E DUREREA DROGUL NOSTRU?
- ARHIM. VARNAVA -
Dezordinea lăuntrică
Tot ceea ce ni se întâmplă în
viață, măsoară sănătatea sau boala noastră sufletească. Tulburarea trădează
dezordinea noastră lăuntrică, impasul, dificultățile noastre psihologice și
duhovnicești. Tulburarea împiedică energiile dumnezeiești să ajungă la sufletul
nostru și să-l preschimbe, să-l modeleze.
Lipsa de pace și bucurie este o
boală a sufletului, este o febră a inimii. Arată că suferim de împrăștiere,
dezechilibru și de perturbarea armoniei noastre interioare. Tulburarea se
imprimă involuntar în relațiile noastre cu ceilalți.
Când ne întristăm pentru
lucrurile neplăcute care ni se întâmplă, ne vădim lipsa de sociabilitate, lipsa
de acceptare și apreciere a celuilalt, confirmăm că iubim ego-ul nostru, care
se hrănește și se dezvoltă mai ales atunci când ne plângem de milă, în tristețe
și melancolie.
Durerea ca drog
Durerea a devenit drogul nostru.
Ne place mocirla, ne place mucegaiul, ne place milogeala. Ne place „ursuz”-ul,
ne place sufocarea. Ne mâncăm propriile măruntaie. Ne satisface milogeala
noastră. Cea mai mare dramă a societății noastre de astăzi este experierea,
deja din această viață, a iadului, a deznădejdii.
Nu putem trăi fără să fim
prizonieri ai plăcerii de a suferi și de a ne plânge. Și cel mai tragic lucru
este că noi înșine provocăm această situație, această stare de lucruri.
Atunci când sufletul nu are
bucurie, este plin de toxicitate sufocantă și nu poate trăi viața Duhului.
Natura sufletului
Din fericire, sufletul nu este
făcut să trăiască într-o atmosferă poluată, ci în eterul curat al cerului, unde
împărățește harul lui Dumnezeu. Bucuria este exact acea atmosferă în care
sufletul poate să crească, să înflorească și să ajungă la Dumnezeu.
Bucuria este îngrășământul
sufletului, care ajută sămânța să crească, cuvântul pe care Hristos îl seamănă
în inima noastră. Discordiile, neînțelegerile, împrăștierile, dezbinările,
tulburările relațiilor, părerile, teoriile, patimile noastre și „ego”-ul, ne
fură această bucurie.
Dumnezeu nu poate intra într-o
inimă morocănoasă, pentru că El Însuși este plinătatea „a toată bucuria și
pacea” (Romani 15:13).
(Extras din cartea
„Fericirile – Răspunsul dat lumii”)
FIECARE VEDE CEEA CE CAUTA SA VADA
- Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Un copil, niciodata nu observa ca e gol pâna e inocent. Abia dupa ce îsi pierde
inocenta începe sa-si puna mânutele sa-si acopere trupul. Acesta e rezultatul
pacatului. Si-a pierdut inocenta si de aceea s-a produs un gol interior si de
acolo se reflecta si în afara. Un om duhovnicesc orice semne vede, ca-i
îmbracat ori nu-i îmbracat, tot aia e. Nu îl cauta daca îl vede pe om îmbracat
foarte frumos. Pacatosul, în schimb, cu cât e mai frumos îmbracata o doamna, cu
atâta o vede mai goluta si mai atractiva pentru pacate. Pentru un om matur din
punct de vedere sufletesc, al credintei, sanatos psihic, ori este îmbracat
omul, ori nu este îmbracat, nu se sminteste, nu vede partea negativa. Este asa
de frumos omul si îmbracat si dezbracat. Numai în starea în care ne gasim noi,
în starea de decadenta morala ne smintim când vedem trupul gol. Si de aceea
Dumnezeu, pentru ca Adam cazuse într-o stare de imoralitate, Dumnezeu apoi L-a
îmbracat. Chiar Dumnezeu, scrie în Scriptura, i-a dat îmbracaminte, l-a îmbracat.
Pentru ca în starea în care suntem – de pacatos sau de pacatoasa – atunci este
nevoie sa ne acoperim caci altfel înnebunim. Dar un om sfânt, un om care are o
stare înalta de viata spirituala, nu vede nimic în plus, pentru ca se uita la
om, Îl preamareste pe Dumnezeu în creatura aceasta, se minuneaza când îl vede
pe om. Un pustnic care din frageda copilarie a trait în pustie spune urmatorul
lucru: „Când vad o floare” (pustnicul are aceasta obligatie sa nu-l
impresioneze, sa nu se entuziasmeze de lumea aceasta si pe toate sa le
priveasca ca pe o desertaciune pentru ca-s trecatoare) si atunci acest pustnic
spune: „Când vad o floare ma minunez si mi se înalta sufletul si-l preamaresc
pe Dumnezeu care a creat aceasta minune, floarea aceasta.
Când aud o muzica frumoasa, ma minunez si ma înalt sufleteste si-l preamaresc
pe Dumnezeu. Când vad o femeie, o fata frumoasa, ma minunez, mi se înalta
sufletul si-l laud pe Dumnezeu pentru ca a facut aceasta creatura miraculoasa”.
Iata cum priveste un om care este la un nivel moral, spiritual, sanatos,
întreg.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 149-150
MARETIA LUI DUMNEZEU
- Fericitul Trifon Turkestanov -
Cât de mare si cât de apropiat Te
arati într-a furtunii puternica miscare, cât de mult se vadeste a mâinii Tale
tarie în serpuirile fulgerelor orbitoare; minunata este a Ta maretie. Glasul
Domnului peste câmpii si în freamatul padurilor, glasul Domnului în nasterea
ploilor si a tunetelor, glasul Domnului peste ape multe. Lauda Tie rasuna în
vuirea muntilor celor ce sufla cu foc. Tu ca pe o haina pamântul îl scuturi. Tu
pâna la cer înalti ale marii talazuri. Lauda Tie, Celui Care smeresti omeneasca
trufie, scotând din adâncuri a pocaintei strigare: Aliluia!
Fericitul Trifon
Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere
de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava
lui Dumnezeu pentru toate”, p.
---
Pr. Alexandru
Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
MAI FOLOSITOR CANON DE LA CEL DUHOVNIC
- PR. ARSENIE PAPACIOC -
Care este cel mai bun
canon?
Când nu reuşeşti
să-ți faci canonul primit la spovedanie şi te mustră conştiința, ce mai este de
făcut?
Nu ți-l poate face nimeni decât
personal. Eu, ca duhovnic, nu prea dau canoane. Degeaba le dai: să facă atâtea
metanii, să postească. Nu! Eu sunt pentru o stare de prezență continuă întrucât
eşti neatent când nu trebuie, dintr-o inerție a vieții materiale, cu problemele
ei la care vrând, nevrând trebuie să participi. De aceea, starea interioară
trebuie asigurată.
E bine să ceri
micşorarea lui?
Dragă, asta e negustorie, nu
călugărie. Nu pun pe cântar cât am de făcut. Nimic nu te poate scuti. Îl faci
şi gata. Însă problema nu e asta, ci dacă inima e prezentă sau nu. Venea un
preot bătrân la mănăstire şi mi-a zis: „Eu nu pot să mai vin la Biserică „nu
mai vedea „de aceea fac de o mie de ori pe zi Doamne Iisuse”.
Nu scăpați momentul
nefolosit!
Nu scăpați momentul nefolosit. Că
vedem la morții ăştia, că am fost la multe căpătâie de morți cu vârsta mea.
Fiecare vrea să mai trăiască. E această inerție a lucrurilor. Măcar o zi. Şi
noi care ne scăldăm în ani zicem: ce poți face într-o zi? Nu într-o zi dragii
mei, într-o clipă poți să faci foarte mult. Că Dumnezeu nu are nevoie de
cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. O dispoziție continuă.
Nu nevoința, ca o dorință de
împlinire, neapărat. Prezența, starea de viață continuă, nu nevoința. Omul
nevoitor consideră că se achită: Doamne, am făcut o mie de metanii, sau o sută
„Starea de prezență e nejignitoare şi-ți dă identitate. Rugăciunea nu e o
rațiune, rugăciunea e o ființă divină în tine. Rugăciunea e partea divină şi nu
avem alt ideal decât de a ne dărui Dumnezeu fericirea să murim sfârtecați şi
chinuiți pentru scânteia de adevăr ce ştim că o avem în noi.
Până unde merge
ascultarea de duhovnic?
Cum trebuie să facă
monahul sau creştinul ascultare de duhovnic în aceste vremuri?
Eram profesor la Turnu şi
comuniştii au vrut să schimb programa analitică şi n-am primit. Din călugăr să
mă fac drac? Starețul care şi el era profesor, dar la alte clase, mi-a făcut
mizerii, că de ce n-am primit?” „Păi, cum să primesc? Părinte, pe sfinția
voastră vă ascult, dar numai până la a nu mă lepăda de Hristos. Ori asta nu
fac”.
Ei bine, a priceput, că nu era
prost şi m-a scos din rândul fraților, m-a băgat sub cerdacul lui Mircea la
Cozia, unde bătea Oltul. Iar starețul m-a izolat pentru 150 lei leafă şi m-a
schimbat, trimițându-mă la Comanca. De multe ori sunt uimit cum Dumnezeu îmi dă
toate mărunțişurile, şi tocmai mărunțişurile astea dau suflu sau dau importanță
vieții. Mai ales când ai şi idei şi vrei să le împrăştii. Pentru că şi
împrăştierea unei idei trebuie să fie şi pe înțelesul şi pe placul altora. Şi
trebuie să-i dai drumul în aşa fel, ca să fie el vinovat că nu o înțelege, nu
autorul.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 18)
DE CE ÎNGĂDUIE DUMNEZEU POTOP SAU SECETĂ
- SF. IOAN HRISOSTOM –
Puterea lui Ilie
„Viu este Domnul! Nu va fi ploaie
pe pământ decât prin gura mea”(III Regi, 17:10). „Îmi cunosc Stăpânul meu,
spune el, știu că mă ascultă. Fac asta din râvnă.”
Ce lucruri noi și străine! Ai
văzut că Stăpânul e biruit de bunăvoința robului? Da, Ilie a făcut asta din
pricina marii sale râvne. Vedea că se petrec multe lucruri nelallocul lor.
Vedea că desfrâul e unit cu multă răutate. Era întuneric, și întunerciul cu
prinsese toată lumea; nori care acopereau totul. Toți cădeau; înecul era
general. Nu înec de ape, ci de stricăciune. Cumințenia era îndepărtată, iar
desfrânarea mergea cu alai. Virtutea era izgonită, iar viciul era în floare.
Codrii, munții, dealurile, drumurile, casele și văzduhul era pângărit. Soarele
era negru de fum. Pământul era întinat, cerul disprețuit, zidirea întreagă
bolea de idolatrie.
Numai Ilie avea făclia virtuții,
stând ca pe vârful muntelui filosofiei și practicând-o. Numai el avea făclia
dreptei credințe, dar lumina lui nu folosea la nimic. Din pricină că oamenii
erau cufundați în somn și cuprinși de idolatrie.
Se înfuria Ilie, se mânia,
plângea, grăia cuvinte, dar nimeni nu auzea. Sfătuia, dar nimeni nu asculta..
Deci mânat de râvna sa, Ilie a vrut să-i pedepsească pe oameni și să-i învețe
minte, ca, mistuiți de foame, să-i facă să se roage Creatorului, ca să ajungă
foametea pricină de evlavie.
„Nimic nu-i poate învăța mintea,
își spunea Ilie, decât foamea. Așa, strâmtorați din toate părțile, se vor
îndrepta spre Ziditorul tuturor”.
Ce a făcut
Ilie?
„Viu este Domnul, a spus el, nu
va fi ploaie decât prin gura mea”. A ieșit cuvântul profetului și îndată
văzduhul s-a schimbat. Cerul a ajuns de aramă. Nu și-a schimbat firea, ci a pus
frâu lucrării sale, și îndată elementele s-au schimbat. A căzut cuvântul
profetului ca frigul în sânurile pământului și îndată toate s-au uscat, toate
s-au pustiit, toate au pierit.
Vedeau oamenii că se usucă îndată
ierburile, verdețurile, copacii cei roditori și cei neroditori, cei de la șes
și cei de lângă mare. Oamenii de toate vârstele piereau, copiii plângeau,
mamele jeleau, iar deznădejdea era mare... Era prăpădul întregii lumi iar
nenorocirea cuprinsese tot pământul. Nimeni nu mai scăpa, ci toți mureau din
pricina secetei. Plantele se uscau, izvoarele, râurile, lacurile secau, într-un
cuvânt toate piereau.
Un potop cuprinsese toată lumea,
nu potop de ape, ci de secetă. Lui Ilie nu-i păsa de nimic. Era beat de râvnă.
Toți copiii în fragedă vârstă mureau. Ce faci Ilie? Fie, au păcătuit tinerii,
pentru ce sunt pedepsiți copiii? Fie, au păcătuit oamenii, pentru ce mor și
dobitoacele? Atât ești de nemilos? (Iar Ilie era hrănit de un corb la râul
Cherit)
Neînduplecarea lui
Ilie și dragostea lui Dumnezeu
Apoi, după ce a secat râul,
Dumnezeu l-a ridicat pe proroc din locul acela și l-a trimis în altă parte după
hrană. „Du-te, îi spune, în Sarepta Sidonului, și voi porunci unei văduve să te
hrănească acolo”. (III Regi, 17:9).
Dumnezeu făcea asta cu o anumită
rânduială. Pentru că Ilie nu văzuse ce se întâmplase în lume (morți, boli și
nenorocire), Dumnezeu îl scoală și-l face să meargă cale îndelungată de acolo
și până la Sidon, pentru ca măcar așa, văzând Ilie cele întâmplate, să roage pe
Stăpânul să dea ploaie. Nu-l trimite ca să facă acea cale lungă pentru că nu
putea Dumnezeu să-l hrănească acolo. Ci pentru că voia să-i arate lui Ilie
nenorocirea, ca să-l facă să-l roage pentru ploaie.
Dumnezeu ar fi putut să-l plece
pe Ilie spre rugăciune și fără asta, dar nu voia să aducă ocară slujitorului
Său... Aștepta rugămintea robului. dar nici așa Ilie nu s-a plecat spre
rugăciune, ci a făcut tot drumul stăpânit de nemilostivire și n-a scos niciun
cuvânt. Am spus doar că era beat de râvnă.
Ai înnebunit, Ilie? Pentru ce
ești atât de fără de milă? Așteaptă puțin și ai să fii convins că ești păcătos
și tu. Din pricina păcatului locuitorilor, ai chemat seceta, ai încuiat cerul,
ai pus frâu pământului și nu vrei să rogi pe Dumnezeu pentru cele întâmplate?
Dumnezeu aștepta
rugăciunea lui Ilie pentru ploaie
... Credeți că Dumnezeu n-a făcut
preot pe înger, ci pe om dintre oameni, ca păcătoșii să nu fie uciși din
pricina lipsei de păcat a preotului. dacă preotul ar fi înger fără de păcat, ar
fi pedepsit îndată pe păcătoși. Dar așa, preotul fiind om, iartă pe cel care
este supus acelorași patimi ca și el. Și se duce cu mintea de la păcatele lui
la păcatele celor de aceeași seminție cu el. Dumnezeu a îngăduit să cadă în
păcat și oameni mari, cărora avea să le încredințeze popor mult, și i-a iertat,
pentru ca și ei, mai târziu, învățați de pățania lor, să fie mai îndurători.
Dumnezeu voia ca Ilie să fie bun,
dar Ilie nu voia. Dumnezeu voia să dea ploaie, dar cerea ca robul să-L roage
pentru ploaie. Ce s-a întâmplat mai departe?
Ascultarea și
ospitalitatea. Seceta
A mers Ilie tot drumul și a ajuns
în Sarepta Sidonului și a văzut o femeie aducând lemne. Uită-te la filosofia și
înțelepciunea lui Ilie. A urmat un alt noian de virtute. N-a spus lui Dumnezeu:
„La cine mă trimiți? Mă faci să îndur atâtea primejdii, ca să mă trimiți la o
văduvă, unde bântuie foametea cea mai cumplită? Nu se găseau oare, mulți oameni
mai bogați care să-mi ușureze sărăcia mea? Slujitorul lui Dumnezeu n-a gândit
așa.
Avea încredere în Stăpânul Său,
Care face cu putință cele cu neputință. .. Ilie intră să stea de vorbă cu
femeia pentru că avea drept temei cuvântul Stăpânului. Ce i-a spus Ilie? „Dă-mi
puțină apă ca să beau”.
Vezi, înțelepciunea lui Ilie? Nu
i-a spus: Dă-mi pâine, ci Dă-mi apă. I-a cerut întâi apă, gândindu-se că dacă
are apă, poate să aibă și pâine. Femeia s-a dus și i-a adus apă, și el a băut.
Îndrăznind, Ilie îi grăiește apoi
așa: „Adu-mi o bucată de pâine, ca să mănânc”. Văduva i-a răspuns: „Viu este
Dumnezeu, că n-am pâine, ci numai o mână de făină într-o vadră și puțin
untdelemn, într-un urcior. Le voi pregăti, le voi mânca eu și copilul meu, și
apoi vom muri”. Ce i-a spus Ilie?
„Du-te și fă-mi o pâine numai
pentru mine ca să mănânc. După aceea vei face și fiului tău, și veți mânca și
voi”.
Ce faci, Ilie? Fie, vrei pâine.
Dar pentru ce ceri să-ți facă ție deosebit, și ție mai întâi? N-ar trebui să
mulțumești că mănânci cu copilul? Vrei să mănânci tu singur și copilul să moară
de foame?
· Nu
vreau să moară de foame, ci să-i fac bine. Cunosc bogăția Stăpânului meu.
Văduva, totuși, nu s-a tulburat,
nici n-a gândit ceva nelalocul lui. N-a zis: „Tu ai adus foametea asta, și vrei
să fii hrănit de mine cu rămășițele foametei?”. Nici nu i-a spus: „Ai trecut pe
lângă atâta lume și ai venit la mine, ca să piară de foame copilul meu, tu,
care ești pricina foametei?”.
Văduva Sareptei mai
mare decât Avraam
N-a grăit așa femeia, ci ajungând
un nou Avraam, a intrat în casă și a făcut după cuvântul prorocului. Puteai
vedea că văduva aceasta a fost mai ospitalieră decât Avraam. Avraam era bogat,
și a găzduit îngeri. Aceasta aștepa să moară de foame, și a găzduit un proroc.
A disprețuit glasul sângelui și a cinstit ospitalitatea... A făcut mormânt din
tot poporul copiilor ei
Văduva a semnat ospitalitate, și
îndată a secerat spicul plin de rod al ospitalității. Dar ce i-a spus Ilie?
„Viu este Dumnezeu, vadra cu făină nu va scădea, iar untdelemnul din urcior nu
se va împuțina”... Astfel mâinile femeii (prin ascultarea de profet) au ajuns
snopuri de grâu care-și dădeau rodul la nevoie, iar prin cuvântul prorocului
hrăneau pe văduvă.
Rugăciunea lui Ilie
De acolo prorocul a plecat la
împăratul Ahab... Ce-i spune Ahab? „Tu ești cel ce răzvrătești pe Israel!”. „Nu
sunt eu, i-a spus Ilie, ci tu și casa tatălui tău”. Ai văzut îndrăznirea
prorocului? Ai văzut cum a mustrat pe împărat?
Și, (după vădirea falșilor
proroci), a umplu Ilie jertfelnicul cu apă și s-a rugat, zicând: „Auzi-mă,
Doamne, cu foc astăzi. Auzi-mă cu apă, auzi-mă și cu foc”. Și iată, în timp ce
chema pe Domnul, s-a pogorât iute foc din cer și a ars jertfa și pietrele, iar
focul a zvântat apa. Și ce-a spus Ilie poporului? „Prindeți pe preoții rușinii,
ca să nu scape niciunul dintre ei”. Și i-au prins și i-au omorât 450 de preoți
ai lui Baal 400 de preoți ai înălțimilor. Izabela, femeia lui Ahab, când a
auzit de cele întâmplate, a trimis cuvânt lui Ilie amenințându-l. Când a auzit
Ilie cuvântul Izabelei, a fugit.
Fuga lui Ilie
Unde este acum Ilie cel tare și
grozav? Da, scopul meu este să arăt că Ilie a căzut în păcat. Nu învinuiesc pe
Ilie când vorbesc de păcatul lui. Mijlocesc motive de mântuire. Când vezi că
oameni atât de mari au păcătuit, dar au avut parte de iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, pentru că nu s-au deznădăjduit, să ai și tu mai mare nădejde de
mântuire dacă păcătuiești.
Ilie a fugit cale de 40 de zile.
Ce frică grozavă! A auzit cuvântul unei femei și a fugit mergând cale de 40 de
zile. N-a fugit o zi, sau două, sau trei, ci, de frică n-a mai știut ce face,
atât de departe a fugit. Ce-i cu tine, Ilie?Tu ești oare cel care ai încuiat
cerul? Care ai pus ploii frâu, care ai poruncit văzduhului, care ai chemat foc
din cer, care ai ucis pe preoți... Tu fugi la auzul cuvintelor unei desfrânate?
O femeie te face rob?
Profetul smerit de o
femeie
Cele două acropole au fost
înfruntate de femei. Petru s-a temut de o fată, Ilie de Izabela. Amândoi
căzuseră în aceleași păcate.
Unde-ți este, Ilie, tăria ta,
când nu voiai să rogi pe Stăpânul tău să dea ploaie pe pământ? Îți spunea
Dumnezeu prin vădite dovezi: „Roagă-mă să dau pe pământ ploaie. Pot să dau
ploaie și fără tine, dar nu vreau, ca să fii și pricinuitorul bunătăților, după
cum ai fost pricinuitorul relelor”... Iubirea de oameni a Stăpânului a fost
biruită de dragostea ce-o purta robului.
Când Ilie era fără de păcat, era
plin de îngâmfare. dar acum s-a dovedit că a căzut și el în păcat. Cu
îngăduința și planul lui Dumnezeu s-a făcut asta, pentru ca, având prilejul să
vadă iubirea de oameni a lui Dumnezeu, de acre a avut parte, să fie și el
milostiv cu alții.
Omul fără Harul lui
Dumnezeu
Vrând dar Dumnezeu să arate că nu
Ilie era cel ce făcea minunile, când le făcea, ci puterea lui Dumnezeu, iată ce
se întâmplă. Când Dumnezeu lucra, cădeau și împărați, și stăpânitori, și
popoare. Când Dumnezeu S-a depărtat, până și o femeie era înfricoșătoare. S-a
depărtat Dumnezeu și s-a vădit firea omenească.
Cu toate acestea, după ce a fugit
Ilie... a venit Dumnezeu la el, Stăpânul la rob, Purtătorul de grijă, Iubitorul
de oameni. Și ce-i spune? „Ce faci aici, Ilie? Pentru ce ai venit aici?”. Îi
vorbește pe ocolite de fuga lui.. Ilie Îi răspunde lui Dumnezeu, dar una are în
minte, și alta pe buze. Ce răspuns dă Ilie? „Doamne, au ucis pe profeții Tăi,
au dărâmat altarele Tale, și am rămas numai eu, și caută și sufletul meu să
mi-l ia”. (III Regi, 19:10).
Ce i-a spus Dumnezeu? Nu-l mustră
îndată. Nu i-a pus: „Nu ai fugit de asta, Ilie. Că nu ești numai tu care nu
te-ai închinat lui Baal”. Mai pe urmă, după alte cuvinte, îl mustră spunându-i:
„Mi-au rămas 7000 de bărbați care nu și-au plecat genunchii lui Baal”. ..
AI văzut cum s-a vădit firea
omenească atunci când s-a depărtat Harul? ... Iată cum Dumnezeu a îngăduit ca
Ilie să cadă într-un mic păcat, ca să îmbrace toată haina iubirii de oameni. Ai
fost, Ilie, instruit de Dumnezeu. Fii milostiv ca și Stăpânul tău, din cele
ce-ai fost instruit...
N-am spus acestea ca să
învinuiesc pe cei drepți, ci ca să vă pregătesc ma înainte cale de mântuire, ca
atunci când păcătuiți să nu pierdeți nădejdea mântuirii. Știind că și drepții
au păcătuit, dar prin pocăință nu și-au micșorat deloc cinstea lor.
(Extras din „Sfântul
Ioan Gură de Aur, Predici, Editura Institutului biblic și de misiune al
Bisericii Ortodoxe Române
CALDURA
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca de la caldura unele
lucruri se înmoaie si se topesc – cum ar fi ceara, untura, untul si celelalte
asemenea –, pe când altele se întaresc sau se usuca – cum se întâmpla cu lutul,
lemnul, iarba si asa mai departe. În acest chip, felurimea lucrarilor ce se
petrec din pricina caldurii tine de acele lucruri care o primesc, si nu de
caldura în sine, caci ea pe toate deopotriva le încalzeste, atât pe unele, cât
si pe celelalte. Asemenea si oamenii: prin caldura bunatatii si a îndelungii
rabdari a Domnului, unii se înmoaie, se încalzesc, se umilesc si se smeresc
întru pocainta si întru „întristarea cea dupa Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 10),
iar altii se învârtoseaza si tot mai mult se întaresc în cele rele. Catre
acestia Apostolul graieste asa: „O, omule! Sau dispretuiesti tu bogatia
bunatatii Lui si a îngaduintei si a îndelungii Lui rabdari, nestiind ca
bunatatea lui Dumnezeu te duce la pocainta? Dar dupa învârtosarea ta si dupa
inima ta nepocaita îti aduni mânie în ziua mâniei si a descoperirii dreptei Judecati
a lui Dumnezeu” (Romani 2, 1, 4-5). O astfel de felurime a lucrarii ce se
petrece în inimi nu este izvodita de bunatatea lui Dumnezeu, ci de inima
omeneasca ce se foloseste întru cele rele de blândetea Domnului si nu voieste a
se cai, pe când bunatatea Sa pe toti deopotriva îi îndeamna spre pocainta.
Astfel s-a învârtosat si Faraon care, desi a vazut atâtea minuni facute de
Dumnezeu, tot nu s-a îndreptat, ci a pierit. Asemenea se împietresc si astazi
multi – cei care-si lasa pocainta de pe-o zi pe alta –, însa moartea îi rapeste
atunci când ei nu se asteapta si îi trimite în veacul celalalt fara nadejdea
mântuirii. Din aceasta înveti, crestine, sa nu amâni pocainta ta, ci
sculându-te, îndata sa te îndreptezi si sa te caiesti, urmând îndemnul
Sfântului Duh: „Astazi de veti auzi glasul Lui, nu va învârtosati inimile
voastre” (Psalmul 94, 7-8).
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 106
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu