MUNTELE și MAREA
(partea I-a)
„Dintru pruncia
lumii, Himalaia,
țâșnind din
pieptul sfâșiat al Pământului,
ți-ai
azvârlit din munte-n munte vâlvătaia
sfruntării
împotriva soarelui!”
(Rabindranath Tagore – Himalaia)
„În ce borangic
strălucitor își preschimbă uneori Marea apele.
Mângâioasă în
suflet, gingășia culorilor ei te pătrunde
cu atâta
subînțelesuri de cântec.”
(Ieroschim.
Daniil – Sandu Tudor)
Mântuitorul nostru Iisus
Hristos – Fiul lui Dumnezeu, al Fecioarei Maria și al Daciei Mari, amintindu-ne
astfel de profetica expresie a lui Eminescu: „HRISTOS – REGELE DACIEI!”, scrisă pe nisip în curtea sanatorului
Șuțu, înainte de a fi omorât la augusta „cerere”,
ne-a
înfrățit permanent cu Activitatea Sa mesianică, având ca amfiteatru Muntele, iar ca agoră Marea, prin înțelepciunea Predicii de pe Munte, semănând în
sufletele curate ale Aleșilor și urmașilor urmașilor lor cele 9 Fericiri, și alte sfaturi folositoare
omului pentru desăvârșirea sa. „De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale
Mele și le împlinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui
pe stâncă.” (Matei 7,24)
A ospătat mulțimea prin minunile înmulțirii
pâinilor și a peștilor sus pe munte, prevenindu-și Ucenicii prin întâia și a
doua vestire a Patimilor: „Zicând că Fiul
Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de către bătrâni și de
către arhierei și de către cărturari și să fie omorât, iar a treia zi să
învieze. Și zicea către toți: „Dacă
voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în
fiecare zi și să-Mi urmeze Mie!” (Luca 9, 22-23), apoi umblând pe mare ca
pe uscat, și deși le-a grăit: „Eu sunt;
nu vă temeți!” (Ioan 6, 20), Petru L-a luat drept o nălucă și cere o dovadă
a divinității Lui.
Domnul i-a dat-o spunându-i să pășească pe
valuri întru întâmpinarea Sa. Petru inițial merge, dar repede îndoiala
nălucirii îl scufundă. „Scufundarea lui
Petru în îndoială, mărturisește marele Avva, Sfântul Arsenie Boca, din cauza evidenței potrivnice ne învață
virtutea credinței: să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Ține
sufletul tău liniștit întru Dumnezeu, împotriva talazurilor evidenței,
împotriva mării acestei vieți.” (Părintele Sfânt Arsenie Boca, Se umplu măsurile și se plinesc vremile, Ed.
„Credința strămoșească”, 2013)
După ce le-a spus și tălmăcit parabola
Semănătorului, într-una din zile era pe Mare, în corabie și a adormit în vreme
ce s-a iscat din senin o furtună gata să înghită corabia cu ucenici cu tot,
care înspăimântați L-au sculat pe Învățătorul a toate: „Învățătorule, Învățătorule, pierim. Iar El, sculându-Se a certat
vântul și valul apei și ele au încetat și s-a făcut liniște. Și le-a zis: Unde este
credința voastră?” (Luca 8, 24,25); a urcat pe Muntele Tabor, Schimbându-Se
la față înaintea Ucenicilor. „Și
veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada... Și li s-a
arătat Ilie împreună cu Moise și vorbeau cu Iisus... Și s-a făcut un nor care
îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit,
pe Acesta să-L ascultați!”(Marcu 8,3,7)
Muntele
este un aristocrat prin excelență purtând permanent în toate Anotimpurile
anului un veșmânt princiar, un sceptru regal și o efigie imperială veșnică.
Prin dăinuirea sa impune curaj, răbdare, sacralitate, moralitate, asceză, misticism,
sihăstrie, filocalie, artă, poezie, înțelepciune.
Muntele este statornic, aspru, erudit,
autoritar ca un Maestru chinez de Arte marțiale și strălucitor ca un Magistru
valah, care își exprimă clar misticismul isihasmului carpatin.
Nu este familiar ca Marea, dar temerarii
care-l provoacă și reușesc să se impună prin disciplină, ascultare,
sportivitate spartană, admirație artistică, eroism chiar îi devin Discipoli.
„Pe
vârful muntelui. Minunate priveliști. Frumoase sunt zidirile lui Dumnezeu!
Privesc de jur împrejur și nu știu la ce să mă uit întâi și ce să admir mai
mult. La bătrânul Ceahlău care se pierde sub zare și se înalță impunător spre
cer cu spinarea sa albă de zăpadă și cu vârful său ascuțit, sau spre celelalte
creste de munți pline de păduri de fag sau brad care mă înconjoară ca niște
valuri cenușii și uriașe de mare înfuriată.” (Mi-e Dor de Cer – Viața Părintelui Ioanichie Bălan, Ed. Mănăstirea
Sihăstria-2010)
Când Soarele își revarsă cu mărinimie din
înaltul Cerului binețele sale îmbujorate peste statornicia Muntelui astâmpărând
răcoarea vântului, vârful brazilor și firele de iarbă de la poalele lui se
reflectă în salutul matinal, iar când astrul își pune marama azurului, pădurea pare
o măreață catedrală, dreaptă și înaltă, care cu vârfurile – turle sprijină
încântătoare Cerul. „Brazii bătrâni
săgetează cea din urmă pânză de lumină a cerului, cu aceeași sete acum, în
apus, ca și mâine, în aurora dimineții. Brazii sunt frații tăi, omule
înaripat.” (idem.)
Asemeni Fiului ei, Maica Domnului – Fecioara
Maria este ocrotitoarea Muntelui și a Mării. Muntele a fost și este ctitorie,
sălaș de taină, de rugă, de cult al călugărilor, monahiilor, sihaștrilor,
schimnicelor din vremuri imemoriale și totodată Cetate de apărare și de luptă
pentru viețuirea, supraviețuirea Vetrei străbune a Neamului, izvor de
inspirație lirică, folclorică, prozaică, artistică pentru cei care vor cânta
frumusețile naturii, ale omului, ale Patriei.
Maica Domnului și-a ales un munte anume,
care să o reprezinte pe pământ, prin slujire, iubire și jertfire, Sfântul Munte Athos, pe care l-a
afierosit ca o Catedrală a călugărilor și pustnicilor, dar sub oblăduirea Ei
intră toți Munții care aduc slujire și slăvire Fiului Ei și Tatălui ceresc.
Muntele
Athos a ieșit prin bunăvoirea lui Dumnezeu din pântecele Mării Egee,
așezându-se ca un șirag muntos, ca o peninsulă lipită de pământul trac al vechii
Elade, în unduiri tainice, sub bolta nemărginită a cerului de un albastru
strălucitor, brodat cu mari petale albe de nori. „Ai spune nu știu ce împietrită inimă, care iese feciorelnic din fără
fundurile mării egeice.” (Ieroschimonahul Daniil Tudor – Sandu Tudor, Scrieri I, Christiana, București, 1999)
Muntele
Athos a devenit prin ocrotirea Maicii Domnului, prin slujirea monahilor,
pustnicilor, dar și prin darul marilor Voievozi daco-români, TABORUL ORTODOXIEI
biruitoare. Acest munte sfânt este un jertfelnic permanent al Mântuitorului
Hristos, în care nu a încetat niciodată dumnezeiasca Liturghie zilnică, și
rugăciunea de ocrotire și mulțumire adusă Maicii Domnului. „Astfel Muntele Athos este astăzi icoana cea mai fidelă a unității
apostolice a Bisericii Ortodoxe.” (Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Muntele Athos, Ed. Mănăstirea Sihăstria – 2005)
„Bura egeică a
apelor, grea de lumina nelămurită încă, ca o pâclă ușoară și caldă, se ridică
în față și pune taină și gingășie peste Muntele Sfânt, o taină de Orient
liniștitoare și largă. Măreția aceasta curăță sufletul, se revarsă darnică ca o
apă nevăzută de botez duhovnicesc. Pâcla se irizează străvezie. Culorile în
curgerea lor de izvoare din ziua născândă cântă toată psaltirea cerurilor, în
isonul apelor aci smaraldice, aci zamfirii, aci de purpură.” (Ieroschim.Daniil Tudor)
În egală măsură Fecioara Maria – Crăiasa Cerului și a Pământului, cum frumos și
inspirat a numit-o Luceafărul nostru liric Mihail Eminescu este și ocrotitoarea
Mărilor și în mod expres a Mării Albastre, în care s-au oglindit victoriile
strălucitoarei Regine Tomirys, faima Academiei de Tomis cu iluștrii ei dascăli,
a regelui Decebal, binecuvântarea Apostolului Andrei, slovele exilatului poet
Ovidius, ale regelui Cotys I, înțelepciunea marelui Avva – Sfântul Arsenie
Papacioc, jertfa plină de smerenie și dragoste a Arhiepicopului de Tomis –
Teodosie Petrescu, ținut care dă statornicie, continuitate și dăinuire nemuritoarei
noastre Vetre străbune.
Cerul nemărginit de deasupra noastră își
întinde cupola albastră ca o Mare cu brațele întinse spre necuprinsul
sufletului meu. Luntrile norilor sidefii plutesc spre toate zările, rătăcitoare
zboruri de pescăruș înspre Dacia – Grădina Maicii Domnului. Un țărm primitor se
înfiripează purtând brâuri mari tricolore. Sclipirile verzi în unduirile
albastre răsar, precum ochii Fecioarei Maria în privirile curate ale valahilor
hristofori. Munți de nori ca de peruzea se ridică de după dealurile verzi
princiare și supun Soarele – monarh care, privește copleșit încă marea de azur
a cerului, dând impresia schimbării Icoanei Patriei dragi – ROMÂNIA, într-o Biserică
cu vitralii sublim colorate. Cerul albastru liniștit ne apare ca o Mare
plutitoare de ape verzi-albăstrui.
Arcul cerului s-a frânt peste Muntele
carpatin întinzându-se ca o Arcă pe Marea Albastră. Vântul călduț își resfiră
simfonia peste orologiul vremii în cântul de alabastru șoptit al astrelor. Jos
în inima revărsărilor marine, pe întinsul nestatornic al apelor Mării, în
oglindirea verde-albastră a cerului, joacă alte valuri – valuri, stoluri de
Albatroși și Rândunele de mare. Sufletul mi se înalță verde – munte peste inima
– mare albastră.
Se povestește că ALICONUL este o pasăre de mare, care își depune ouăle în spuma
mării, în acel loc fragil dintre ape și uscat. Un val mai rebel ar putea
distruge cuibul, dar marea este ținută pe loc 14 zile până la împlinirea tainei
rodului. Aliconul stă 7 zile pe ouă, iar în celelalte 7 zile puișorii ieșiți
prind puteri de zbor. Marea e liniștită vreme de 14 zile, perioadă când
pescarii cu experiență o pornesc liniștiți în larg. Așadar, Marea e ținută în
priveghi pentru Alicon.
Veșmântul de suveran al împăratului, PORFIRA, este alcătuit din lâna de aur
ce se află pe un pește din adâncul oceanului, numit ZEFI. Această lână de aur, țesută, este apoi scăldată în sângele
altui pește, ZAGRENUL. Culoarea
aceasta auriu-purpurie nu se poate decolora niciodată. Cei doi pești Zefi și
Zagrenul ies la suprafața apei, atunci când pe cer apare steaua nașterii unui
nou împărat și se oferă astfel celor porniți în căutare în vederea făuririi
veșmântului împărătesc. (Ioan Alexandru, Natura
în Hexaimeron în „Iubirea de Patrie”
– 1978)
Mântuitorul Iisus Hristos poate fi asemănat cu
un Munte înalt dumnezeiesc în Altarul căruia toate ființele aduc mulțumire și
cântare Domnului într-o strălucitoare simfonie a naturii, ca o Liturghie
cosmică, fiindcă, „Tu ești Viața și
cuviința, frumusețea tuturor făpturilor vii și neînsuflețite, Tu ești culoarea
și mireasma plantelor, Tu ești respirația tuturor ființelor organice și
anorganice, fiindcă Tu pricinuiești rodirea, hrănirea în plante, în arbori și
arbuști!”, după Sfântul Ioan de
Kronstadt, iar pe Fecioara Maria cu o necuprinsă Mare divină unde sălășluiesc
tot felul de viețuitoare, care îi aduc laudă pururea, „peștii, toate viețuitoarele din ape, mările...”
De atâtea ori Muntele înalt iese din pântecele
roditor al Mării și tot de atâtea ori Muntele se afundă în adâncuri scoțând
Marea la suprafață spre încântarea tuturor oamenilor.
Bunătatea e Marea albastră a unui suflet
ales, iar curățenia inimii e un Munte foarte înalt!
Fecioara Maria – Maica Domnului e Patroana
Marinei Române din vremuri străvechi. „Exemplul
Maicii Domnului – de curățenie, smerenie, demnitate și credință – este păstrat
în inima fiecărui marinar român, oriunde s-ar afla pe meleagurile Terrei și pe
întinsele ape ale lumii întregi. Maica Domnului, Patroana Marinei Române, este
aceea care face legătura între om și Dumnezeu, când el se află pe mare, pe
uscat sau în aer.” (Comandor prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Ceremonialuri Religioase în Marina Română, în
Armata și Biserica, București – 1996)
CÂNTEC DE
MUNTE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu