii...”), „Rozłączenie” 190
(„Despărțire”), „Daleko...” („Departe sunt de tine”), „Sonet pierwszy” („Sunt
ani la mijloc”), „Sonet drugi” („Când însuși glasul”), „Gwiazda wieczorna”
(„Luceafărul”), „Cesarz i proletariusz” („Împărat și proletar”), „List
pierwszy” („Scrisoarea I”), „List drugi” („Scrisoarea a II-a), „List trzeci”
(„Scrisoarea a III-a”), „Modlitwa Daka” („Rugăciunea unui dac”), toate în
transpunerea de mare har a poetului wadowicean7.
Cât de mare a fost surpriza produsă printre criticii
literari și asupra cititorului polonez reproduc doar câteva cuvinte dintr-o
recenzie apărută într-un cotidian varșovian, semnată de St. Szpotański și în
care se spune: „traducerea din Eminescu îl așează pe Zegadłowicz pe treapta cea
mai înaltă a valorii poetice”.
Prefața trimisă de premierul român spre publicare lui
Emil Zegadłowicz, prin Aron Cotruș, a apărut alături de „Nirvana” lui
Caragiale. Predoslovia a fost redactată de Nicolae Iorga, în limba franceză,
având conținutul olograf. Iată textul nepublicat în România până în prezent, în
transpunerea de azi a scriitoarei Elena Dan: „Publicul polonez va aprecia mai
mult decât oricare altul spiritul care animă poezia lui Mihai Eminescu. Ca și
marii romantici ai Poloniei, poetul moldovean, născut la hotarele Bucovinei,
într-o regiune unde numărul refugiaților ultimei revoluții poloneze era destul
de mare, este un pasionat al tainelor de dincolo de viață. Ca și ei, el
sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranță.
Ca și ei, poetul găsește mereu în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui
cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da și a cărei urmărire
înflăcărată nu dorea s-o abandoneze. Ca și ei, care au făcut cunoscute lumii
adâncurile sufletului polonez, el simte nevoia de a trăi dincolo de spații și
de secole: de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la
Aralzii stepei barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase
într-un sat al unei Moldove de dincolo de timp. Ca toți cei care, în Polonia,
s-au arătat mândri de un trecut de lupte și victorii, și lui îi place să
celebreze zăngănitul lăncilor în războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra
turcilor, în secolul al XIV-lea, iar un poem care a rămas neterminat glorifică
chipul legendar al întemeietorului țării moldovene. Nu ne simțim oare în plină
mistică poloneză când eroii romanului său Sărmanul Dionis trec prin
metamorfozele unui Faust fără consoartă, în desfășurarea visului său nesăbuit?
Națiunile se apropie unele de altele prin truda celor de jos și prin elanul
spiritelor creatoare. Eminescu are, fără îndoială, partea sa de contribuție la
această comuniune de suflet între polonezi și români, comuniune pe care o vor
fi visat strămoșii noștri, care s-au întâlnit nu o dată ca tovarăși în frumoasa
luptă pentru creștinătate. N. Iorga”
Observăm cum, în câteva fraze dense, Iorga a făcut
ceva mai mult decât o evocare a liricii eminesciene; el a realizat o incursiune
istorică plină de aluzii evidente pentru polonezi, a dat și o veritabilă lecție
de comparatistică literară pe care puțini critici ai acelor timpuri ar fi putut
să o facă atât de exact și de competent. Azi nici nu mai vorbesc. Compară
poetul Iorga spiritul eminescian cu cel al marilor romantici polonezi,
subliniind că aceștia „sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru
fără de speranță”.
Și găsește: „în adâncul lucrurilor ceva din sufletul
lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da și a cărei urmărire
înflăcărată nu dorea s-o abandoneze”. Mai evidențiază savantul că Eminescul
românilor, la fel ca poeții polonezi, cari au înfățișat atât de măiestrit
pentru lumi largi adâncurile sufletului polonez și autorul „Luceafărului”,
„Odei” sau „Glosei” a simțit nevoia de a: „trăi dincolo de spații și de secole:
de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la Aralzii stepei
barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase într-un sat al
unei Moldove de dincolo de timp”. De asemenea, Nicolae Iorga n-a uitat de
apariția realizată în anul precedent a poemului „Împărat și proletar”; amintind
că poeții polonezi au ilustrat trecutul glorios al înaintașilor, remarcând că
și lui Eminescu i-a plăcut, la fel: „să celebreze zăngănitul lăncilor în
războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra turcilor, în secolul al
XIV-lea”.
Evidentă aluzie la „Scrisoarea a III-a” - probabil
remarcată de prefațator în cuprinsul florilegiului alcătuit de Zegadłowicz.
Autorul a 1003 cărți și a peste zece mii de contribuții din istoria și cultura
universală, scriitorul enciclopedist amintește, precum marele cronicar Jan
Długosz cu șase veacuri în urmă, că strămoșii noștri „s-au întâlnit” nu o dată
„ca tovarăși în frumoasa luptă pentru creștinătate”.
Vorbea de această dată Iorga, un istoric al religiilor
sau un contemporan al nostru din mileniul al III-lea?
Notă -
Dedicația de pe volum avea formularea: „Savantului, filosofului, poetului,
cârmuitorului corăbiei Statului.” Zegadłowicz îl cunoscuse pe Nicolae Iorga la
Cursurile Universității de vară de la Vălenii de Munte.
------------------------------------------
[1] Nicolae Mareș, Raporturi
româno-polone de-a lungul secolelor, pp. 276-333, ediția a II-a adăugită și
revizuită, Editura TipoMoldova, Iași, 2016.
[2] Cf. lucrarea de doctorat Influență
polonă în opera și personalitatea cronicarilor Grigore Ureche și Miron Costin, Cultura
Națională, București, 1925, dedicată prof. Stanisław Wędkiewicz.
[3] Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul
de joacă al lui Dumnezeu, Ed. Polirom, București, 2014.
[4] Nicolae Mareș, Raporturile lui
Bălcescu cu exilul și revoluționarii polonezi în anii 1848-1849, în Istorie
– Diplomație, eseuri, vol. II, Tipo-Moldova, Iași, 2014, pp. 37-59 și
61-81.
[5] Nicolae Mareș, op.cit., p.
278.
[6] Nicolae Iorga, Memorii, vol.
3, 19 iunie 1924, p. 162.
[7] Michail Eminescu, Wybór poezyj
i poematów, w przekładzie Emila Zegadłowicza, Warszawa, 1933.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu