Mircea Dorin Istrate - Limba noastră cea română

 

Ziua Limbii Române

Limba noastră cea română

 

Înțelepciunea lumii ne învață mereu că

LIMBA, CREDINȚA și DRAGOSTEA de NEAM și ȚARĂ

adunate toate la un loc sunt, TROIȚA cea VEGHETOARE de CONȘTIINȚĂ a oricărui neam, cea care ADUNĂ în cuprisul granițelor sale VOINȚA, PUEREA, VISUL și SPERANȚA unei  întregi NAȚII, ca mai apoi, din toate cele adunate înlăuntrul unor  HOTARE de LIMBĂ, să se nască ÎNEVOIREA, TĂRIA și JERTFELNICIA ei. Toate sunt la fel de importante, toate se născ una din alta, toate se înlănțuie și mai ales se formează în timp, sub marea înțelepciune a unor capete luminate pe care țara le scoate la iveală din când în când din sânul ei, inși trăitori mai ales la talpa țării, acolo unde e chin și durere, înrobire și nedrptate, sete de înavuțire, minciună și trădare și câte toate altele mari și grele păcate omenești.

Păstrarea neprețuitei AVERI de LIMBĂ și CREDINȚĂ străbună de-alungul veacurilor, mereu înșiruite unele din altele spre neuitate, a jertfitoarei noastre ISTORII pline de fapte mari și însemnate pentru fala noastră în fața lumii, ne leagă strâns de TRECUTUL cel care ne ține aici pe glia strămoșească, de la Adamul nostru de-ncput și până în ziua de astăzi. Fără acest trecut am fi nimicuri, frunze în vântul istoriei, oameni fără căpătâi, fără identitate, fără viitor.

Așadară, păstrați-mi nepierită și mereu îmbogățită LIMBA și CREDINȚA străbună, chiar dac-ar fi să dăm vamă viața noastră pentru ele, DATINILE, OBICEIURILE și TRADIȚIILE cele rămase din moși-- strămoși, PORTUL nostru frumos, cela fără de pereche, care ne înfiorează și ne îndumnezeiește ființa când îl purtăm, toate acestea fiind semnele cele dădătoare de IDENTITATE ale unei nații care se respect și își respect cu sfințenie ISTORIA cea făcătoare de moșii și strămoșii noștri, de ieri ca și de toți cei  de azi, trăitori aici în CUIBUL VEȘNICIEI  noastre care este GRĂDINA MAICII DOMNULUI, piciorul de plai și gura de rai, locul reînnoiri lumii la sfârșitul veacurilor care vor să  vină și unde noi, cei de atunci, vom fi sămânța ei prin care se va umple noua lume, ce cu siguranță că va fi mult mai  frumoasă, mai curate, mai dreaptă, așa cum ne-o dorim noi și BUNUL nostrum Măritul Dumnezeu. din totdeauna.

Și nu uitați nicicând de Eminescu nostru cel nemurit, Luceafărul cerescului minții și sufletului nostru cela mereu înevoit de toate relele lumii ăsteia și mai ales de înfioratul și neegalatul lui vers ce ne va fi mereu alint, leac vindecător, speranță și visare, în veac de veac.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

ROMÂN ÎN SIMȚIRE, ARDELEAN ÎN POEZIE

Mircea Dorin Istrate

(Voevodul poeziei ardelene)

 

Limba noastră cea bătrână.

 

Una din dimensiunile majore ale patriotismului a fost și este din totdeauna, cinstirea limbii românești, indiferent de dialectul în care un autor se exprimă. Important este s-o respecți, s-o îmbogățești, s-o așezi la loc de cinste în patrimoniul tău sufletesc. Și dacă, cei mai mulți autori, tind s-o abandoneze ori s-o schimonosească în favoarea unor expresii străine care nu aduc emoții și nici vreun alt beneficiu spiritual, este datoria celor care încă o mai respectă și o folosesc în scrierile lor.

Un astfel de poet al Ardealului, care nu și-a uitat niciodată graiul în care a ascultat pentru prima oară cântecele de leagăn ale mamei, este Mircea Dorin Istrate, de pământ dintr-un sat din Mureș. Tot ce a realizat în întreaga lui activitate literară atestă faptul că e un român adevărat și un scriitor patriot cu desăvârșire. Dovadă și premiile numeroase pe care le-a obținut, cu ocazia multor concursuri și Festivaluri de poezie la care a participat și care i-au adus notorietate în întreaga țară.

Sub acoperământul cald al acestei limbi materne, autorul a conceput mii de poezii de înaltă simțire, care au pătruns direct în inimile bunilor români de oriunde s-ar afla.

Așa cum crede poetul, limba românească vorbită în Ardeal, limba ”vorovită tătă-n grai ardelenesc”, dacă ar pieri, prin absurd, ar fi o imensă nenorocire, numai că limba strămoșilor nu poate pieri niciodată. De aceea, poetul îi aduce un suprem OMAGIU limbii sfinte, sub forma prozei poetice, făgăduind că n-o s-o uite, dovadă toate cărțile sale (și nu puține!) pe care le-a scris și împărtășit oamenilor din orice colț al țării, îndemnându-i ca un bun român pe toți, să-i dea cinstire în orice împrejurare. În asemenea circumstanțe, poetul îi îndeamnă pe toți românii, s-o iubească, s-o cinstească, s-o apere și s-o ocrotească, pentru ”a împlini vrerea înainte-mergătorilor noștri,, iar voi cei de azi, veți putea lăsa urmașilor, ce vor veni după voi, acea neprețuită avere, a acestui frumos, curat și atât de simțitor suflet românesc”.

Mai mult decât atât, poetul vrea ca limba românească să fie CINSTITĂ precum moaștele sfinților, pentru că și ea este sfântă și dăinuie pe acest pământ, ”din timpuri strămoșești”: ”Bătrâna limbă fie-ne ca MOAȘTE-n / BISERICA vorbirii românești”. Și aici, poetul atinge o latură esențială a patriotismului românesc: considerarea limbii ca sfântă în ”BISERICA vorbirii românești”. E o datorie de onoare să păstrăm și să ducem mai departe limba românească, ”în suflete, în inimă și-n gând”, așa cum a fost ea, moștenită din strămoși.

Aceste rânduri figurează ca un preambul la ceea ce urmează și anume: ”Omagiu Limbii Române”, un poem generos, cu orchestrație amplă cu idei înalte. Autorul începe interactiv, cu câteva definiții ale Limbii Române, asemuind-o cu ”FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al acestui neam,, un zid de rezistență împotriva pierderii identității. Și tot prin ea, ”noi avem viață socială, nume și renume”. Orice român are datoria de a desfășura o luptă continuă ”pentru recâștigarea SENTIMENTULUI și mai ales a DEMNITĂȚII noastre NAȚIONALE!”

Limba română este păstrătoare de istorie, dar fiind ”limba neamului ea ADUNĂ și ÎNCHEAGĂ în CUPRINSUL hotarelor ei, acest mare și străvechi NEAM ROMÂNESC?”

Toate aceste LAUDE sunt expuse sub formă de dialog interactiv, cu virtualii cititori. În spirit pedagogic, poetul subliniază ideea că doar în limba maternă putem simți ”DORUL cel arzător că-i DOR, vaierul și plânsul sufletului fiecăruia atunci când vom murmura DOINA noastră cea străbună, că doar atunci când o ROSTIM putem simți picurul cel fierbinte al lacrimilor noastre nesfârșite, mereu născute din tăinuita noastră RUGĂ, îndreptată spre SFÂNTUL, DIVINUL și CERESCUL cel Dumnezeiesc”.

Poezia”Vorba veche, românească” este și ea în sine un prelung ELOGIU al Limbii strămoșești. În concepția autorului, limba românească are tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri, de înțelepciune și de sonuri delicate. O notă de specificitate a acestui poet este aceea că SUBLINIAZĂ prin MAJUSCULE uni termeni, pentru a arăta CINSTIREA lor, sau cum ar trebui să fie PREȚUIȚI când vorbim despre limba română.

Apoi, limba cea BĂTRÂNĂ, cum o numește Mircea Dorin Istrate e ”floare rară”, și pentru faptul că, ”Prin ea legăm TRECUTUL de departe / Cu mersul zilei celei de ACUM”, ceea ce atestă continuitatea limbii noastre pe aceste meleaguri sfințite de sângele martirilor și eroilor. Și pentru: ”Că VATRA noastră-i vatră dinceputuri”, dar și ”Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu, / Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi, / Că STRUNGA și RĂBOJUL le-am doar eu, / Că ceia TROACĂ fosta-mi SCĂLDĂTOAREA / Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM, / Că MUMA e atoateștiutoarea, / Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin” (Vorba veche, românească).

Ar fi total neproductiv să cităm toate cuvintele în dialectul ardelenesc, moștenite și folosite în creații literare ale poeților ardeleni.”Limba bătrânească” motivează dragostea ardelenilor pentru ea și pentru că e moale, liniștită, și de aceea-i nepierită. Ea are taine încifrate, înțelepciune, eufonie, ”Cuvintele în ea îmi CÂNTĂ, avându-mi tril de ciocârlie”, ”În zisa lor se-nlăcrimează FIORUL pus în MIORIȚĂ, / Iar în lucrarea cea SURPATĂ-i, jertfelicita nevestiță”. Limba aceasta e transmisă nepoților, așa cum a circulat din gură-n gură, în timpuri străvechi, pe care poetul îi roagă cu lacrimi în suflet: ”GRĂIȚI-MI limba ceia veche, că ea ne LEAGĂ de trecut, Dragostea poetului pentru limba românească nu poate fi pusă la îndoială: ”Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot NEAMUL mi-a vorbit-o / Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am IUBIT-o, / Cu ea mi-am SCRIS prin veac TRECUTUL și VIITORUL ce-o să vie, / Cu ea CERȘIM iertări la Domnul, cu ea NE-NGROAPĂ popa-n glie”. (Vorba bunii).

Pentru poet, semnificația cuvântului ACASĂ, are multe înțelesuri, în afara locului unde te-ai născut, unde ai petrecut în ,, Raiul copilăriei,, unde ai cântat colinde, locul unde sunt îngropați strămoșii,  și unde te-ai jucat cu toți ”copiii humii”, locul unde ai supt primul lapte la sânul maicii. Nimeni nu ți le poate lua. Le duci cu tine pe unde te poartă pașii, întreaga viață.       La bisericuța din sat se adună toți și mari și mici, și buni și răi, ea îi primește și-i dezleagă, pe cei legați în rele. Aici, popa Toderică slujește împreună cu diacul, ei îi botează, ei îi cunună, el îi conduce spre țintirim pe toți: ”Iar PĂCĂTOASA adunare, / (Mai toți cu capete plecate) / Smerit se-NCHINĂ la icoane, / Cerșind în RUGĂ de iertare  (Slujba de duminică).

Autorul realizează în aceste poezii, scurte FRESCE ale vieții rurale, așa cum a fost odinioară, amintind cu scrupulozitate, oameni și întâmplări, devenite repere sfinte poezia lui fiind foarte PICTURALĂ, MELODIOASĂ, cu multă ÎNFIORARE în cuvinte.

Păcat că din ceea ce a fost odinioară, mai nimica nu mai este. Toate sunt schimbate, abia dacă li se mai văd urmele. Nici biserica, nici țintirimul nu sunt mai animate. Și ele par părăsite. Pustiirea satului, cu ale lui minunății, nu este singulară, iar durerea celor care au plecat din el, iar acum s-au reîntors, este fără margini: ”Mă doare ce AJUNS-A sătucul meu de țară, / El, ce a fost vecia la locul ăst’ MĂNOS, / S-o duce în UITARE, ca mâine o să-mi piară.

Elemente esențiale legate de folclor folosite meșteșugit de poet sunt: carul cu boi, hora cu strigături, jocurile din sat, poveștile, basmele și legendele, țipuriturile, claca unde participau mai mulți săteni, țintirimul cu crucile lui de lemn, fluierul nelipsit, portul popular, vinul învechit, oalele de lut, laptele prins, mămăliga, popa și dascălul cădelnițând, icoana pe peretele din răsărit, smocul de busuioc de sub ea, covoarele și ștergătoarele, în culori aprinse, țesute manual, graiul și neamul, doinele și baladele, ”CHITĂ cu slană și cu ceapă, / Să te-NTRENEZI c-o țuică, din prune de grădină”, șura în care dormi, acoperit cu stele”, cocoșul care-și păzește ograda, câinele credincios, sapa și coasa, carul la care trag animalele, fânul pentru dobitoace, fântâna și izvorul, războiul de țesut, scoarțele, etc. Atâtea ființe și lucruri care-și au aicea rostul! Icoanele au toate, chipurile sătenilor, toate acestea fac Veșnicia care s-a născut la sat, așa cum a spus, inspirat, Lucian Blaga. Și ele te cheamă înapoi, de unde ai plecat. Sfinții îți fac semne din icoane, crucea se vede peste tot, nu numai pe turla bisericii. Ea e martora tuturor evenimentelor.

Deși cei mai mulți sunt săraci, țăranii dețin averi nemăsurate: Credința, glia, casa strămoșească, datinile, cântecele, istoria poporului, graiul, Tricolorul, numele de român, biserica, legendele, vechile balade, eroii, soldații căzuți pe front, colindele, pâinea, iia și ițarii, catrința și clopul, rânduielile agrare și cele bisericești, cerul cu stele și lună, lumânarea sfântă, sunetul de clopot, eroii care au căzut ”Pe câmpul de onoare al dragostei de țară”, atâtea lucruri comune ce trebuie păstrate din generație în generație.

Nu lipsesc din carte nici năzdrăvăniile copiilor care merg la furat struguri și prune dulci, ori la cireșile popii, și se aleg cu ocările bunei ori mânia tatei. Poetul regretă raiul pământesc, plin de cireșe pârguite și de mure brumate.

În vremea aceea, în toate exista un rost, un temei, și pentru muncă și pentru odihnă și pentru cele sfinte. Nimeni nu se plângea că este prea mult și nu mai poate. Și nici nu voia să ia locul celuilalt, se mulțumea cu locul pe care i l-a hărăzit Dumnezeu. Au trecut prin toate, au căzut și iar s-au ridicat, urmându-și calea. Nimeni nu întreba: De ce mie? De ce, eu? Nici Pentru ce, Doamne? Sau: Când, Doamne? Marea încredere în Dumnezeu i-a ajutat în toate. Apelul la divinitate se face cu următoarele sintagme: Dumnezeu drăguțul, Măritul, Domnul Hristos, Preamăritul, Domnul nostru Mare, Divinul, ș.a.

Poetul deplânge starea la care au ajuns familiile, care nu mai au răbdare pentru nimic, se precipită, fac treaba de mântuială, se uită mai mult în ograda vecinului și râvnesc la avutul acestuia. De aici, toată supărarea.

Oamenii nu făceau ce nu se cădea a face și nu se dușmăneau atât de mult, dimpotrivă, se ajutau la necaz sau la treburi mai grele, cum era ridicarea unei case, a unui gard, ori claca prin care isprăveau mai repede treburile gospodărești, depănușatul, torsul, țesutul la război, etc. Existau între ei, grade de rudenie spirituală, își cununau și botezau copiii reciproc, se încuscreau și la sărbători, își duceau unul altuia ceva de pomană pentru cei duși.

Că asta vrea să ne spună autorul în graiul lui, atât de îndrăgit. El nu vrea în nici un chip să-l uite și-și deprinde și copiii, cu expresiile ardelenești, cu istoria, cu marii oameni de stat, care au făurit istoria, deveniți voievozi. Ei trăiau după un cod moral pe care-l respectau cu strictețe. ”Nu se cade” era expresia prin care refuzau să facă răul semenilor. Rușinea era încă la postul său, în lista virtuților. Despre vicii, copiii învățau de mici să se ferească.

A fost bine, a fost rău? Au răzbit prin vitregia anilor și s-au văzut bătrâni, cu nepoți și strănepoți. Icoanele moșilor există și azi în camerele de curat. Ca și fotografiile lor îngălbenite. Poporul român știa să-și respecte strămoșii. Când plecau de tot, luau cu sine averi fără seamăn, din cele care nu ruginesc și nu le mănâncă moliile ,, Învățăturile transmise urmașilor,, Datoria celor rămași este să-i pomenească în rugăciuni, să le plătească slujbe la biserică și să le dea de pomană. Apoi, să le aprindă lumânări în cimitire.

Țăranii au în firea lor, cultul morților. Printre comorile de suflet lăsate moștenire, se numără și perpetuarea tradițiilor, drep care: ”LĂSAȚI-VĂ nepoții, îmi steie răbdători / O VARĂ lângă dânșii, cât timp îi mai aveți. / ÎNVEȚE-MI o poveste, o datină străbună, / Învețe-mi încă GRAIUL acel frumos, curat, / Să-mi știe-o sărbătoare când cade într-o lună, / Un obicei ce încă pe-acol’ nu s-a uitat. / O NUNTĂ cum se face, cu chemători și joc, / Un MORT cum se pertece pe drumul către groapă, / De ce o fată-și pune sub pernă BUSUIOC, // Când vremea e de coasă, ori când îmi e de sapă. // Așa SE-NNOADĂ neamul trecându-se-n nepoți / Cu toate ale sale ce încă nu-s pierite, / Așa-i de TREBUINȚĂ să facem astăzi toți / Ca să PĂSTRĂM vecia și de acun ‘nainte” (Comorile de suflet).

Și  ce frumoase sunt aceste reflecții lirice rămase mărturie: ”Noi suntem NIMICURI din lunga vecie, / CLIPITE pierdute pe-o vale şi-un deal, / Cel VEȘNIC ce fi-va mereu măreţie / Rămâne doar DOMNUL şi sfântul ARDEAL” (La stâna lui Sânu).

Mircea Dorin Istrate știe că păcurarii umblă ”Cu vecia lumii-n TRAISTĂ, în cea vreme neîntoarsă / (Păcurarii) îndeamnăndu-ne să le dăm cinstirea cuvenită, iar ca să se apropie și mai mult de folclor, autorul folosește licența poetică, asonanța și prescurtarea unor cuvinte.

O nostalgie grozavă îl cuprinde pe poet când își amintește cum era altădată satul său. Acestea și alte imagini încețoșate îi tulbură sufletul poetului, imagini pe care le pune în oglinda timpurilor de azi, constatând că nimic nu mai e la fel, dar Mircea Dorin Istrate este un om bogat. El a primit de la strămoși o avere inestimabilă, pe care o prețuiește și o păstrează în lacra inimii: ” VATRA asta nepereche, / LIMBA, fagure de miere, / FAPTELE ce le făcură / toți ai mei de dinnainte, / NEAMUL jertfitor în toate, , / Și CREDINȚA cea străbună, / ZEII vechi ce-s în ceresc, / Toți ai mei ce-s în MORMINTE / unde-acol’ se VEȘNICESC. / Eu, de astea să am GRIJĂ / să nu-mi treacă în UITARE, / (Ținere de minte). Un lucru se poate spune despre poetul de față: nu e totul să PRIMEȘTI, totul e să PĂSTREZI ceea ce ai primit.

Dar despre Mircea Dorin Istrate se pot spune INFINIT mai multe lucruri, n-ar ajunge nici măcar o carte cu sute de pagini. Fiecare vers ar trebui citat, ori ținut măcar minte. Prezenta recenzie este și o invitație la a descoperi un poet extrem de interesant, un om integru, discipol al Școlii Ardelene, care și-a dedicat viața slujirii Cuvântului bun și adevărat al Limbii Române.

Rapsozii neamului românesc ar fi astăzi MÂNDRI că s-a ivit, în zilele noastre un poet care să cânte satul atât de frumos și plin de simțire. George Coșbuc, Octavian Goga și mulți alții, au rămas în literatură prin acele poezii, devenite cântece pe buzele tuturor. ”Sunt suflet în sufletul neamului meu / Și-i cânt bucuria și-amarul / În rănile tale, durutul sunt eu”, spunea Coșbuc, cântărețul neamului. Și Mircea Dorin Istrate ar putea rămâne în MEMORIA istoriei Literaturii române, prin aceste frumoase poezii, care mișcă sufletele, dacă reperele valorice nu ar fi schimbate. În orice caz, el ATINGE sufletul românesc, cu fiecare trăsătură de condei. Să prețuim tot ce a fost înaintea noastră, pentru că în veci, nu se va mai întoarce.

Poveștile satului sunt întotdeauna din cele mai fericite, lumea satului este fascinantă. De ce toți cei plecați, sunt cuprinși de nostalgie și vor neapărat să se întoarcă? Satul îi cheamă. Dorul de casa părintească îi strigă. Îi strânge la piept. Le alină durerile, necazurile. Le ia tristețile adunate cât timp au fost departe de el. Satul este o ființă vie, ca și ei. Ființa cea de toate zilele și nopțile. Arhetipul țăranului, cu toată simbolistica lui.

Mircea Dorin Istrate a INTUIT acest lucru. A încercat să se identifice cu satul lui și chiar a reușit. S-a substituit satului și i-a luat toate durerile, așa cum Hristos a luat asupra Lui toate păcatele lumii. Și a sfârșit pe cruce.

Unde va sfârși satul românesc? E o întrebare pentru toți poeții și scriitorii care-l cântă, care-l cinstesc, care nu-l pot uita niciodată. Sau trec nepăsători pe uliți și-i calcă țărâna fără să se sinchisească. La fel ca și cuvântul ACASĂ, care cuprinde în el, viața trecută, prezentă și viitoare, ruptă din sufletul românului. Și vorba poetului: ”ACASĂ e cuvântul ce adună / Întreg rotundul vieții, la un loc” (Acasă, dulce casă). E o datorie a noastră, a creatorilor să DESCOPERIM astfel de poeți-patrioți care fac CINSTE Limbii Române.

 

CEZARINA ADAMESCU

8 Noiembrie 2023,

Sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril

 

  

Omagiu limbii române

 

Știți voi, toți acei vorbitori ai limbii române, că ea, limba noastră, este FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al acestui neam? Ea este înfioratul CÂNT al sufetului românesc, ZIDUL ei de rezistență împotriva GLOBALIZĂRII, a pierderii IDENTITĂȚII sale, și că ea, limba, se NAȘTE oriunde mereu odată cu NAȚIA, CREȘTE și se DEZVOLTĂ alăturea cu ea. Că prin ea noi avem VIAȚĂ SOCIALĂ, NUME și RENUME, elementele dădătoare de adânc RESPECT și de CIVILIZAȚIE, că prin cel mai de seamă reprezentant al ei, Eminescu, ca și prin alți poeți ai acestui neam românesc, ne putem ÎNCHINA, RUGA și ne putem SPOVEDI mereu curat și frumos, înălțimilor cerești. Că, OMAGIIND limba română, noi cei de-acum ducem și vom duce o dreaptă LUPTĂ continuă pentru recâștigarea SENTIMENTULUI și mai ales a DEMNITĂȚII noastre NAȚIONALE?

Mai știți voi, cum că limba noastră cea STRĂBUNĂ este încă adânc păstrătoare de ISTORIE adevărată, dar și de SPERANȚE de mai bine pentru acest neam oropsit, pătimit, dar mereu și mereu atât de BUN și mai ales atât de IERTĂTOR a tot și a toate, JERTFITOR de-alungul tuturor veacurilor care au trecut peste el pentru SFÂNTA, CURATA, DULCEA și atât de frumoasa LIBERTATE? Că tot ea, limba neamului ADUNĂ și ÎNCHEAGĂ în CUPRINSUL hotarelor ei, acest mare și străvechi NEAM ROMÂNESC?

Poate că voi, cei din ziua de azi, nu știți că numai în limba română putem simți DORUL cel arzător că-i DOR, vaierul și plânsul sufletului fiecăruia atunci când vom murmura DOINA noastră cea străbună, că doar atunci când o ROSTIM putem simți picurul cel fierbinte al lacrimilor noastre nesfârșite, mereu născute din tăinuita noastră RUGĂ, îndreptată spre SFÂNTUL, DIVINUL și CERESCUL cel Dumnezeiesc.

IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și, mai ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, înspre mereu înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi, precum și a celei care va veni după noi . Că doar așa și numai așa, voi cei de-acuma, veți putea ÎMPLINI VREREA înainteamergătorilor noștri și veți putea lăsa URMAȘILOR ce vor veni după voi, acea NEPREȚUITĂ AVERE , a acestui FRUMOS, CURAT și atât de SIMȚITOR suflet românesc.

Așadară, îl rugăm pe Domnul Dumnezul nostru cel ceresc, să ne OCROTEASCĂ și să BINECUVÂNTEZE de-apururi această dulce și frumoasă LIMBĂ ROMÂNEASCĂ, iar pe noi, cei vorbitori a ei, să ne așeze la sfârșitul veacurilor care vor să vină cândva, în frumoasa și mirifica Grădină a Maicii Domnului, ca să merităm a fi mai apoi, aleșii nemuririi lumii și veșnicia ei.

  

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

Chipurile Limbii Române,în versurile lui

Mircea Dorin Istrate

 

Cititorii care bat la poarta poeziei,vor descoperi, în paginile cărților poetului Mircea Drin Istrateo oază de românism și o bucurie nemărginată de creație, consacrată, în acest caz, elogierii limbii naționale și a celor care o vorbesc. Într-adevăr „limba noastră adânc păstrătoare de istorie” devine, în poeziile sale, subiect de meditație lirică dar și o emoționantă declarație de dragoste.

De asemenea, extrem de sugestive sunt lămuririle oferite de autor în cuvântul înainte al volumului, unde scrie, cu emoție și înțelepciune, că limba română: „Este înfioratul CÂNT al sufetului românesc, ZIDUL ei de rezistență împotriva GLOBALIZĂRII, a pierderii IDENTITĂȚII sale, și că ea, limba, se NAȘTE oriunde mereu odată cu NAȚIA, CREȘTE și se DEZVOLTĂ alăturea de ea. Că prin ea noi avem VIAȚĂ SOCIALĂ, NUME și RENUME, elementele dădătoare de adânc RESPECT și de CIVILIZAȚIE, că prin cel mai de seamă reprezentant al ei, Eminescu, ca și prin alți poeți ai acestui neam românesc, ne putem ÎNCHINA, RUGA și ne putem SPOVEDI mereu curat și frumos, înălțimilor cerești”.

Puțini sunt scriitorii contemporani care reușesc să surprindă, într-o manieră atât de sinceră și plină de candoare, frumusețea sentimentelor patriotice, așa cum o face președintele Filialei Mureș a Ligii Scriitorilor din România. Pentru a omagia limba română, poetul foloseste cuvinte împrumutate din limba populară vorbită în Ardeal și creează figuri de stil inedite, care îți merg la suflet. Respectul pentru limba națională este redat cu pasiune discretă. În căutarea celor mai frumoase cuvinte necesare pentru a-și exprima dragostea pentru limba și cultura română, scriitorul se folosește de imaginea satului românesc din Ardeal, de chipul bunicii, de portretul țăranului român și de activitățile simple ale vieții din mediul rural. Rememorarea unor personalități din istoria națională devine și ea pretext de dezvăluire a veșniciei limbii române.

Noul proiect editorial al poetului Mircea Dorin Istrate vine să împlinească prețioasa-i operă literară formată din peste 15 de volume de poezie și alte câteva cărți aflate în pregătire. Versurile domniei sale oglindesc un talentul remarcabil dar și varietatea subiectelor de meditație lirică pe care le abordează. Precumpănitoare în cadrul sferei de interes a scriitorului sunt poemele dedicate eroilor neamului românesc, nostalgiile generate de lumea satului de altădată, pastelurile dar și poeziile de dragoste. Versurile sale relevă înaltul respect pentru realizările istorice, culturale și literare ale înaintașilor  și sunt un ecou al modului, original și atractiv, prin care reușește să își exprime admirația față de vatra noastră din Ardeal. Multe din poeziile sale sunt icoane lirice închinate lui Eminescu, sunt tainice reîntoarceri la modul de a fi specific românesc, dominat de respectul față de  biserică, față de strămoși și față de perceptele moralei creștine, care generează o conduită existențială  izvărâtă din încrederea în oameni și iubirea față de semeni.

Aspecte ale temelor amintite mai sus, se regăsesc și în volumul de poeme „Limba noastră cea bătrână!”, alcătuit din compoziții lirice scrise în nemuritorul vers traditional. Accentul cade, așadar, pe omagierea limbii române, asociată tematic, cu nostalgia față de vremurile de altădată cărora poetul le aparține în întregime.

„Sunt, din lumea mea uitată, RĂMĂȘIȚĂ pe pământ,

Domnul poate că mă ține MARTOR vremii petrecute,

Să spun lumii cum URCAT-am în de toate, cu avânt,

Dar și câte lucruri bune le-am UITAT, ori sunt pierdute.”

( „Nu-s mai gusturi ca odată”)

În concluzie, prin poeziile cuprinse în noul său volum de versuri, Mircea Dorin Istrate reînvie, în jocul metaforelor, viața timpurilor demult apuse urmărind  să reaprindă flacăra respectului pentru limba și cultura română. Poetul devine un sfătuitor autentic care ne îndemnă să ocrotim graiul moșilor și strămoșilor noștri :  IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și mai ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, înspre mereu înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi, precum și a celei care va veni după noi. Că doar așa și numai așa, voi cei de-acuma, veți putea ÎMPLINI VREREA înainteamergătorilor noștri și veți putea lăsa URMAȘILOR ce vor veni după voi, acea NEPREȚUITĂ AVERE , a acestui FRUMOS, CURAT și atât de SIMȚITOR suflet românesc.

 

Liliana Moldovan

secretar – Liga Scriitorilor Români,

Filiala Mureș

  

 

Vorbă veche, românescă

 

Mi-e dor de-o vorbă veche, ROMÂNEASCĂ,

Ce are-n ea atâtea înțelesuri,

Rămasă din cea limba STRĂMOȘEASCĂ

Cu TÂLCUL ei vrăjit, plin de eresuri.

 

În ceea vorbă-i multă-NȚELEPCIUNE

Ce-au adunat-o-n veacuri de GÂNDIRE

Strămoșii, făcători de fapte bune,

Ce au acum în ceruri, IZBĂVIRE.

 

Nici nu gândim ce-AVERE ne lăsară

Și ce COMOARĂ-n grai e TĂINUITĂ,

Că vorba cea bătrână-i FLOARE rară,

Ea ÎNSTELÂND cea limbă ce-i vorbită.

 

Prin ea legăm TRECUTUL de departe

Cu mersul zilei celei de ACUM,

De-o mai vorbim, nimic nu ne DESPARTE

De-al nostru ÎNCEPUT, pe-acesta drum.

 

Bătrâna limbă fie-ne ca MOAȘTE-n

BISERICA vorbirii românești,

Prin ea oricine-n lume RECUNOAȘTE

C-aici am fost din TIMPURI strămoșești,

 

Că VATRA noastră-i vatră dinceputuri,

Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,

Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,

Că STRUNGA și RĂBOJUL le- am doar eu,

 

Că ceia TROACĂ fosta-mi SCĂLDĂTOAREA

Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,

Că MUMA e atoateștiutoarea,

Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.

*

Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie

Când mi-o GRĂIȚI, că bine îmi alegeți,

Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,

Cu HĂI bătrâni puteți să vă-nțelegeți.

 

***

 

 

 

Limba  bătrânescă

 

Mi-e dor de LIMBA bătrânească, cu vorba-i MOALE, LINIȘTITĂ,

Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă NEPIERITĂ,

În spusa ei sunt VREMI bătrâne și-atâtea TAINE încifrate,

Atât adâncă-NȚELEPCIUNE, șirag de perle adunate.

 

Cuvintele în ea îmi CÂNTĂ, avându-mi tril de ciocârlie,

Ce-n preasmerenie se umplu de DOR arzând și bucurie,

În zisa lor se-nlăcrimează FIORUL pus în MIORIȚĂ,

Iar în lucrarea cea SURPATĂ-i, jertfelicita nevestiță.

 

Și câte încă vechi ZICALE ce le-au rostit demult străbunii

Ne fie STUP de înțelesuri, AVERE ce-au purtat-o bunii

Prin viața lor și-apoi ne-au dat-o, AJUNGĂ-ntreagă pân’ la mine,

Iar eu ți-oi DA-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.

 

Cu ea ne-am DUS în largul lumii când pus-am STÂLPI de noi popoare,

Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele-mi hotare,

De-aceea astăzi încă spunem că-n jur-prejur avut-am FRAȚI,

Iar încă mult mai pe departe, AVEM pe-acolo veri, cumnați.

*

GRĂIȚI-MI limba ceia veche, că ea ne LEAGĂ de trecut,

Să știm c-aici am STAT de-a pururi în cuibul nostru, di-nceput,

Și NUME-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,

Așa că voi păstrați-o dară, să poată-mi încă, viețuiască.

 

Nu mi-o STÂLCIȚI că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,

Devine SEARBĂDĂ și GOALĂ își pierde farmecul, eresul,

Ea ne-a ținut UNIȚI prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai

Și poate sus, prin cele ceruri, e limba vorbitoare-n Rai.

**

Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot NEAMUL mi-a vorbit-o

Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am IUBIT-o,

Cu ea mi-am SCRIS prin veac TRECUTUL și VIITORUL ce-o să vie,

Cu ea CERȘIM iertări la Domnul, cu ea NE-NGROAPĂ popa-n glie.

***

Pe HUMĂ pune-oi un PRIPON, să țin cu BRÂNCA nemuritul

Și-n dosul stânii-ntr-un COTLON, RĂVAȘ să am cu veșnicitul,

Când NEVOIT, din cele două, lua-voi doar o CRESTĂTURĂ,

Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.

 

Acolo tot pe voi, românii, să vă GĂSESC îmbătrâniți,

Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim ÎNVEȘNICIȚI ca sfinți,

Că l-am slujit pe PreaMăritul, de când am fost Adamii HUMII,

Și până-n ceasul de pe URMĂ, când bate-va sfârșitul lumii.

 

***

 

 

 

Vorba bunii

 

Mi-e drag de BUNA, maica ce odată

Cu drag în POALA dânsei m-a crescut,

Că-n vorba-i dulce, NEÎNSTRĂINATĂ

Ea îmi spunea cât multe-a mai văzut.

 

Și-n glasu-i TRĂGĂNAT, ca de bătrână,

Simțeam cum VOROVEȘTE cu strămoșii,

Eu o-ntrebam ades: tu MAMĂ TÂNĂ,

Ce-ți spun acuma ei, NENOROCOȘII,

Bătrânii cei cu PLETE și SUMANE

Ce-s OALE și ULCELE-n lutul sfânt?

Pe care-i văd acum ca pe ICOANE,

Mari VEGHETORI de neam, ce nu mai sunt,

Și STÂLPI de ȚARĂ , veșnic JERTFITORI,

CUIBARUL să și-l țină pe vecie,

Aici în astă HUMĂ, nedatori

La nimeni di-mprejur, ca să se știe.

*

Eu de la ea, țăranca NEVOITĂ

Am învățat a BUCHISI trecutul,

Cu MOȘ ADAMUL vremii ARVUNITĂ,

Aici să HĂZNUIM în veci pământul,

Pe CALEA CRUCII noaste jertfitoare,

Ce-a început acuma mii de ani,

C-aici am fost TROIȚE VEGHETOARE

Și-un PUMN de pus în piepturi, la dușmani.

 

Și-mi mai spunea Bunica mea iubită

Când începea să-mi înmulțească anul,

Să țin ca pe-o ICOANĂ tăinuită

CERESCU-n suflet, LIMBA veche, NEAMUL,

Și MUMĂ-mi fie ȚARA pân’ la moarte,

Iar pentru dânsa viața să-mi dau VAMĂ,

Că fără ea NIMICA nu se poate

Aici să DĂINUIASCĂ fără teamă.

*

S-a dus demult și BUNA și-ncă MOȘU,

La rând veni-voi eu să-i MOȘTENESC,

Ne-adună-n Raiul de-nceput STĂMOȘUL

Pe cei ce-am HĂSNĂȘIT în pământesc,

Să-i spunem de-am ținut această HUMĂ

În BUNĂ RÂNDUIALĂ și-n MĂRIRE,

De țara am simțit-o că ni-i MUMĂ

Și-am ridicat-o steie-n NEMURIRE,

 

De NEAMU-i bun și-n veșnică UNIRE,

De LIMBA o păstrăm NEPRIHĂNITĂ,

De NE-NCHINĂM la cea Dumnezeire,

De FAPTA ni-i curată și cinstită.

**

Eu, ce să-i spun când m-o-ntreba ADAMUL

De ce-i pe-aici, prin Raiul lui lumesc?

Că țara-i tot mai MICĂ și-apoi neamul,

Cu fii-n alte ȚARINI, OSTENESC?

 

I-oi face dară mare ÎNTRISTARE,

L-oi supăra de sufletu-i va plânge,

N-ar fi crezut că NEAMUL lui nu are

Sămânța NEMURIRI-n a lui sânge.

***

Azi nu mai SUNTEM ce am fost odată

Cu țara-n SUFLET și cu neamu-n VINE,

Cu LIMBA ceea dulce, ÎNGÂNATĂ

Având cerescul ÎNTURNAT în mine.

 

Am RISIPIT mai toate ce primit-am

AVERE de la moșii noști’ străbuni,

Și ne CORCIM cu câte ne-nvățat-am

Tot PREUMBLAȚI pe fața ăstei lumi,

De am ajuns să ne UITĂM strămoșii

Și LIMBA lor de-abia a o-nțelege,

Ne-NDEPĂRTĂM de țară și de MOȘII

Ce-au mai ȚINUT la stămoșeasca lege.

****

De-așa o ȚINEM în uitări și-n RÂCĂ,

De nu-i SIMȚIM pe ei sub al nost’ pas,

Ne-om PUSTII și-om fi de-acum pe ducă,

Că din ce-a fost NIMIC, n-a mai rămas.

 

***

 

 

 

Suduie și tună buna

 

OȚĂRÂTĂ-i Buna tare

C-o vint’ HULPEA iar az-noapte

Prin grădinii, prin garduri sparte,

Și-o luat în graba mare,

Ia, de-aici, din COTICARE,

De sub CLOCĂ, pui vre-o ȘEPTE

Și-apoi pân’ să să DEȘTEPTE

Moșu ce dormea în șură,

Cu alț’ doi, s-o dus în gură.

 

TUNE dracu-n ea să TUIE!!

SUDUIE de-acuma Buna,

De-aș ști unde-i văgăuna

De TRII ori pe ZÂ m-aș duce

Să-i dau foc, să nu apuce

Din COTLON să îmi mai iasă

Decât friptă TĂTĂ, arsă,

Cum AMU arde în mine

Inima-mi, în DRĂCUIRE.

 

O mai VINT de-atunci JIVINA

De vre-o două ori în noapte,

Dar, la locul cu pricina

Pus-a Moșu mere coapte

Și un ZGHILȚ, de la vecină,

Să mi-o prindă pe jivină,

Ori s-o sperie de moarte.

*

Eu, atâta știu că Moșu,

S-o TOMNIT cu un blănar,

Ca să-i vândă pe-un CRĂIȚAR,

CHELEA HULPAVEI cucoane,

Ce DE-AMU vreo două toamne

S-o-nvățat, la COTICAR.

**

Acum Buna-i LOATRĂ tare

C-o scăpat de-o-ngrijorare

Și-o GRÂJĂ o vară-ntregă

Puii, facă-i de tocană.

 

***

 

 

 

Aș vrea să fiu acasă

 

ACASĂ-i LOCUL cela în care TE-AI NĂSCUT,

Și unde-n CLIPA vremii și tu ai ÎNCĂPUT,

Să-ți treci COPILĂRIA ca-n Raiul fericit,

Și-apoi, cu alți de-o seamă să-l faceți, însfințit.

 

ACASĂ-i DRUMUL ȚĂRII, cu stele picurat,

IZVORUL de sub DÂLMĂ ce-n veci e nesecat,

POMIȘTEA POPII toată și STÂNA din RĂZOARE,

Și-n toamne COLILIA în tremur prin cotloane,

 

Și-un săniat pe HULĂ, în ierni ca de poveste,

COLINDUL cel de taină cu sfânta lui cea veste,

Și-un joc în ȘURA POPII cu fete și feciori,

Și-o NUNTĂ sănătoasă ținută până-n zori,

 

Și CIURDA-n faptul serii amirosind a lapte,

HOTARUL care-n timpuri tot datu-ți-a BUCATE,

Și ȚINTIRIMUL încă, cu dragii tăi părinți,

Cu Moșu și cu Buna, înveșnicind a sfinți.

 

Și BERCUL plin de păsări și gingași ghiocei,

Și DRUMUL MORII încă, cel străjuit de tei,

Și VIA de pe COASTĂ cu strugurii ei dulci,

Și MURA de pe vale, FRĂGUȚELE din lunci,

 

Și NUCII vechi cât veacul din vârful cel de deal

Ce străjuiesc de-apururi vecia în HAR-DEAL,

Cărările PĂDURII ce le știam ca-n palmă,

Biserica din DÂLMĂ, ce-n glas de clopot cheamă.

**

Acolo e ACASĂ , în veci de-adevărat,

În CASA ceea strâmtă, ce fostu-ți-a palat,

Iar astea de te CHEAMĂ din când în când ’napoi

Pe-o URMĂ legănată a carului cu boi,

 

Atunci vei fi ACASĂ, în vremea ta visată,

Iar BOABA unei LACRIMI, pe geana-ți tremurată,

Ți-o face CLIPA ceia o VRAJĂ să te-alinte,

La VIAȚA ce adesea, te-nșeală și te minte.

 

***

 

 

 

Era atunci

 

Ca toți COPIII humii și eu am fost odată

ODORUL drag al Bunii și CLIPA-i de noroc,

De-aceea-ntotdeauna tot ce-am DORIT vre-odată

Ceva de-MBUCĂTURĂ, ea îmi făcea pe loc.

 

Mereu voi ține minte o ZAMĂ de ȘĂLATE,

Ori una bine-AITĂ cu ouă-n PĂPĂRAIE,

La foc de lemne HIARTĂ și DREASĂ cu mult lapte

Și cu bucăți de SLANĂ, prăjită în TIGAIE.

 

GĂLUȘTELE cu PRUNE și JEMLECAȘĂ dulce

Și CRUMPENELE coapte-n coptor, cu PORODICI,

Cu ceapă și cu brânză care să-i puie cruce,

Să MÂNCI ca nesătulul, ajungă-ți în OPINCI.

 

PLĂCINTELE cu VARZĂ ori CEAPĂ CHIPĂRATĂ,

Mai încă și cu PRUNE, spre tomna cea târzie,

Când mi se scutur pomii în noaptea îmbrumată,

Cu un CANCEU de-o LITRĂ, cu proaspăt must din vie.

 

Și-n serile de iarnă, o COSTĂ friptă bine

Cu-n BOȚ de MĂMĂLIGĂ ne sătura pe toți,

Și-o CUPĂ-apoi de lapte ce-abia TUNA în mine

Ce-o BEAM la coada vacii, cea lungă de doi coți.

 

În rest, ca toți copiii, ne săturam cu MERE,

Cu-AGREȘE bine copate, cu ZMEURUL dulciu,

Cu GULDUGUȚE încă și cu zemoase PERE,

Cu MURE de pe vale, cu -AFINUL cel sălciu.

***

Așa era TRĂIREA în cea copilărie,

Când până și MÂNCAREA era atunci gustoasă,

Mi TE-MBIAU mai toate să-ți iei ce-ți place ție,

Așa că viața aceea, era mai SĂNĂTOASĂ.

 

***

 

 

 

Moara satului

 

Mai CURĂ încă o Târnavă, la moara veche ce-i HÂITĂ,

E-NNĂMOLIT de-acuma GATUL, iar roata mare-i PUTREZITĂ,

Pe JGEABUL spart îm șapte locuri, nu-i apă cum a fost odată,

Iar ȚÂGLA de pe PODUL MORII, crăpată-i TĂTĂ și mi spartă.

 

În ea găsitu-și-a norocul PUHOI de negre rândunele,

Și poate încă pe atâtea, un STOL limbut de păsărele,

Mai toată ziua-i mare LARMĂ, dar noaptea trece în HODINĂ,

Și-n BOLUNZALA de acolo, mereu o viață stă să vină.

 

E ca un STUP acuma moara, cu viață-n ea, cum n-a avut

În timpul ei de din-nainte, ce-acuma-i VIS dintr-un trecut,

Când fostu-mi-a, în vremuri bune, ICOANA unei vieți la țară,

Ce-avea în ea DUMNEZEIRE, și-acu-i clipită, ce-o să piară.

 

Doar PLOPII o mai priveghează cerând iertări la cerul sfânt,

În seri cu tremurat din frunze, în line mângâieri de vînt,

Apoi în ziua care vine, iară se naște cea SPERANȚĂ,

Că poate moara ce-i uitată, se va TREZI cândva la viață.

 

Asta n-o fi, că-n lumea noastră ce naște are-n ea sfârșitul

Și-o LEGE mai presus de toate, care-i de-apururi, ÎMPLINITUL

A toate ce-s VREMELNICIE pe-nsinguratul pământesc,

Cu OMUL, care-i doar o boabă, din nesfârșitul cel ceresc.

*

Vedeți cum moara ce TRĂIT-a vieți de tați, copii, nepoți

Și guri flămânde săturat-a la NEVOIȚII ceia toți,

Oricât ar vrea, și EI îi vine SFÂRȘITUL cel de neoprit,

Ce stă ÎNSCRIS de la născare, în ce pe lume îi venit.

  

***

 

 

 

Slujba de duminică

 

Și-MBUMBĂ Moșu, greu de-acuma,

Pân’ la GRUMAZ, alba-i CHEMEȘĂ,

Își CHIAPTĂNĂ cu grijă barba

Ce-i cu mustața MĂGIEȘĂ,

Îi mai TOMNEȘTE-o leacă Buna

Pe umeri CLICHINA MÂȚOASĂ,

Să uită nu cumva să-l strângă

ȘĂRPARU vechi de CHELE-NTOARSĂ,

Și-apoi... făcând o largă cruce

Și-n gând spunânt în tain-o rugă,

Să duc prin ZÂUA răcoroasă

Cu pas domol, AVAN s-ajungă,

În dealul unde-ncet să urce

La mica lor, BISERICUȚĂ,

Ce are-n vârf, o sfântă CRUCE.

 

Duminică-i, și-i sărbătoare

La OBȘTEA noastră creștinească,

Săracă e bisericuța,

Nu are ea de preț ODOARE,

Dar are cini’ să-i ALDUIASCĂ

Pe păcătoșii adunați,

La sfânta ceea adunare

Veniți cu toții, parcă-s frați.

*

Al nostru popă,Toderică,

UITAT de Domnu-n parohie

De ani trecuți ce nici chiar dânsul

De-ar vrea să-i numere nu-i știe,

Aicea e de-odat cu VEACUL

Și-aicea NATUL TĂT îl știe,

Că împreună cu DIACUL

Sunt scurtă CLIPĂ, de vecie.

 

Pe mulți, ce-acum SMERIȚI se roagă,

Chiar el cândva i-a BOTEZAT,

Și-ncă pe-atâți cu bucurie

Cu PIROȘTRII i-a-MPREUNAT,

Și la OSPEȚE câte încă

Cu satu-ntreg s-au VESELIT,

Și-MBUCURAȚI cum le-a fost vrerea

Au TĂT cântat cât s-au NUNTIT.

 

Din ei DE-AMU să mai DEȘIRĂ

Mai câte unu-n drumul vieții,

Și-n ȚINTIRIM, în Dealul Mare

Mai imedeat de cum veniră

 

Vor veșnici sub cruci de lemn

S-or face BLIDE și ULCELE

Acolo-n sfânta ceea TINĂ,

Sub umbra prunilor ce-n toamne,

Cu frunze peste el îmi cern.

**

Așa gândeam privind la Moșu,

La Buna încă, PREASMERITĂ

Când mă luau frumos de mână

Și în cea vreme preasfințită,

Pe mine, pruncul cel de-o șchioapă,

Mă PREUMBLAU la LITURGHIE,

Să-nvăț pân-o-i ajunge-n groapă

Că lumea, viața, chiar de-i vie,

Până la urmă-mbătrânește,

C-așa de când îmi este lumea,

Ea în uitare se TOPEȘTE.

**

De-acuma slujba-i pe GĂTATE,

Iar PĂCĂTOASA adunare,

(Mai toți cu capete plecate)

Smerit se-NCHINĂ la icoane,

Cerșind în RUGĂ de iertare

La toți le deie Domnul Mare,

BELȘUG la HOLDĂ să le fie,

La SUFLET încă, alinare,

La PRUNCI noroc și bucurie,

La neam și țară ÎMPĂCARE,

La toți de-acuma cât se poate,

DE-AMU încolo, SĂNĂTATE.

 

***

 

 

 

Rugămintea mea din urmă

 

SATULE, ţi-oi spune-n şoaptă RUGĂMINTEA mea din urmă,

Tu, primeşte-mă la tine să mă pui lângă ai mei,

Când veni-va SOROCITĂ clipa să mă las de turmă

Şi HODINĂ să îmi caut, sub covor de ghiocei.

 

Cu un CAR mă du la groapă, iar la boi le pune-n coarne

CIUCURI cu ÎMPLETITURĂ din cireşul înflorit,

Din SMICELE lungi de salcă să faci JUGUL, iar CORMANE

Fă-le doar din CIMBRIȘORUL, ce-i abia înmugurit.

 

Trandafir să pui pe LOITRE, că acum aşa se poartă,

RUDĂ fă din socu-n floare, iar SCĂRIȚĂ fă-mi din cracă

De alun, din cela tînăr, iar pe SPIȚELE din roată

Leagă maci din ceia roşii, privitorilor le placă.

 

După car, vină BĂNDAȘII, cu PRIMAȘUL, bun de gură,

Cântă-mi numai ÎNVÂRTITE, iar la podul de la moară

Popa şi diacul GÂNGAV scape-mi iar o-njurătură

Că PODINA-i spartă toată şi prin VAD vor trece iară.

 

Sus pe coastă-n ţigănime, dă colaci şi BEUTURĂ

La TRUDIȚII ce-şi duc viaţa între maluri de amar,

POMENI-m-or, că şi-n viaţă, cum îmi scrie la Scriptură,

Tot le-am dat de câte una şi mai des, dar şi mai rar.

 

La mormânt nu PLÂNGĂ nimeni, că ‘napoi nu m-or întoarce,

Spună-mi doar un’’Iartă-l Doamne’’ şi atât mi-o fi de-ajuns,

Popa-n câteva cuvinte, IERTĂCIUNI să ia în pace

De la cei rămaşi în viaţă, pentru mine, ce m-am dus.

 

Tu, la cap în loc de cruce pune-mi SALCĂ plângătoare,

La picioare, las’ să crească o JORDIȚĂ de alun,

Umbră-mi facă îndulcită, ca în locul cu răcoare,

Liniştit să-mi dorm VECIA, lângă satul meu, străbun.

 

***

 

 

 

Dorință

 

Pe ULIȚA-nierbată, de-acum doar vântul bate

Că duși îs toți de-o SAMĂ pe Coastă la HODINĂ,

Pe-aici, de multă vreme nu se mai face TINĂ,

Că nu mai umbă nimeni și PORȚILE-s legate.

 

Un CÂINE nu mai latră din câți or fost odată

La fiecare casă de om mai VREDNICIT,

De vremea cea prelungă, ȘOPRONUL s-o HÂIT,

Iar CUMPĂNA fântânii, în parte mi-i lăsată.

 

Pe BANCĂ-n fața porții, doar vântul stă o clipă

HODINĂ să-și mai cate de-atâta UMBLĂTURĂ,

Apoi, bătând frunzișuri, s-o duce-n CURMĂTURĂ,

Să-mi fie adiere pe-acolo, în risipă.

 

E-o LINIȘTE deplină, de mi se-AUDE gândul

Și-o LACRIMĂ fierbinte pe-obraz mi se prelinge,

OFTATU-n al meu suflet nimic nu-l poate stinge

Că simt cum de acuma, și mie-mi VINE rândul.

 

De-o fi să fie-n VARĂ, lângă ai mei pe Coastă

Mă puneți spre vecie-n MIROS de cimbrișor,

Aici să fiu de-apururi la satu-mi VEGHETOR,

Cu toți ce-am fost odată, stăpâni pe lumea astă.

*

Când S-O-NIERBA cărarea ce duce-n ȚINTIRIM,

Când s-or USCA melinii sub aspra ceea brumă,

Aici muta-s-o SATUL, cu toții împreună,

Sub soare și sub lună, mereu să VEȘNICIM.

 

 

***

 

 

 

Țineți limba nepierită

 

MOȘII noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând POVAȚĂ,

Să-nvățăm că doar CREDINȚA și cea LIMBĂ țin în viață

NEAMUL nostru din-ceputuri, până-n ziua de apoi,

Ca să stăm pe HUMA noastră și în bine și-n nevoi.

 

Că doar LIMBA și CREDINȚA dau speranță și putere

C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,

Iar de-om ȚINE între graniți pe acei care vorbesc

Limba noastră strămoșească, nu ne-om STINGE, din lumesc.

 

Numai LIMBA ROMÂNEASCĂ are-n ea cuvântul DOR,

Ce doar noi îl ÎNȚELEGEM, îl simțim, ne poartă-n zbor,

Ne ridică în TĂRIA cerului cel însfințit,

Ne alintă, ne mângâie în SMERIT și-n fericit.

 

Și-apoi câte mii CUVINTE cu-alte mii de înțelesuri

Dau în rând din fiecare minunate alte SENSURI,

Ce fac limba noastră VIE, DULCE ca o primăvară,

Ce de-o alinți în al tău suflet, ții în tine o COMOARĂ.

 

MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL, ȚARA, HUMA, toate-s lăcrimate

Și cu VIAȚA noastră-ntr-una din vechime-s apărate,

De-asta marile CUVINTE au în ele ce-a putere

Ce ne fac EROII zile, când ea, țara, ne-o va cere.

*

Țineți LIMBA nepierită, țineți DATINA străbună,

Țineți sfintele OBICEIURI de din vremea cea bătrână,

Și păstrați DULCEAȚA limbii, ceea veche, din-ceput,

Ca să știm că suntem umbra TIMPULUI pe-aici trecut.

**

LIMBA noastră românească e un FAGURE DE MIERE,

Dați-i sfântă-NCHINĂCIUNE să își ia din ea PUTERE,

Că de-o ȚINEM în onoare, în curat și în cinstire,

Fi-vom ici, pe huma asta, TIMP prelung, de veșnicire.

 

***

 

 

 

M-am reîntors acasă

 

- Ce-i mai pe-acasă Gheorghe? Tot îl ÎNTREB în gând

Pe un NEPOT mai tânăr, din satul meu uitat,

Că poate vin pe-acasă, nu chiar așa curând,

Să văd ce-i mai pe-acolo, de când eu am plecat.

**

Am fost, mai cătră TOAMNĂ, când s-a mai domolit

Arsura VERII care la noi e foc și pară,

Să pot umbla în voie, așa, mai HODINIT,

De cât mi-o fi nevoie din zori și până-n seară.

 

Am mers pe drumul ȚĂRII, mai până-n deal, La Cruce,

Iar de acol’, pe Vale, ajuns-am în hotare,

În flori de lămâiță AMIROSIND a dulce

Se unduia agale-NIERBATUL drum de care.

 

Prin lan de CUCURUZE tăiatu-mi-am cărare

Spre STÂNA ce-am știut-o acolo-n vârf de deal,

M-am închinat la dânsa, ca-n față la altare

Că mi-a-nsfințit în vreme VECIA în Ardeal.

 

CIOBANUL, neam cu Oanea, n-a mai știut de mine,

Cu toate că odată am fost cu-a lui bunic

Vecini, pe ulicioara cea plină de Gherghine,

Dar el, pe vremea ceea, era PRUNCUȚ, prea mic.

 

Un BOȚ de mămăligă am ÎMBUCAT cu dânsul

Ce coptu-s-a pe SPUZĂ cât noi am VOROVIT,

Apoi, mai fără grabă, tot îndemnându-mi pasul

Ajuns-am la HODAIE, pe drum de ostenit.

 

Aici, din ce odată a fost un Rai ceresc,

Acum doar vântul bate prin casele HÂITE,

Și-n locul bun de coasă, de-un veac doar spini îmi cresc

Ducându-se-n uitare cu cele vremi grăbite.

 

Așa c-am apucat-o să mă SCOBOR la vale

Trecând Pomiștea Popii, acum o uscătură

Și-am dat din întâmplare de tainica CĂRARE

Ce dusu-ne-a odată spre CODRUL plin de mură.

 

Acum doar TROSCĂȚĂLUL și lunga COLILIE

Umbresc pământu-n vară și-l mai înrourează,

N-am mai găsit frăguțe de pus la PĂLĂRIE,

Cu toate că avut-am mereu privirea trează.

 

La Podul dintre Ape am dat de MOARA veche,

Nimic nu-i ce odată știam că e pe-aici,

Acu-i o HÂITURĂ, ce nu-i găsești pereche,

CUIBARE de ARINĂ la mii de rândunici.

**

Și-așa, cătră OJINĂ, ajung la mine-acasă,

Nu-i cine să-mi DESCHIDĂ c-ai mei sunt duși demult,

Pe-a cerului cărare prelungă și ne-ntoarsă

Unde e pace-adâncă, nu ca pe-aici, TUMULT.

 

În curte-i iarbă-naltă, un semn că pe aicea

De multă vreme încă un PAS n-a mai călcat,

Prin ȘURĂ cuib îmi are de-o vreme pitulicea,

Iar prin POIATĂ vrăbii de-un veac s-au ÎNCUIBAT.

 

Răritu-s-au vecinii și mulți în ȚINTIRIM

S-au dus să HODINEASCĂ vecia lor prelungă,

În sat puține-s neamuri, abia dacă ne știm,

Pomelnicul PRESCURII îmi are foaie lungă.

 

La Gheorge-acas’copiii niciunul nu mă știu

Și-abia mai după NUME cumva mă mai ghicesc,

Îndurerat mi-e satul de-acuma mai pustiu,

Iar ei, pruncuți ăștia, tot sărăcuți îmi cresc.

***

La cină DEȘITAT-am poveștile trecute,

Ne-am amintit de-aceea ce pus-au neamu-n FALĂ,

La ceia MORȚI de bine cuvinte petrecute

Am spus cum se cuvine, în bună RÂNDUIALĂ.

**

Am fost la sfânta SLUJBĂ, în zi de sărbătoare,

Puțină-adunătură de cum a fost cândva,

Săracă-i parohia, ajunsă-i la STRÂMTOARE

Și nimenea de-o vreme n-AJUTĂ cu ceva.

 

În altă zi mai FOST-am pe Vale și prin luncă,

Pe Coasta Mare încă plimbatu-m-am prin vii,

PUSTIETĂȚI și liniști și-o pace grea, adâncă

Plutea mai peste toate, trezindu-mi nostalgii.

 

În ȚINTIRIM gutuii și prunii întomnați

Crescuți printre morminte m-au așteptat să vin,

M-au ÎMBIAT cu poame și-apoi la cei plecați

Făcut-am PLECĂCIUNE le fie somnul lin.

 

La ȘIPOT stâmpărat-am arsura gurii mele

Cu apa-i răcoroasă ce-n lume n-are preț

Și-n clipocitul dânsei, din lunga mea durere

Împreunat-am LACRIMI cu valu-i săltăreț.

****

Mă doare ce AJUNS-A sătucul meu de țară,

El, ce a fost vecia la locul ăst’ MĂNOS,

S-o duce în UITARE, ca mâine o să-mi piară

Că a intrat sub umbră de timp NENOROCOS.

 

Oricare-i fi-va soarta, eu ține-mi-l-oi minte

De-acum până-n vecie ca Rai împărătesc,

Frumos, cum nu-i sub soare, SFIELNIC și cuminte,

Un DAR primit de oameni, de-acolo, din ceresc.

*

Când am plecat LUAT-am, să-mi fie de-amintire,

Un FIR de colilie de-acolo, de pe Coastă,

Îmi fi-va ca o PANĂ de înger, ce-n plutire

M-o duce, când mi-e voia, ‘NAPOI, la casa noastă.

 

***

 

 

 

Bolândă-i lumea

 

-BOLÂNDĂ-i lumea! zâce Moșu, bolândă-i dară! zâce Buna,

TĂHUI la cap îs TĂȚ de-acuma și nu-i mai unul breaz din ei,

N-au să SĂ-NȘIRUIE cu cine, că TĂȚ pământ și apă-s una,

CORCITĂ turmă dezlânată, fără un BACI, ca vai de ei.

 

NECOPȚ îs ăi de az și încă, nu mi s-or coace niciodată,

Li-i MINTEA numa cum să strângă și cum în fală să SĂ-NFOAIE,

În ei CREDINȚĂ nu-i o boabă sămânță bună-adevărată,

Să VEȘTEJESC în tăt și-n tăte și ce îmi fac, apă-i de ploaie.

 

De HĂI bătrâni nu mai ascultă, că ei le știu de-AMU pe tăte,

O DATINĂ și-o ZÂUĂ sfântă uitată-i pentru ei demult,

Tăț BEU POȘÂRCĂ îndulcită, îmi PIPĂ și ficiori și fete

Și la PĂCATE doar li-i gândul, în ei nu-i aur, numa lut.

 

Păi deia-i BAI și deia-i HÂRĂ și moare lumea în BĂTAIE,

Ne bate Dumnezău drăguțu că la păcate JÂNDUIM,

AIASTA lume-o HĂSNĂȘIM cât dealuri fi-vor și PĂRAIE

Și apa-n PIUĂ om tot bate-o, cât încă vremi ne-or CĂTRĂNI.

*

ȚÂFNOASĂ-I lumea și bolândă și cum îi ea sântem și noi,

Nu-i mai iertare, nici iubire, că mult prea plină-i de ARȚAG,

O MOLIMĂ acum venită-i, să mai rărească dintre noi,

Să ne ÎNFRICE al ‘nost suflet, că-i plin de-atâta, MÂZGOȘAG.

***

Așa gândit-a GHIATA Buna, până în clipa când s-o dus

La șepte zâle după Moșu, în țintirim, la loc umbros,

Iar a lor suflete curate, s-or veșnici la ceruri sus,

În lumea care și-au dorit-o, în ceata Domnului Hrisos.

 

Cu ei s-a dus și LIMBA VECHE, rămasă urmă din strămoși,

COMOARĂ fără de pereche, alint la supărări și jele,

O vorbă de mai ținem minte, suntem din ăia norocoși

Și mulțămim la moșii care-s, pe bolta-n nopți, ROI de stele.

 

***

 

 

 

N-ați mai dat pe-acasă

 

N-aţi mai DAT pe-acasă, voi de-un neam cu mine,

Un LICHIU cu prune Buna să vă facă,

Să vedeţi CUIBARUL unde fost-a bine,

Să gustaţi dulceaţa LAPTELUI de vacă.

 

Să dormiţi în ȘURĂ coperiţi cu stele

Pe un PAT de iarbă, pernă de MOHOR

Să vă ISPITEASCĂ visele rebele

Cu IUBIRI uitate ce v-au dat fior.

 

Un Serai vă facă fluturii de noapte,

Zborul lor în roiuri, dansuri de cadână,

GREIERII vă-ncânte ȚÂRÂIND în şoapte

Şi-un sărut pe gene, SOMNUL să vă pună.

 

AERUL VĂ-MBETE cu aroma-i tare,

CÂMPUL, ochiul vostru să vi-l spele-n lacrimi,

CLOPOTU-N biserici cheme-vă-n altare,

PREOTUL strunească ale voastre patimi.

 

IERTĂCIUNI să-mi cereţi de la ţintirime

Unde-şi dorm VECIA cei cu nenoroc,

Într-un gând să puneţi vorbele de bine

Şi-n al vostru suflet, faceţi-le loc.

 

Doar aşa-NDULCI-veţi neamul cu iertare

Şi-ţi opri uitarea pusă pe-al vost’ NUME,

Că de-o vreme satul în TĂCERE moare

Prea SCĂZÂND în toate, părăsit de lume.

***

Când LĂSA-VEȚI satul într-o lăcrimare

C-aţi TRECUT pe-aicea, TIMPULsă vă ştie,

Puneţi la TROIȚĂmuc de lumânare

Rugă-iertăciune, pentru VEȘNICIE

*

Când lăsa-veţi satul într-o LĂCRIMARE

ÎNGROPATĂ-N suflet pentru veşnicie,

Puneţi la troiţă MUC de lumânare

C-aţi TRECUT pe-aicea timpul să vă ştie.

 

***

 

 

 

Cuibarul cu vise

 

Motto:

Preacuminţi şi liniştite,

Cu iubire toate ninse,

Amintiri îmi dorm spăşite

În cuibarul meu, cu vise.

 

Te-am văzut TRECÂND prin vii,

Prin CUBIC, prin dosul stânii,

N-au LĂTRAT la tine câinii

Parcă au ȘTIUT că vii.

 

Şi-ai mai fost prin ȚINTIRIM

NUMĂRÂND în gând vecinii

Şi-o LUMINĂ la bătrânii

Ai aprins, noi nu-i MAI ȘTIM.

 

Mai apoi, spre CONTINIT

Ai urcat cu greu pe COASTĂ,

Şi-ai trecut de casa noastră

Către BEDEA, necăjit.

 

Ochii tăi s-au UMEZIT

Când VĂZUT-ai ghiocei,

Iar pe RÂT, privind la miei

Te-am văzut cum le-ai VORBIT.

 

Ai GUSTAT frăguţa dulce

PRINS de gânduri şi-ntristat

Şi-ncă mult ai aşteptat

Vină CIURDA, dinspre Cruce,

 

Să MIROASE a-nserat,

A MOHOR şi-a lapte dulce,

Şi a vreme ce se DUCE

Într-un TIMP, de-acum UITAT.

 

Iar la SALCA de la GAT

Oglindită-n cea Târnavă,

Prefăcându-te cu TREABĂ

Vreme lungă iar mi-ai stat.

 

Gânditor PRIVEAI cum valul

AMINTIRI îţi tot stârnea

Şi în MURMUR îţi spunea

Că-n curând, vei TRECE MALUL.

 

Noaptea-n braţe te-a CUPRINS

ÎNVRĂJINDU-te-n iubire,

Şi-un luceafăr în ROTIRE

NEMURITU-TE-A-ntr-un vis.

***

 

- Ce-ai CĂTAT la noi străine

Că mă uit şi nu te ştiu?

Eşti de-aici, al cărui fiu

Că n-am auzit de tine?

 

- N-ai de unde să mă ştii

C-am TRĂIT aici de mult,

Într-o lume cu TUMULT

Ca-ntr-un CUIB, de nebunii.

 

Tu, erai un NENĂSCUT

Când, cu alţi copii de-o seamă

Eu PLĂTEAM la vremuri vamă

Pentru câte am făcut.

 

Iar poveştile ȘTIUTE

Ce părinţii ţi le-au SPUS,

Eu le-am TORS pe-al vieţii fus

Iar acuma DORM tăcute.

 

Şi-am VENIT aici, să şii,

Să mai VĂD măcar odată,

Cum a FOST, şi-acum se GATĂ

RAIUL, când eram copii.

***

 

Şi-a PLECAT acela-n PATIMI

Către STELE, întristat,

PICURÂND bătrânul sat

Cu-ale sale, CALDE lacrimi.

 

***

&