MELANCOLIE COSMICĂ
~*~
Arcuit peste câmpie, înfoiat
în pânze-albastre,
Norocos de vânt prielnic, ca
o pânză de catarg,
Cerul mișcă mari imperii,
lumi senine, infinite,
Unde stelele puzderii se
aprind, apoi se sparg!
Ochiul încântat surprinde cu
fantastică uimire,
Frumuseți pe care gândul
strâns în mintea unui om,
Greu discerne-atâta farmec și
atâta strălucire,
Unde și-ar avea izvorul, cine
cârmele le trag?
Microscopice popoare
răsfirate prin unghere,
Formând mândra Omenire
angajată în războaie,
Își închipuie că-i forța și-a
eternului putere,
Până când le șterge urma
picătura cea de ploaie.
Dar, e cert că în splendoarea
ce-ncropește Universul,
Omu-i mădular și parte din
același corp și lege,
Și oricât el s-ar distinge
șlefuindu-și singur versul,
Alergând în spații albe, tot
cu Arca mare merge.
Astfel, în zadar aleargă
roiul furnicar să scape,
Inspre partea-naltă a Arcei
ce se pierde-n fund de ape;
Dar, din fericire poate, un
cârmaci albit de vremuri,
Să evite catastrofa pentru
care plângi și tremuri!
Și atunci vre o furnică sus
pe vârf de mușuroi,
Să aclame la popoare..., că-i
din sânge de eroi!
Însă noi vorbind de oameni și
de-a lor misteră urmă,
N-am avea motiv să credem
că-i un basm și noi o turmă!
Oare, pietrele se-ntreabă
cine sunt? Ori apa dulce,
Simte albia-nverzită, când
își lasă să se culce,
Undele zglobii ce-aleargă
înspumate în neștire?
Gândesc munții de-al lor
farmec, cerul de-a lui strălucire?
Regnul mineral în fine, cu-a
lui formă și esență
Poate conștient să fie de
imensa lui prezență?
Nu, doar numai omul are
privilegiul ca ființă,
El se-ntreabă cine este,
răspunzând după putință
Dar cum se trecură-n haos
lungi milenii ce avură,
Cinstea de-a purta pe umeri
lumi de aur de-o măsură
Uimitoare în științe și-n
produsul tehnologic,
Stăpânind cu forța minții
matematical și logic,
E firească întrebarea: ”unde
sunt cei ce trecură
Prin tunelul vieții scurte,
lăsând legi, progenitură?”
Sunt firește-n piatra dură,
înmulțind nisipul mării,
Ori în muntele cel falnic,
stâlp susținător al zării;
O melancolie-nchisă, ciclul,
piatră și viață,
O rotație Divină, după
moarte, dimineață!
Totuși, Omul fu în stare cu a
lui simțiri se pare,
Să surprindă adevărul, dar...
e tot in Arca mare...!
”Și-al ei Comandant, ce are
hărțile de navigare,
Nu ne-ntreabă, nici ne spune,
planurile ce le are!
~*~
IOAN MICLĂU GEPIANU
Restituiri: 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu