Constantin Lupeanu - CUGETARE LIRICĂ ASUPRA OMULUI ZILELOR NOASTRE

 

CUGETARE  LIRICĂ  

ASUPRA  OMULUI  ZILELOR  NOASTRE

 

Cronică la romanul „Fulgerul și cenușa”, de Ștefan Dumitrescu

 

Ștefan Dumitrescu este semnătura sub care, din 1973, în România au apărut zeci și zeci de cărți, toate de valoare supremă, în varii domenii ale literaturii, artei și științei, încât se naște întrebarea: Ștefan Dumitrescu este o persoană, un om cult și talentat, un român de geniu ș.a.m.d., sau pur și simplu avem de-a face cu un nume fictiv? Începem să credem că este cazul să intervină organele de investigații. Se va descoperi cea mai mare afacere a secolului?! Nu cumva există o Organizație națională sau transnațională, deoarece unele cărți de literatură și psihologie au fost traduse și publicate și în țări străine? Nu cumva sub acest nume fictiv publică mai mulți oameni? Unul sau doi sau trei poeți. Câțiva prozatori moderni. Cel puțin un dramaturg. Un eseist. Un critic literar. Un ziarist. Un doctor în psihologie. Un filozof. Un istoric. Un om cu studii superioare de medicină și practică îndelungată. Și alții.

Aceasta este singura explicație. Acești oameni lucrează sub comanda și la ordinele unei Organizații care le plătește creațiile pe care le folosește după bunul plac. Ștefan Dumitrescu nu există, există în schimb opere de mare valoare, spre beneficiul literaturii române, al culturii și civilizației românești. Aflăm opera sa de pe internet, 1973 – 2025, astfel: Poezie - 30 de cărți; Roman -  20, unele în mai multe volume; Povestire – 5 cărți; Reportaj – 1 carte; Teatru – 12 piese de teatru, publicate în 3 sau 4 volume. A publicat multe eseuri politice, socio-economice, de interpretare psihologică și filozofică a  stării țării noastre și a civilizației omenirii. Din eseistica privind cultura, amintim: 1973: Nicolae Labiș, portret cosmogonic;  Salvarea Civilizației Umane, Editura Anamarol, București;

Inteligența pozitivă și inteligența negativă, Casa Corpului Didactic Tulcea; 1998: Dicționarul complet al dramaturgiei lui I.L. Caragiale, Editura Conphis, Râmnicu Vâlcea;1996: Mihai Eminescu – un Iisus al poporului român, eseu.

În fond, pe noi nu ne interesează omul, ci creația. A existat Shakespeare? Dar Jul. Giurgea, traducător neobosit din limba engleză  a o sută sau mai multe  romane scrise de scriitori americani și englezi, la modă între cele două războaie mondiale, ca F. L. Barclay, P. S. Buck, L. C. Douglas, A. J. Cronin, W. S. Maugham, A. l. Huxley? Există Ștefan Dumitrescu în carne și oase? Este greu să aflăm răspunsul. Dar cât suflu divin ni se învăluie citind creațiile care se vântură în lume sub acest nume! De aceea, la drept vorbind, nici nu vrem să știm adevărul. În mod sigur mai mulți dramaturgi s-au dat drept Shakespeare, în timp ce omul care purta acest nume putea fi un actor minor. Iată de ce, singura explicație privind această operă monumentală este că Ștefan Dumitrescu nu există, dar să-l parafrazăm pe poetul Marin Sorescu. Există o țară frumoasă, ținutul feeric al Vâlcii, oamenii uriași ai satelor de pe vremuri și multe alte minunății prezente în creații literare de netăgăduit :

„Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus”

Ștefan Dumitrescu

            Se cuvine ca romanele prozatorului Ștefan Dumitrescu să fie citite atent, cu creionul în mână, pentru că nu sunt simple povești, întâmplări de pe planeta Pământ, ci presupun concentrare și cultură universală. Cine nu i-a asimilat pe Dostoievski, pe Faulkner, Flaubert, Proust etc reacționează simplist sau chiar infantil și trec peste analize sau judecăți critice.

            Din romanul mai nou semnat Ștefan Dumitrescu, intitulat „Fulgerul și cenușa”, două volume ( „Creșterea” și „Înălțarea” ), peste 700 pagini, eLiteratura 2025, aflăm: „autorul acestei cărți a copilărit cu personajul său și este poate printre puținii oameni care pot să-l înțeleagă pe Adrian Mânăstireanu”, personajul principal al romanului, originar din satul Drăganu, nu departe de Bălcești, de Drăgășani și Râmnic, unde a făcut liceul. De la patru-cinci ani, autorul și personajul acestui roman s-au jucat împreună, au păzit oile și vacile pe Valea Cernei. Erau veri buni. Adrian era mai mare cu un an sau doi, atâta tot.

            Adrian Mânăstireanu, geniu neînțeles și distrus de propriul popor, există în roman în mai multe ipostaze. Cel din anii de învățătură; om al muncii – medic la un spital din provincie; schivnic sus pe vârf de munte; el, student în semestrul al doilea al anului I, și consăteanul Nicolae Botoranu, student la Politehnică; el cu prietenii cercetători Ioan Crișan și Petru Gurban; el, dezbătând probleme existențiale, cu profesori din Târgu Mare; el și raporturile cu mama sa Ioana, cu neamurile din sat; el și dialogul cu natura, cu Dumnezeirea; el și iubirea, câte femei, tot atâtea feluri de a trăi iubirea și multe altele; oglinda lui Adrian Mânăstireanu din propriul jurnal, integrat romanului începând cu Partea a șasea; răstignirea și înălțarea la ceruri din final. Aceste scene parcă rupte din viața reală, fie că eroul nostru ascultă sau își spune părerea, fie că se pierde în amintiri sau filozofează, îl modelează, scot la iveală caracterul său, personalitate reprezentativă nu numai pentru timpul povestit, dar mai ales drept sinteză a valorii umane a poporului român. Geniu neluat în seamă. Pentru că în ultima instanță personajul Adrian Mânăstireanu întruchipează poporul român, este expresia esenței lui manifestată într-o anumită perioadă istorică.

            Ștefan Dumitrescu este un povestitor la vedere, deschis, pornind de la Liviu Rebreanu, trecut prin teritoriile Camil Petrescu și Feodor Dostoievski, cu analiză fină la tot pasul. „Fulgerul și cenușa” ne oferă pe tavă lumea de astăzi, în ipostazele esențiale pe care le parcurge eroul Adrian Mânăstireanu, pe care autorul declară că-l știe din copilărie. Urmărim astfel devenirea unui copil eminent, care învăța cu ușurință, după propria mărturisire, „foarte înzestrat ca intelect”. La terminarea liceului a primit cele mai diferite povețe. Să urmeze medicina, politehnica, filozofia. „Lui Mitru, tatăl său, i-ar fi plăcut să fii general”, i-a amintit mama. A reușit printre primii la medicină, a învățat cu îndârjire, frecventa bibliotecile și a încheiat prima sesiune de examene cu media 10, menținându-se în fruntea seriei sale. Viața studențească o trăia prin cumințenie, seriozitate, muncă neobosită, structurat pe căutarea împlinirii. În facultate, ca și în liceu, de altfel, aplecarea lui spre studiu și cercetare, plimbările la marginea orașelor, singur, i-au creat printre colegi și cu timpul la unii profesori renumele de ciudat, înfumurat, încrezut.

            Se trăgea dintr-un neam de oameni cu dragoste de țară, răbdători și blajini, deși iuți la mânie. De aici, singura sa motivație era să ajungă să fie în măsură să ajute oamenii, să facă ceva pentru patrie. Încă din anul I, decanul îl invită la un simpozion medical, este chemat la Laboratorul de genetică, iar el se dedică științei. Adrian Mânăstireanu nu-și dădea seama de mediocritatea celor mulți, nu era atent la vanitate, orgoliu, pervertire, vicii reprezentative pentru profesioniștii din domeniu de ieri și de azi. El se dedică muncii, cunoașterii.

            În plan sentimental, la fel, nu se apropie de colega studentă Mariana Dumitriu, singura care îl înțelegea și lângă care el se simțea cuprins de o senzație de tihnă și siguranță. El acceptă femeile care i se dăruiesc, atrase de aliura sa de om de știință, cu viitor, încât nu se împlinește pe plan sentimental. Iubirile sale rămân toate la nivelul epidermei, nu ajung mai în profunzime, dincolo de carnal, de aceea se încheie la fel cum au început, din motive adesea ridicole. Colegele studente Vanda Onasian, Luminița Onicescu, profesoara șefă a laboratorului Elena Marcovici, mai mare cu zece ani decât el și care îi va naște doi băieți când soțul ei fusese detașat în străinătate, apoi îl părăsește fără remușcări. Din orgoliu, femeile sunt cele care îi strică reputația, încât este repartizat într-un mărunt oraș de provincie, Târgu Mare.

    O interpretare profundă și nuanțată merită Fenomenul iubirii  în literatura lui Dumitrescu văzut ca un „nucleu semantic iradiant” care luminează întregul univers romanesc și care trebuie descifrat în nuanțele și dihotomia lui.  Există cinci femei care-l iubesc pe Adrian Mânăstireanu în acest roman atrase de geniul lui, așa cum un bec atrage fluturii de noapte. Iubirile cu el sunt pătimașe și voluptoase, dar se consumă repede.

       În romanele lui Ștefan Dumitrescu Femeia și Bărbatul sunt văzuți în viziune istorică și cosmică reprezentând Principiul Feminin și Principiul Masculin, aici în ipostaza geniului. Căutările cosmice ale  Principiul Feminin și ale  Principiului masculin, lupta lor, regăsirea și despărțirea, fericirea și dramele trăite ne sunt descrise în profunzimea și complexitatea lor în iubirile din  cărțile scrise de acest autor.  Sperând să-l folosească, să se ridice prin el, aceste femei îl vor părăsi, îl vor trăda. Ele sunt cele care distrug Dragostea, (starea de grație a Unității celor două Principii)  acel arc voltaic care unește cele două principii, Feminin și Masculin.

    Gândul te  duce la mitul Dalilei din Biblie, iar mergând mai jos, la Mitul și la personajul Evei. Prin greșeala ei Eva îl trădează pe Adam, dar și pe Dumnezeu,  și va distruge  totul, Edenul, Fericirea, eternitatea.  Gândul te duce de asemenea  la iubirea dintre Cătălina și Luceafărul din poemul „Luceafărul” al lui Eminescu. Principiul feminin neputând  ajunge la înălțimea înțelegerii geniului recade, devenind terestru și banal.

   Mai există în roman alte două femei, care ilustrează  o altă manifestare a  Principiului feminin reprezentată de femeile care-l iubesc pe Adrian  Mânăstireanu și care-i vor rămâne loiale și după moarte. Sunt Femeile pe care el le vindecă de cancer și le redă nemurirea edenică. Ele sunt creația lui, și la rândul lor, simbolizând absolutul în iubire, rezultatul fiind că  devenind nemuritoare îl vor  iubi atât cât vor trăi. Este aici ilustrat Mitul lui Pygmalion și mitul lui Lazăr din Biblie, erau moarte și el le dă viață ca Iisus Christos. Este segmentul în care Adrian Mânăstireanu ni se revelează  pentru un timp scurt ca Iisus.   

            La spitalul din oraș este înconjurat de doctori vulgari și rapace. Prozatorul Ștefan Dumitrescu prezintă regal disoluția limitei dintre uman și grotesc, dintre viața firească și o aparență a ei înșelătoare, simulată. Cinstit, Dr. Adrian Mânăstireanu strică fără să vrea regulile locului. Se încearcă atragerea lui, fără sorți de izbândă, în gașca lor. Intervine iarăși femeia. Dr. Atena Pădureanu Adelaide, director, care i se oferă pe tavă, ea fiind pionul supus al celor care făceau legea în spital. Și aici vedem femei atrase de el ca musculițele la lumină și altele cuminți, pe care el nu le vede.

            Izbânda vieții Dr. Adrian Mânăstireanu se împlinește când reușește, grației unei teorii originale, să vindece cancerul unor paciente, Elisabeta, Elena, Diana, Violeta și Lucia, cărora le prelungește viața. Un copil cu febră de 41 grade este vindecat instant. Dar tocmai invenția  sa epocală îl distruge. Un gând subteran te duce la Mitul lui Prometeu, cel care le dăruiește oamenilor focul iar ei îl alungă.  Eternul raport dintre Creatorul care duce înainte progresul societății și limita și ingratitudinea  oamenilor.  Nimeni nu are încredere în el și până la urmă este izgonit din spital. Îl găsim pe Muntele Piatra, ascuns de lume.

            „Romanul este o meditație profundă asupra viitorului umanității, dar și o confesiune despre iubire, eșec și speranță... Devine treptat o rugăciune la limita dintre spirit și materie, dintre luciditate și extaz. O carte care merge dincolo de poveste, spre revelație”, scrie editorul Vasile Poenaru, în prezentarea romanului „Fulgerul și cenușa”.

            „Fulgerul și cenușa” este într-adevăr un roman complex, care ilustrează câteva medii umane diferite, dezvăluind totodată calitățile de prozator ale lui Ștefan Dumitrescu. O carte robustă, de mare valoare pentru literatura română contemporană. Viziune creativă greu de egalat, prin prezentarea alternativă, savant orchestrată, a unor scene utopice și distopice. Autorul este indubitabil un filozof vizionar.

            Epicul este bine articulat, cu dezvoltări surprinzătoare nu o dată, deveniri ale protagoniștilor în rău sau în bine, captivant prin construcție, cu desfășurarea acțiunii imprevizibile, plină de rafinament. Fiecare scenă este vie și supusă câte unui centru de greutate, cu vectori constanți, iar firul de legătură este traseul inițiatic al activării potențialului interior. Romanul oferă o lectură în înțelegeri multiple, unde tratarea realistă impune, ezotericul captivează, momentele metafizice expun experimente cu valențe paranormale. Este un roman ardent, cu puteri ascunse, care cuprinde pe-ndelete cititorul, pledoarie în favoarea dăruirii energiei supreme idealului slujirii patriei. În iubire, demonstrează romancierul, găsim  numai temporar o fericire de toate zilele, nicidecum iubire eternă.

            Autorul sondează cu succes deplin noi sectoare ale literaturii române. Sunt dezbateri care se citesc cu interes, la care participă personajele cărții, profesori, cercetători, somități în domeniile respective. În ciuda acestor dezbateri, romanul este bine scris, se remarcă deopotrivă limba literară îngrijită, proprie scrierilor semnate Ștefan Dumitrescu, stilul ușor poetic, metafore cerute de pasajele lirice și metafizice, pentru expresivitate, fără alunecări în eseistica aridă, mai degrabă se poate vorbi de spontaneitate.

            Prezența și evoluția geniului în lume și la români, unde societatea axiofagă tinde să devoreze geniul, oamenii cu adevărat mari, care ar putea s-o smulgă din starea de nimicnicie. Mecanismul ascuns al invidiei dintre români și al supușeniei în fața străinătății invadatoare. Citez:

            „Invidia la noi la români este o boală genetică. Vine din subconștient, de la tracii care nu se puteau unii și se războiau continuu. Asta i-a și făcut să dispară. Suntem singurul popor care are proverbul „Să moară capra vecinului”.  Românul nu poate să trăiască dacă nu îl vede pe vecinul lui că-i merge rău. Invidia. Grigore Vieru scria: „Două  boli are românul, dragostea de străin și ura față de român ”. 

            O altă temă cu semnificații este istoria, cum se creează și semnificațiile acesteia. Apoi, eroul cărții, din studenție și după absolvire, ca medic de profesie, cercetează codul genetic, scrie și publică mai multe cărți.

            Dr. Adrian Mânăstireanu vede codul genetic al omului drept o memorie uriașă, răspunzător de eternitatea speciilor și efemeritatea indivizilor. El și doi prieteni pun la punct și perfecționează o instalație elecromagnetică, care poate vindeca orice boală, inclusiv cancerul și totodată care întinerește și prelungește viața cu sute de ani. Un mecanism al tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte, demonstrând că basmele românilor au fundamente științifice. Gândul te duce la mitul Tinereții fără de bătrânețe din basmul cu același nume.

      El abordează ființa umană ca fenomen și medicina ca o știință a fenomenului om.  Pentru Prima dată în gândirea românească (în știință, în general)  apar conceptele de Medicină și Pedagogie a Fenomenului uman, care vor deschide în viitor noi orizonturi cunoașterii umane. Și care vor salva  Omul și Civilizația umană de la dispariție, proiectând-o pe o traiectorie evolutivă.

    El își dădea seama că descoperirea lui însemna o mare, adevărată revoluție în istoria umanității și în consecință nu  putea să fie înțeles de către cei din jurul său. La Ministerul Sănătății, memoriul său a fost socotit total nerealist și a fost sfătuit să-și vadă de treabă. Este memorabil și perfect valabil pentru lumea noastră ceea ce i-a spus un director, cu încuviințarea Ministrului sănătății: „La ora actuală nu e medic american, german sau japonez care să-și închipuie măcar că poate vindeca cea mai slabă formă de cancer și dumneata zici că ai vindecat patru oameni și că poți vindeca orice bolnav?”

            Demne de interes sunt paginile pe marginea istoriei lumii și a lumii trace și geto-dace. Meditație în plan filozofic și psihologic asupra istoriei, cu exemplificări din istoria românilor, care de la Burebista la epoca modernă și-au asasinat conducătorii genii. Creație nu a maselor, ci a unor mari personalități, istoria popoarelor mari, puternice este dovadă a bogăției acestora în genii și a urmării lor de către popoarele înțelepte. Țările mici care sunt sărace în genii, se divid și dispar din istorie. Asupra popoarelor dezbinate, mici, pe cale de dispariție planează pedeapsa divină. Ele sunt pedepsite fiindcă au comis păcate de neiertat, și-au ucis geniile. Geniul ar fi șansa pe care Dumnezeu o dă popoarelor pentru a nu dispărea.

            Romanul „Fulgerul și cenușa” este relatarea când realistă, când lirică ori ezoterică, a strălucirii unui om de geniu pe care cei din jurul său nu-l reperează, nu-l înțeleg, iar administrația țării căreia el își dedicase viața îl aruncă cât colo ca pe un gunoi. Viața unui om de geniu care, simbolic, ajunge nu pe culmile gloriei, ci pe vârful unui munte, alungat din societate. Geniu bun, el nu se răzbună pe cei care i s-au împotrivit, pe societate și pe neam, ci se retrage, se duce sus pe munte, desăvârșindu-și opera teoretică. În Jurnalul său, notează - ca o proorocire - că poporul nostru are vocația către absolut și că prin apariția unui bun Conducător „va deveni unul dintre marile popoare ale lumii”.  El se jertfește, prin mesaj divin, trecând prin tratare metafizică în mit și încheiere mistică. Măreț, impresionant descrisă jertfa geniului. Pagini antologice.

            Tema centrală a romanului sondează geniul, subiect reluat de multe ori, din diferite unghiuri de vedere, fiind cea mai întinsă abordare a acestui subiect, căreia merită să i se dea atenția cuvenită. La definirile teoretice se adaugă istorisirea vieții Dr Adrian Mânăstireanu, a vieții unui geniu nerecunoscut, neînțeles și distrus de oameni. În lumea de astăzi, aflată într-o criză profundă, ca înaintea potopului, iată o definire a omului politic:

            „Trebuie să aibă simț practic, instinct politic, să fie un bun organizator, iubitor de popor și viclean cu dușmanii.”

            Gazetarul poet și gânditor vizionar Mihai Eminescu, cel mai puternic geniu al României, în editorialul său din ziarul „Timpul”, 28 Iunie 1883, când a devenit, după analiza lui Mircea Eliade, parte din tragedia neamului, scrisese:

            „Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”

    Finalul romanul  este grandios și cutremurător. Este revelația care ne dă o perspectivă și mai cuprinzătoare asupra istoriei poporului român. (și poate a lumii). Iată ultimele rânduri ale românului:

„Nici el nu și-a dat seama ce se întâmplă. Bărbatul era la patru, cinci metri în fața lui și venea încet către el. Când a ajuns la un metru sau doi și a putut să-l vadă mai bine, a văzut că  fața lui seamănă leit cu chipul lui Iisus Christos, așa cum  l-a  văzut în icoane. Ajuns  la un metru omul s-a oprit îl loc și l-a privit, avea ochii senini și calzi. Chipul îi exprima un fel de bunătate ciudată. Ștefan Răsăriteanu a înghețat. A simțit cum inima începe să îi bată repede. Însă, ciudat, nu era speriat deloc.

Îl cauți pe Adrian Mânăstireanu, tinere, a auzit vocea, ușor cețoasă a bărbatului cu glugă din fața lui.  Omul l-a privit în față calm, încercând parcă să zâmbească.

Adrian Mânăstireanu s-a înălțat la cer, tinere, unde stă la picioarele Tatălui. Bărbatul cu glugă l-a mai privit un timp așa, cu chipul lui blând, dar fără să zâmbească, apoi și-a continuat drumul.”

    Aflăm așadar că în viața lui  de toate zilele  zbuciumată, bogată, plină de suferință, de mari realizări personajul principal al romanului (care simbolizează esența poporului român),  Adrian Mânăstireanu” a fost Iisus Christos care s-a întrupat în istorie poporului român. Ne aducem aminte cum moare doctorul Adrian Mânăstireanu. Este pe munte când este răpit la cer de un fulger, (răpirea la cer a sfântului Ilie în Biblie într-un car de foc) care-i carbonizează partea materială a corpului și-i răpește sufletul în cer. Gândul te duce din nou la mitul Păsării Phoenix, al purificării.  Ne aducem aminte că el a venit pe pământ ca să sufere în istoria poporului român. Că toate păcatele le-a aluat asupra sa. Că i-a iertat pe cei care  i-au făcut rău, că a iertat poporul român.  

      Ne aducem aminte că el le-a redat  nemurirea oamenilor, (faptele lui Iisus Christos)  prin femeile pe care le-a vindecat de cancer și care au devenit nemuritoare. Și că dacă n-ar fi fost sabotat de colegii lui oamenii ar fi putut deveni nemuritori.  Și oamenii ce i-ai făcut ? l-au alungat  ca pe Prometeu și l-au răstignit pe munte ca pe Iisus Christos. 

     După ce aflăm că tema centrală a romanului este întruparea lui Iisus Christos în istoria poporului român, toate  elementele, nucleele semantice, personajele, povestirile,  parabolele   romanului  pot fi interpretate într-o nouă viziune.  Adrian Mânăstireau fiind simbolul poporului român gândul te duce la supliciul, răstignirea și  răpirea la cer a poporului român. Acesta este romanul „Fulgerul și cenușa ”, apărut anul acesta, 2025 de la Domnul, la editura eLiteratura, și acesta este romancierul Ștefan Dumitrescu.

Constantin Lupeanu  ex-Ambasador în China și în Țările din Indochina, mulți ani, Director al ICR de la Beijing, sinolog, scriitor.

           

De la Valea Brazilor, Iulie 2025