Nicolae Balaşa - Despre Târâie-brâu în marele sat și Scârță, vechiul și noul delator la stat

 

Despre Târâie-brâu în marele sat și Scârță, vechiul și noul delator la stat

Dr. Nicolae Balaşa

30 Iulie 2025

 

Înainte de a vorbi despre un alt tip de om, evident, și el într-un permanent război cu el însuși, precizăm că acea curățenie a omului interioară și exterioară, curățire sugerată în capitolul anterior, este, înainte de orice, un permanent îndemn la înțelepciune, indiferent de treapta socială pe care se află omul trăitor, ca om, în lume. Animalele, plantele, spre deosebire de cel cu pretenții umane, trăiesc într-un mediu, de obicei, în unul care să le asigure minimul confort al supraviețuirii, ca specie. La prima vedere, ar părea inutil să amintim că pe pajiștea parfumată, printre flori, răsar și spinii. Totuși, afirmația anterioară, luată în seamă, ne ferește de înțepături, unele dintre ele, mai mult decât dureroase. Cam aceeași situație și printre animale, în plus, cu observația conform căreia, ele, animalele, se mănâncă între ele, la vedere. În lume, adică între oameni, lucrurile se complică. Las la o parte felul de a se hrăni al omului, când cu una, când cu alta, într-un fel de combinație, după rețete care mai de care, câtă vreme hrana ține de firesc, de rânduieli, apoi de o anume normalitate și de un anume echilibru.  

De neconceput și, în același timp, de neacceptat, este „mâncătoria” între ei, „mâncătorie” ce nu e la vedere, ci dincolo de lumina zilei, în hățișul gândirii obscure, oculte și viclene, gândire aflată în permanență sub imboldul invidiei, egoismului și al mândriei. Am mai vorbit despre astfel de „apucături” ce țin de căderea noastră. Nu are rost să insistăm. Din acest motiv, de data aceasta vom vorbi despre „ alde gură-cască, pierde-vară”, un fel de „târâie brâu” aproape nevăzut în puzderia de lume. Altfel spus, literar vorbind, indolentul, că despre el e vorba, neglijent cu sine, nespălat, hrănit prost, cu haine cam tot timpul ponosite, într-o permanentă nesimțire etc., câtă vreme nu afectează în mod direct, este aproape neobservabil. Analizat cu mai multă atenție, din perspective diferite, ne dăm seama că și târâie  brâu-om-ferchezuit, poate fi și el „lup pentru om”, mai ales în condițiile în care este urcat în scaunul puterii. Pentru a înțelege și a accepta logica, am să fac trimitere la o situație, evident, supusă gândirii critice. 

Prin urmare, mă aflam în urmă cu ceva timp, într-o primărie, conform tuturor legilor, inclusiv celor morale, instituție în slujba cetățeanului și mai ales a comunității. În cazul de față, vai de comunitate! În vremurile ce s-au scurs după `89, stâlcită din toate încheieturile și mai ales subțiată și îmbătrânită cu peste de măsură. Cei tineri, care încotro, peste hotare, pentru o felie de pâine în plus. Ceilalți, cu coșciugul pe prispa casei sau în podul ei și lumânările împachetate, pe masă, în  așteptarea plecării dincolo, în lumea cealaltă. Casele rămase singure, stau gata să cadă una câte una, dacă n-au răsărit cumva în ele sau de jur împrejurul lor, tot felul de arbuști sălbatici, sprijin, spre disperarea celor ce au locuit cândva în ele. Într-o discuție, preotul din sat îmi spunea că în ultimii cinci, șase ani, nu mai cununase pe nimeni. Un singur botez și ăla al unei familii întoarsă doar contextual în țară cu prilejul evenimentului. Au venit, au botezat și duși au fost! În rest, aproape săptămânal, înmormântări. Pe scurt, comunitatea în disoluție, satul, pe calea dispariției. 

În primăria aceasta, despre care facem acum vorbire, ca de altfel în multe alte instituții din această țară, de la intrare, probabil, chiar și în birourile funcționărimii, nici ordine, nici dezordine, nici curat, nici murdar... Totul sub semnul „las` că merge și așa!”. La vremurile astea când, „țara arde și baba se piaptănă”, mai ales aici, în acest colț uitat și de lume, și de mai marii vremurilor, nici că ar fi putut fi altfel!  Cum, cam pe niciunde, în instituțiile publice, nu te primește careva la pocnitul tău din degete, la fel și aici. Prin urmare, m-am așezat și eu, ca tot plătitorul de taxe, în fața unui anume birou și am așteptat. Ușa de la cabinetul primarului, pentru transparență, era deschisă. În spatele unui birou, el, primarul, mimând faptul că nu știe încotro, cu atâtea pe cap. Vorbea la telefon cu directoarea școlii din localitate.  

- Doamna profesoară, în legătură cu nota aceea, știți, aia despre care am mai vorbit, să-mi faceți un necesar de laptopuri, imprimante și alte astea,.. .cam  de două sute de mii de euro!”  Dacă se poate, bine ar fi mai mult, cât să avem și noi ce lua, ce da”. 

- Două sute de mii! Domnule primar, de euro?! Mă rog, cum ziceți... Da, cine face licitația?”, am auzit glasul panicat al unei femei. 

- Eu! Cum cine?! Eu! Adică... Mă rog, fără licitație! Împărțim ălea două sute de mii în două, dacă e cazul, chiar și în nouă... cât să ne permită legea. Achiziții!!!... Ce atâta licitație?! Coduri diferite... V-am învățat și... Hai, că nu e întâia oară!” – a părut șifonat primarul.  

- Și ce o să zică cei de la Curtea de Conturi? Ce, mai ales în condițiile în care dăm greș la achiziționare? Le luăm așa, pentru a da bine, după culoare, și le scoatem din uz la prima casare?” 

- Cei de la Curte? ...Să zică ce vor vrea, noi nu avem specialiști în specialitatea asta. Faceți nota și nu mai comentați atâta!” 

Uimit, până să mă primească funcționarul cu care aveam de rezolvat problema, mi-am făcut, pe degete, ca Moș Gheorghe, socoteala: pentru cei 20-25 de copii, cât avea școala, și câțiva profesori, între 8000 și 10 000 de euro de persoană. Nu e de colea! Apoi un laptop bun și o imprimantă asemenea, nu depășesc, împreună, suma de 1500 de euro. Prin urmare, fiecare individ trebuia să primească, vorba vine, cel puțin 8-10 laptopuri și tot atâtea imprimante. Ce o face, domnule, cu atâtea?! Admitem și ideea de pe vremea lui Caragiale, idee conform căreia „două la Prefectură, două la Casa de fete...”, două în fiecare cap al comunei, cât să vadă poporul preocuparea pentru binele său, în plus, să se știe unde sunt îngropați banii oamenilor, două să le fi trimis și boierului, pe lumea cealaltă, în semn de mulțumire că a lăsat conacul, loc de tăvăleală, pentru ștăbimea de pe timpurile pcr-ului, și pământul, pădurea, grădinile, iazul și celelalte, pentru cei din vremurilea astea, democrate, de acum, și tot nu ieșea la liman socoteala. „Și atunci: cine, când și cum, cu banii?”, m-am întrebat ca omul cu frica în sân. Am pus capăt frământărilor, târziu, abia când mi-am amintit spusele sătenilor, spuse despre cum fusese justificată în acte ca școală nou construită, școala veche, deja existentă și de două ori renovată. Dacă admit ca științifică explicația, dacă mai adaug și piatra, chipurile, luată de ploile-potop, de pe ulițele satului,... da, socoteala pare a ieși cumva.  

Lăsând gluma la o parte, fără a mai face haz de necaz, în cei 33 de ani de după evenimentele din `89, în localitatea cu pricina s-a forat un puț pentru alimentarea cu apă, s-au înșirat niște țevi de-a lungul drumului principal, din localitate, s-au refăcut 8-10 km de drum, dintre care 5-6 nefinalizați nici până în ziua de astăzi, la doi ani după abandonarea lucrărilor, și cam atât. În rest, șanțuri stricate și nereabilitate, ierburi pe marginea lor, cât omul, peturi, gunoaie, dejecții de la animale depozitate, tot la margine de drum, în văzul trecătorului, pomi uscați, canale înfundate etc. și niște haite de câini adunați, cu știința autorităților, în câteva locuri, pe valea satului, cât să spargă liniștea și să parfumeze aerul cu miros de fecale și urină, până ce acestea, împreună, aveau să intre, zi de zi, în pânza de apă freatică. Ce să faci, bea, Grigore, urină, că de agheasmă te-ai fi săturat!  

Mai mult, din „marea grijă” pentru om și natură cu precădere, prin depozitarea bitumului și pietrișului rașchetat de pe vechea structură a drumului, sub un stejar secular, de peste 450-500 de ani, singurul rămas în picioare, în loc să-l declare monument al naturii și să-l protejeze prin lege, au reușit să îi usuce în parte crengile. Curând se va usca sau, slăbit de indolența unor obscuri fără gram de minte, va fi pus la pământ de oricare vijelie, o idee mai iute. Asta da, mare realizare! Sau cel puțin egală cu realizările din județele învecinate comunei, județe în care Ministerul mediului a constatat și a anunțat public faptul că apa din fântâni nu este potabilă, întrucât cantitatea de urați, existentă în ea, este cu mult mai mare decât limita admisă de lege. Și este tot din aceleași motive: depozitarea dejecțiilor și diverselor gunoaie la întâmplare, fără a fi neutralizate. Desigur, retoric, ne întrebăm: cum ar mai putea fi apa din fântâni bună de băut, cătă vreme, aproape an de an, inclusiv în toamna lui 2023, pe dealurile din preajma localității, repet, despre care facem vorbire, dealuri la limita dintre județe, sunt depozitate, apoi, împrăștiate, pe terenurile primite în arendă, sute de tone de dejecții de la animale și gunoi de la fermele de păsări, amestecat cu șobolani și păsări moarte? Indolenții, proprietari ai unor societăți comerciale, certați cu legea, dar cu lipic la cei ce ar trebui să o aplice, cot la cot cu primăriile locale, otrăvesc pământul, otrăvesc aerul, îmbolnăvind totul între cer și pământ, inclusiv, omul. Indolența ucide, în timp ce ei, indolenții, fac averi din a-și ignora semenii.

Autoritățile, la  oricare nivel, inclusiv cele puse acum sub semnul întrebării, deși sesizate, n-au văzut, n-au auzit. După spusele sale, primarul și funcționarii săi, pentru astfel de situații, nu ar avea nici cea mai mică responsabilitate. Ei doar se pot plimba, dintr-un capăt în altul al comunei, muți și surzi la toate, strângând doar taxe și iar taxe. Pe de altă parte, parcă la comandă, cei din instituțiile județene, ce trebuiau să vegheze chiar și din propria inițiativă și să prevină astfel de fapte ilegale, au ajuns și de data aceasta la fața locului, pentru constatări, în ultima zi impusă de lege, când urmele erau deja șterse. Mișcare în stil mafiot. Investitorul, la tot pasul, clipă de clipă „sprijinit”, că de!, de acolo dacă nu curge, tot pică, cetățeanul dijmuit cum se cuvine, de către toți, pus în situația de a strânge apa de ploaie, pentru a-și potoli setea înainte de a da ortul popii. Vremuri de bine în care ni s-a spus: „să trăiți bine!”, însă trăiește dacă poți, cu indolentul, care, la „întronarea” ca primar, a făcut cum a făcut și a împroșcat propria-i nesimțire, semenilor săi din sat! Trăiește dacă poți cu „al de încurcă lume”, pe cap!  

Dragii mei, după 33 de ani, aici, în această localitate, ca de altfel, în multe alte locuri, apă cu țârâita, ca pe vremea împușcatului, canalizare, la sfântul așteaptă, utilități comunale ioc, alimentare cu gaze, când o face plopul pere și răchita micșunele, mizerie la tot pasul și miros de hoit cam peste tot, câtă vreme până și groapa de gunoi este amplasată la întâmplare, între niște vâlcele și funcționează fără avize, într-un cuvânt, funcționează fără niciun Dumnezeu... Doar haitele de câini și vântul în pragul vreunui anotimp șuieră a pagubă și pustiu! Domnule, ce ți-e și cu autoritățile astea și lipsa lor de simțuri?! Și iar vin și întreb: poți trăi, doar cu „să trăiți bine?”  

Mai nou, trăiește, dacă poți, nu doar cu indolentul pe cap, ci și cu Scârță, delatorul reinventat pentru recuperarea banilor, făcuți de Baba Ioana și Moș Gheorghe, din vânzarea sărăciei, de care încercau să scape, ehe, tocmai de pe vremea lui ceașcă împărat. Pentru a vedea că Scârță nu este o nouă invenție a noului regim, ci doar o scursură în istorie, dintr-un regim în altul, vă reamintesc faptul că el face parte, ca și târâie brâu, din „zeloșii poporului”. Toți turnători la securitatea politică și patrioți de serviciu, când contextul o cere. Pe vremurile de dinainte de `89, Scârță putea fi văzut aproape la oricare colț de stradă, în echipele de muncitori, în familiile mai numeroase, pe scara blocului, în asociațiile de proprietari, în școli, în universități, în biserică, la cârciumă, oriunde... El era tipul de om căruia, la necaz, îi puneam sufletul pe tavă, apoi tot el, din servilism, până în scăpătatul soarelui sau cel mai târziu a doua zi, în zorii dimineții, te vindeau celor cu ochii albaștri și negri în cerul gurii. Câteva ceasuri după aceea „meseriașii” vremurilor te aruncau, bătut măr, în boscheți, la marginea orașului. Te aruncau însă nu oricum, ci bine îmbibat în alcool, pentru derutarea prostului și pentru a atrage, desigur, și oprobiul trecătorului și, în general, a societății. Cam același este și cel din ziua de astăzi, chiar dacă, în vremurile democrat-urii, și-a ieșit din mână. Își pierduse cătarea, rostul și folosul. Readus la viață, ca prin minune, de ditamai ministrul, noul Scârță ne scrie:

,,Domne comandant, io, Scârţă, ăla cu duşumeaua, în seara asta, treaz, adică negustat, am văzut cu ochii mei chestiuni împotriva partidului şi împotriva orânduirii. Aşa că vă aduc la cunoştinţă că l-am văzut pe pocitul ăsta de Fircă Capdegloabă, investit de partid cu credinţă, să-i culturalizeze cu doctrina sau să-i belească pe șarlatanii de ţărani, acum trădător de stat... Şi ar mai fi... În consecinţă, cobora pe scări cu ambele putori cu care o viaţă s-a distrat, dar cu care la sfat, adică la primar, neam! Din acest motiv zic, comform stătutului în partid, că e, după aliniatul al şaşelea, mai mult decât poligam, că a trăit, când cu una, când cu alta, încât unul ca mine, cu origini sănătoase, neam! Acu, târziu, la ora asta, când latră haita de câinii peste drum, nu ştiu. Sunt la Drincă, ce o face ei doi derbedei împotriva moralei la partid, cu două, iar nu ştiu. Io, Scârţă, propun să luaţi la cunoştinţă şi să-i băgaţi la temniţă vreo câteva luni, pentru binele poporului, că e pericol mare pentru sat, scara blocului şi pentru neam. Că poate atenta şi la Scârţa mea. De-aia io zic să fiţi fermi şi să-l tăbăciţi ca să opriţi toate aceste nenorociţi. Că după aceea, Tăsică al meu, pâinea lui Dumnezeu, şi cu Scârţa face ei cele de trebuinţă. Și io, la fel, și pentru dumneata! Nu mai semnezi că mă ştiţi cât de serios şi cât v-am servit cu cauza.  

Pentru totdeauna, Scârţă.’’ 

 P.S. - Patriot, după cum mă știți, până în pânzele albe! Când t`oarășii, hai cu colectivizarea, io, hai! Jenial! În 89, când ei, hai... eu, hai! Jenial, domnule, iar Fircă, acu, na, când cu una, când cu alta, în poligam,...iar io, neam! Păi, să plătească taxa, zeciuiala... Nu?! Cum a zis și t`oarășu, că eu neam... 

Doamne, ani și ani a tot tunat și ne-a adunat! Cu încurcă lume, cu târâie brâu prin sat, și Scârță delator la stat, nu ne mai facem bine neam! Voi ce ziceți?