Șahul
mondial și evreii geniali
Ion
Coja
27
mai 2012
Șahul, joc al inteligenței?
Tînărul din Israel care m-a somat cu luni
în urmă să comentez lista evreilor nobeleați mi-a mai trimis o listă! Îmi pare
rău că nu o pot adăuga la Lista Națională… Nu este o listă cu premiile Oscar,
cum mă așteptam, ci lista cu cei mai inteligenți oameni de pe planetă, iar
printre ei, din nou, niciun român!… Ci, din nou, puzderie de evrei, populație
net majoritară pe lista campionilor mondiali la șah! Căci despre ei este vorba!
Șahul fiind, așa cum știe toată lumea și așa cum apăsat îmi amintește și junele
meu corespondent, jocul inteligenței, al oamenilor bine mobilați sub freză!
Propriu zis, niște super-(oa)meni!
Evident, campionatul mondial de șah este
un criteriu de maximă obiectivitate, nu se poate câștiga din întâmplare sau pe
nedrept mult râvnitul titlu! Nu poți să ajungi campion mondial la șah așa cum a
ajuns Canetti sau Wiesel la premiul Nobel! În șah nu există impostură! Exclus!…
Titlul de campion mondial la șah e lucru serios, nu se compară cu premiul
Nobel…
Recunosc, m-a cam pus în încurcătură
junele haluțim cu lista sa!… Ce să-i răspund?!… Căci, după regula jocului în
care am intrat, trebuie cu orice chip să-l contrazic! Chiar cu riscul de a
forța raționamentele! Dar nu și faptele! Iar primul fapt este evident:
majoritatea campionilor mondiali la șah sunt evrei! Sau măcar au fost!, dacă mă
gândesc la cel mai mare dintre ei, Bobby Fischer, care, e drept, și-a negat și
repudiat evreitatea, iar evreii înșiși l-au renegat și ei, l-au alungat din
…chibuț! Scor 1-1… Oricum, evreii tot mulți rămân, majoritari pe lista
campionilor mondiali la șah! Chiar și fără Bobby răzvrătitul!
Păcat că nu mai trăiește Adrian Păunescu.
Dar mai trăiește Nicolae Arsene, mâna dreaptă a lui Păunescu înainte de 1990!
La „Flacăra” de odinioară. Mi-a publicat pe atunci Păunescu multe articole pe
care alte reviste nici nu visau să le pună în pagină. Era un fel de pariu,
între mine și Păunescu, dacă-mi va publica sau nu toate textele, înfrângând
exigențele inepte ale cenzurii!
Eh, unul din puținele texte pe care totuși
nu mi le-a publicat, deși a vrut, dar nu l-a putut publica, a fost un text
despre elevii șahiști din Constanța, care câștigaseră campionatul școlar
județean… A vrut să mi-l publice, era încântat de text, l-a băgat în sumar, dar
textul a fost scos din revistă la Secția de propagandă a CC al PCR. La cenzură,
adică. De ce oare?… Vă mai amintiți, domnule Nicolae Arsene?
Articolul meu pleca de la povestea care
făcea furori în Constanța și mai ales în mahalaua noastră despre echipa
câștigătoare. Elevii din acea echipă fuseseră antrenați de neuitatul nostru
vecin, coleg și prieten Gigel Tesici și de Vasile Gârbă, în(că în) viață, doi
minunați profesori de educație fizică! Șahul fiind un sport, s-au gândit cei
doi profesori de sport să facă o echipă nu numai de tumbe, ci și una de șah. Cu
droaia de copii de pe capul lor, orice idee merita încercată, doar-doar i-o mai
potoli pe împielițații de elevi! Ideea a fost a lui Gigel Tesici… Idee genială,
cum s-a dovedit. El însuși, Gigel Tesici, domnul Chioru, a fost una dintre
marile figuri ale LMB-ului, deci și ale Constanței.
Pasiunea pentru șah s-a răspândit printre
copiii din școala respectivă mai ceva ca rubeola. Era bătaie printre elevi să
prindă rând la tabla cu pătrățele alb-negre. A trebuit direcțiunea școlii să
mai cumpere câteva zeci de table de șah… La un moment dat, toată școala, cu
cămin cu tot, s-a cumințit ca prin farmec. Toți copiii erau concentrați în
jurul câmpului cu 64 de pătrățele! Au uitat de miuța din curtea școlii, au
uitat de gardul școlii să-l mai sară…
Roadele nu au întârziat să se vadă: dintre
copii, câțiva s-au impus cu autoritate. A urmat confruntarea dintre aceștia și
profesorii de matematică din cancelarie, vestiți și prin tradiție mari
șahiști!… I-au spulberat corigenții clasei pe domnii profesori!…
Evidența rezultatelor i-a obligat pe Gigel
și Vasile, Tesici and Gârbă, să înscrie școala, echipa de șah, în campionatul
orășenesc Constanța, apoi în cel județean, câștigate detașat. Ar fi câștigat,
probabil, și titlul național, dacă nu interveneam eu, neinspirat, ca de obicei.
Am intervenit la Păunescu, cu textul amintit! Și am făcut greșeala să pomenesc
în finalul textului că e vorba de o școală mai specială… Specială rău!… O
școală de copii cu retard psiho-mental!… Copii cu probleme de adaptare psiho-socială…
După 1990 aveam să aflăm numele savant al bolii de care sufereau cei mai mulți:
autism…
Gigel Tesici le spunea „glumeți”! La
școala de glumeți din Constanța câțiva elevi s-au dovedit așadar excelenți
șahiști. Mai buni decât toți ceilalți elevi din Constanța, mai buni chiar și
decât elevii de la cel mai bun liceu din Țară, Liceul Mircea cel Bătrân, cu
toți olimpicii săi!
Concluzia se impunea de la sine: șahul nu
era inaccesibil, nici chiar la nivelul performanței, unor persoane cu grave
dizabilități psihice, mentale, comportamentale etc. Nu mă încumet să intru în
discuții pentru care nu am …abilități deosebite. Dar mi-aduc aminte de un
argument folosit în textul de odinioară: fusesem în facultate coleg cu
campionul României la șah! Ani de-a rândul, tînărul ploieștean a stat în
fruntea clasamentului național, a avut și o frumoasă prestație internațională,
obținând niște calificative dintre cele mai selecte. Campion în toată legea!…
Am fost toți foarte mândri că marele campion – ajunsese campion național
absolut încă din anii liceului, când a terminat liceul și a dat la facultate a
ales filologia noastră amărîtă!…
Mult m-am mai mirat însă când mai târziu
am aflat de la colegii săi de an și de grupă că marele campion pe cât de
strălucitor era în fața tablei de șah, pe atât de modest era în fața unor
texte. Nu le scria și nici nu le analiza, literar sau gramatical, la același
nivel de excelență!… Nu a ajuns nici mare scriitor, nici grămătic de forță, a
fost, ca student filolog, departe de fruntea clasamentului final, alcătuit la
sfârșitul celor cinci ani de studii universitare… Mare campion la șah, dar nu
și la litere, la împerecheat și desperecheat de cuvinte…
Nu mai țin minte ce concluzie am pus
textului meu de altădată!… Dacă aș face azi acest lucru, aș apela la ideea de
creativitate. Se pare că există și o inteligență lipsită de creativitate, e
posibilă, și se manifestă în largul ei, adică în compensație, pe tabla de șah!…
Este probabil motivul pentru care, elev fiind și încercând să mă adâncesc în
tainele șahului, apelând la cele mai bune manuale, la un moment dat am
renunțat. Am făcut-o instinctiv! Simțeam că-mi forțez creierașii să macine în
gol…
Oricum, accentul textului depus odinioară
la „Flacăra” cădea pe paradoxul pus în evidență de Gigel Tesici: elevii cu
diagnosticul atât de sever – arierați mintal, cu mari dificultăți în
înțelegerea lumii și a propriei persoane, dovediseră aptitudini aparte pentru
șah!… Așa zisul sport al minții, al inteligenței!… Și lăsam pe alții, pe
cititori, să tragă vreo concluzie!…
Concluzia celor de la cenzură a fost să nu
cumva să se publice buclucașul text că iese …bucluc mare! De ce? Pentru că la
Comitetul Central, deci și la cenzură, se știa bine că Nicolae Ceaușescu este
un pasionat jucător de șah!… Articolul meu devenea o aluzie la marele șef!…
Logică de …glumeți!
Evident, îmi vine cheful să raportez
această întâmplare la lista cu campionii mondiali la șah! Și mă mir din capul
locului cum de niciunul dintre campionii mondiali la șah nu au luat și premiul
Nobel în profesia lor?! Nici măcar evreii campioni mondiali la șah…
Deci, iubite domn haluțim, prezența masivă
a evreilor pe lista marilor șahiști nu dovedește că evreii, de felul lor, ar fi
poporul cel mai inteligent din lume, așa cum, bănuiesc, te-ai considerat
îndreptățit să crezi! Povestea de mai sus bănuiesc că te va pune pe gânduri!…
Ca și pe mine!
Gândul pe care ți-l recomand este că ar
exista totuși o formă specifică de inteligență pe care o pune în valoare șahul
și că în acel gen de inteligență, deviant de la starea de normalitate!, trebuie
văzut dacă nu cumva excelează evreii!… Mulți evrei! Firește, nu toți! Ci cei
mai reprezentativi, probabil!
Repet: „trebuie văzut dacă nu cumva evreii
excelează în acel gen de inteligență deviant de la starea de normalitate…”
Așadar, dacă cei mai buni jucători de șah
sunt evreii, cum susții dumneata, asta trebuie să însemne ceva! Nu neapărat că
ar fi evreii cei mai inteligenți, ci altceva! Ce?
La ce fel de șah sunt evreii campioni
planetari?
…A fi bun la șah înseamnă să anticipezi
jocul adversarului cu 2-3 mutări sau chiar și mai multe!… Iar tu să-ți faci un
plan cu zece-douăsprezece mutări mai înainte!… La așa ceva, în viața reală,
evreii se pare că sunt într-adevăr mari meșteri!… Multora, numai la așa ceva le
stă mintea! Nu de alta, dar nu le-a fost greu să observe că majoritatea
oamenilor, chiar dacă le place șahul, nu transformă viața în șah și trăiesc la
întâmplare, de azi pe mâine! Trăiesc la noroc, la nimereală, la plezneală… Le
vii ușor de hac dacă ești în stare să gândești la rece cu câteva mișcări mai
înainte! Iar în final îți iese și planul de a deveni stăpâni ai lumii! Plan
gândit cu atâtea mii de mutări și de ani mai înainte ca acest plan să se
realizeze! Căci s-a realizat, zic unii. Evreii stăpânesc lumea! Sau sunt foarte
aproape! Pare indiscutabil! Numai că lumea asta, pe care evreii s-au
înstăpânit, pe care evreii o conduc, te întrebi: arată bine? Avem motive să fim
mulțumiți de stăpânii noștri? Și, mai ales, când ne întrebăm cum au ajuns
stăpânii să ne fie stăpâni, care este răspunsul? Este un răspuns care le face
onoare evreilor?
Subiectul este prea vast ca să fie abordat
în două-trei pagini! Ci doar încercăm să-l deschidem, sine ira et studio, așa
cum stă bine unor oameni normali! Luăm de bun că secolul al XX-lea este
„secolul evreiesc”, cum nu se sfiește s-o spună un evreu chiar din titlul unei
interesante cărți, excelent documentată. (Vezi Yurii Slezkine, Le Siècle Juif)
Pe scurt și în clar spus, în secolul al 20-lea evreii au dobândit o supremație
mondială evidentă. Au făcut revoluții și războaie, inclusiv de-alea mondiale, când
au vrut ei! Și au dictat și pacea…
Și chiar dacă n-o fi chiar așa, este mult
adevăr în această teză/ipoteză… S-o comentăm puțin, dintr-o perspectivă
inedită, sugerată mie de junele haluțim:
Cândva, în tradiția tuturor popoarelor,
ajungeau în fruntea comunităților cei care se ilustrau prin fapte de arme, prin
vitejie, prin acte de eroism care au salvat neamul, comunitatea! Regele David
așa ajunge, din cioban rege!… Îl înfruntă și îl învinge pe Goliath,
prigonitorul neamului evreiesc!…
Tradiția eroică a lui David și a
macabeilor nu s-a putut păstra printre evrei după ce aceștia s-au risipit prin
lume, trăind pretutindeni ca minoritari. Fără stat, fără armată, fără eroi!
Vreme de 2000 de ani aproape, din secolul I până în 1948, n-a existat o
confruntare militară, un război în care evreii să se prezinte ca beligeranți
propriu zis. Astfel că evreii, vrând-nevrând, au ajuns să genereze alt tip de
eroi, de conducători…
Printre conducătorii lumii de azi este
mereu pomenit numele Rothschild, evreu. Care la prima și la a șaptea vedere nu
are nimic comun cu faptele de arme, de vitejie!… La o privire mai atentă
constatăm însă că acest nume are mare legătură cu faptele de vitejie, cu actele
de bravură militară, numai că e vorba de faptele altora, nu ale numitului
Rothschild, nu ale evreilor… Ce a făcut acest Rothschild? Acest veritabil
Gengis Han al evreilor?
Atunci când în 18 iunie 1815 s-a ținut
marea finală de la Waterloo între Anglia și Franța, între Europa veche și
Europa nouă, iar toată suflarea lumii tremura, unii de dragul lui Napoleon,
alții strângând pumnii pentru Wellington, s-a găsit un ins anormal, fără
reacții antropoide, veritabil autist, care a simțit că-i este indiferent
rezultatul meciului. Probabil că s-a și mirat: ce atâtea emoții? La ce bun
atâta înfrigurare cu care toți așteaptă finalul teribilei încleștări de forțe?!
Individul era incapabil să se conecteze emoțional la contextul social în care
trăia! Probabil că emoții nu avea de niciun fel! Va fi fost un handicapat!… Un
soi de „glumeț” de-al lui Gigel Tesici. Lui Rothschild nu i-a stat gândul la
luptă, la beligeranți, să-i ajute pe unii în dauna celorlalți, ci mintea i-a
mers la beneficiile pe care această luptă, la care nu participa, putea să i le
aducă totuși, indiferent de rezultat.
…Cu câțiva ani în urmă, când Italia a
jucat ultima ei finală de campionat mondial la fotbal, un polițist debutant
și-a dat seama că acele două ore cât va dura meciul vor fi ocazia,
oportunitatea cea mai potrivită pentru spărgătorii de case, pentru hoți, să-și
facă meseria și plinul. A încercat acel polițist să-și alerteze superiorii, a
insistat și a ieșit la raport. Răspunsul polițistului șef, învechit și hârșit
în lupta cu mafioții: hoții sunt și ei oameni! N-or să plece la furat în loc să
stea în fața televizoarelor!… Ar fi niște anormali!
Au fost, cele două ore cât a durat finala,
singurul interval de două ore în care hoții din Italia nu au dat nicio
spargere. (Printre hoți îi număr și pe țiganii veniți din România și alte țări
din Estul Europei înfometat. S-au dovedit și ei, la o adică, oameni. Oameni
normali!…)
Totul în viață, ca handicapat, este să
știi să tragi toate avantajele de pe urma handicapului cu care te-a însemnat
Dumnezeu! Căci există un revers pentru fiecare handicap posibil, conform
principiului universal „în tot răul este și un bine!”
Rothschild al nostru pare să fi fost un
handicapat. Nu-l durea nicăieri la ideea că pierde Napoleon sau Wellington,
Franța sau Anglia, măcar că Anglia era patria sa, chipurile. Cu o judecată
rece, de …șahist și apatrid, fără nicio implicare emoțională, a gândit că
întâmplarea aceasta, care angajează sufletește atâta lume, atâta „prostime”,
poate fi „interpretată și analizată”, speculată, într-un mod care nu trece prin
cap nimănui, numai lui, insului cu capul roș! Anume că există, că poate exista
ceva mai important decât rezultatul marii confruntări, și că acel ceva sunt
consecințele rezultatului și mai ales posibilitatea de a avea controlul asupra
consecințelor! Iar aceste consecințe, din punctul de vedere al bancherului
Rothschild, era falimentul unor firme pe care le dezavantaja o înfrângere a
Corsicanului și prosperitatea altor firme care erau avantajate de o victorie a
Albionului! Și invers!
Urma, după aflarea rezultatului de la
Waterloo, să se producă un cutremur de toată frumusețea la Bursa londoneză,
ceea ce toată lumea știa, iar asta mărea la maxim tensiunea așteptării.
Povestea e cunoscută, dar nu este corect
comentată: acel Rothschild, demn urmaș al lui Shylock, a organizat un serviciu
de curierat rapid, pe ruta Waterloo-Londra, prin care a aflat înaintea tuturor
rezultatul meciului! Dar nu a ieșit în balconul casei sale, cum ar fi făcut
orice om normal, ca să-și anunțe vecinii și toată Londra de magnifica victorie
a Albionului, ci a dat drumul prin oraș unei haite de răspândaci, unor indivizi
pregătiți din timp, care, ca niște șobolani ai dezastrului, au răspândit în tot
orașul vestea mincinoasă a înfrângerii! Vestea că Franța, pe mâna Corsicanului,
câștigase încă o dată. Îl bătuse măr pe lordul Wellington…
Ce jale, ce disperare trebuie să fi
cuprins Londra!… O parte dintre londonezi, colegi de breaslă ai Omului Roș,
s-au repezit să scape de afacerile care, în urma înfrângerii, își pierdeau
aproape total valoarea! Acțiunile acestor firme trebuiau vândute repede-repede,
la orice preț, oricât de mic!… Exact asta așteptase marele șahist! Aștepta la
cotitură! Calculase bine!… Cu interpușii săi a cumpărat ieftin acțiunile
acestor firme, iar acțiunile afacerilor sale pe care victoria Franței le
favoriza le-a vândut la un preț brusc înzecit sau însutit!…
Spre seară, când s-a aflat adevărul,
fuseseră băgați în faliment atât londonezii care vânduseră pe nimic afaceri
care acum deveneau extrem de profitabile, cât și cei care cumpăraseră scump, de
la Rothschild, acțiuni care nu mai făceau nici o para chioară în urma victoriei
lui Wellington!… Practic, mii de familii londoneze, în loc să se poată bucura
de victoria Angliei, au consemnat în saga familiei lor ziua de 18 iunie 1815 ca
ziua cea mai nenorocită din viața lor!… S-a priceput sir Rothschildt să le strice
bucuria de a-și vedea Patria biruitoare!
Individul, într-o lume de oameni normali,
ar fi meritat să fie linșat de populație, inclusiv de cei păgubiți! Linșat și
batjocorit în primul rând de omul de pe stradă, fără acțiuni la bursă, care
preț de câteva ceasuri a trecut prin pojarul și deznădejdea umilitoarei
înfrângeri, prin suferințele sufletești consecutive înfrângerii… Trebuia acel
bancher diabolic să fie călcat în picioare de cei cărora cinica sa stragermă
le-a stricat bucuria victoriei!
Dar nu a primit sancțiunea cuvenită. Nu
știu cum de a scăpat de eșafod! Se zice că a știut cu cine să împartă câștigul
ca să nu aibă necazuri cu lumea… Cu lumea celor normali la cap și la suflet!…
Ce cunosc, fără să fi cercetat cât de cât subiectul, sunt comentariile pline de
admirație, extaziate, ale multor pământeni, dinaintea inteligenței,
inventivității & genialității marelui bancher… Marelui potlogar!
Se poate numi asta inteligență?… Fie! Fie
și inteligență! Dar mai înainte de orice trebuie calificată și certificată
starea de anormalitate a individului la nivelul umanității sale, la nivelul
apartenenței sale la aceeași specie de ființe cu noi și cu cei pe care i-a
înșelat!! Mizeria din hăul pustiu care-i ținea loc de suflet! Un handicapat! Un
circumcis la inimă, îmi vine să zic!
Un nevolnic, incapabil să simtă ceva
pentru Ceilalți!
Se poate numi asta inteligență?…
Inventivitate?!… Accept. Accept că ideea acestei manevre nu putea să vină decât
unei persoane căreia îi merge mintea! Dar mai departe, de la idee la faptă, la
orice om om intervine cenzura morală, intervine fărîma de Dumnezeu pe care o
purtăm cu noi fiecare, în fiecare gest, în fiecare faptă! Intervine harul lăsat
Omului de a se dedubla prin conștiința de sine, devenind cel mai aspru cenzor,
cel mai neîndurat judecător al propriilor fapte. Intervine respectul pentru
tine însuți… Respectul de sine, din care Pitagora făcea semnul îndumnezeirii
noastre ca oameni. E lucru sigur că acel sărman bancher nu avea cu ce să
perceapă, nu avea simț pentru această dimensiune sine qua non a condiției
umane…
Cum spuneam, un handicapat… Un infirm
sufletește!… Un ne-tot la suflet! Un purtător de vid!…
Lovit de neputința de a sim-patiza cu
semenii tăi! De a com-pătimi cu ei! Totala indiferență față de suferința
altuia, chiar și când tu însuți i-o provoci, nu poate fi numită inteligență, ci
de-cădere din condiția de om!…
…N-a simțit niciun imbold voinicesc, să
coboare în arenă și să facă ceva în sprijinul team-ului național. Dimpotrivă:
s-a comportat ca un ins fără naționalitate, anormal, lipsit de emoții, lipsit
de sentimentul solidarității umane, comunitare.
Seamănă povestea acestui jaf la bursa
londoneză cu o problemă de șah. Ce mutări se pot face pentru a falimenta un
număr cât mai mare de firme concurente? În ce fel te poate servi clipa de
emoție generală, planetară?… Ce ai avea de câștigat de la viață dacă reușești
s-o trăiești fără emoții, fără angajamente, fără sim-patii și fără com-pătimire
pentru Celălalt?
„L’Autre c’est l’Enfer!”, avea să spună un
urmaș demn al acestui Rothschild… Halal filosofie, să vezi în Celălalt, în
Aproapele tău, tot ce poate fi mai rău… (De la Jean Paul Sartre cetire…)
Tot ca o problemă sau partidă de șah poate
fi privită și înființarea statului Israel. Un fel de pariu cu imposibilul! Cel
care l-a scornit era atât de normal la cap că a sfârșit sinucigându-se,
turtindu-și singur fesul de mare erou, de mare vizionar… Cine a mai văzut
profet sinucigaș?!
Toată istoria secolului al 20-lea, și ceva
din precedentul, devine coerentă în bezmeticeala ei dacă introduci în ecuație
strădania „unora” de a înființa și de a pregăti înființarea statului Israel!
Pricepi de îndată ambele războaie mondiale, revoluția bolsevică, Holocaustul,
instaurarea comunismului în țările cu mari efective de evrei, căderea
comunismului… Toate au legătură cu Israelul, cu visul evreilor de a avea o
patrie… Al unor evrei! Căci, după 65 de ani de la proclamarea Israelului – act
care a născut un alt șir nesfârșit de suferințe, care este situația? Cât de
reușit este proiectul care s-a plătit cu prețul a zeci de milioane de victime?
Îl citez pe un prieten evreu din Israel,
fost colonel combatant în războaiele de apărare a Eretz Israelului: „Domnule
Coja, am doi nepoți, și nu văd pentru ei niciun viitor în Israel!”
Nu mai este pentru nimeni un secret că
evreii (i)responsabili de soarta evreilor din Israel iau în calcul abandonarea
Israelului, în două variante: (a) Israelul să revină la granițele din 1948, iar
evreii veniți din Europa să se întoarcă de unde au plecat, sau (b) Israelul să
înceteze a mai exista, iar evreii să se împrăștie prin lume, în primul rând
prin țările de unde au plecat părinții lor…
Întrebare capitală: pentru acest eșec cine
poartă răspunderea? Consecințele catastrofice ale acestui eșec de ce trebuie să
se întoarcă asupra celor deja afectați de modul în care s-a defășurat proiectul
sionist, dovedit azi falimentar?!
Nota bene: Ca român, dacă nu ca om, în
general, m-aș bucura să se înșele evreii care comentează cu îngrijorare pe
marginea iminentei disoluții statale a Israelului. (Vezi și Philip Roth, mare
scriitor evreu, în cărțile sale, bunăoară…) Îi doresc Israelului viață lungă,
să fie cămin al cât mai multor evrei… Al tuturor evreilor! Adică ce-i doresc
României, ca țară a românilor, doresc și Israelului, ca țară a evreilor!
Personal, ca român, ca mădular al unui
popor a cărui viață a fost și este în continuare afectată, urîțită și
amenințată, pusă în primejdie, de calculele și mutările marilor „șahiști”,
evrei și ne-evrei, ca ins a cărui familie și persoană proprie au avut de
suferit de pe urma acestui șah planetar, nu pot contempla pasiv eșecul acestor
handicapați, care se dovedesc a fi mari meșteri în a provoca dezordini și
dezastre, dar care sunt complet incapabili să edifice, să conceapă starea de
normalitate, de tihnă a vieții, de rânduială și armonie socială sau
internațională…
Mi-e milă de ei. Niște…
Ion Coja
-------
Post scriptum: haluții sau haluțimii au
fost tineri evrei, organizați și instruiți paramilitar în perioada interbelică,
pentru auto-apărarea comunităților de evrei care se simțeau tot mai amenințate
de ceilalți, de goi(mi). Au existat și în România. Existența acestor detașamente
de haluțimi face contrast puternic cu lipsa de reacție a evreilor față de
…holocaust! Tinerii evrei de azi le pun bătrânilor supraviețuitori ai
holocaustului această întrebare: de ce cronica acelor ani cumpliți nu
înregistrează niciun gest de revoltă, în legitimă apărare, a evreilor duși la
gazare ca vițeii la abator?! Din șase milioane de victime ale lagărelor de
exterminare, cum de nu s-a găsit nimeni, niciun evreu, să se opună acestui
masacru?! Aceasta este unicitatea holocaustului? Cum se explică această
pasivitate fără precedent în istorie, de vreme ce au existat aceste detașamente
de haluțimi, constituite și pregătite din timp tocmai pentru a interveni,
pentru a reacționa?!
Din surse sigure, israeliene, știu că
la aceste întrebări nu s-a putut da un răspuns care să nu intre în contradicție
cu teza holocaustului!…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu