Nicolae Balaşa - Despre omul tâlhar și îndepărtarea de sine

 

Despre omul tâlhar și îndepărtarea de sine

Dr. Nicolae Balaşa

20 Iulie 2025

 

De când mi s-a pus condeiul în mână și am învățat să citesc, cu alte cuvinte, după ce am început să conștientizez lumea, m-am tot întrebat: cum și în ce fel ne-am îndepărtat de substanța noastră inițială, substanță din substanța universului?! Că de îndepărtat, este vizibil, ne-am îndepărtat! Doar orbii și orbeții cred alceva și se văd buricul momentului, aici, pe pământ și în ceruri, ceilalți, oameni angrenați în mecanismul firesc al vieții, admit ideea de „bob zăbavă” și, înainte de a lua decizii, se întorc, pe ei înșiși și spusele altora, ca furca paiele! Croitorii de pe vremuri aveau o maximă, ghid în activitatea de zi cu zi: „măsoară de zece ori și taie o dată”.  Prin urmare, în aceiași termeni, ai răbdării cu mine și cu omenirea, mi-aș dori să știu de ce omul devine tâlhar la drumul mare, când una din legile morale, după care a fost zidit, spune simplu, fără echivoc, „să nu furi”?! Apropo: din punctul meu de vedere, viața pe pământ, încă de pe vremea antichității, a fost concepută după căteva legi morale. Legi simple și ușor de respectat, câtă vreme ești Om, cu conștiința de sine (cel puțin în termenii lui Hegel) și conștiința menirii tale. În caz contrar, pierdere de vreme, pierdere de timp, a ta, ca om în istorie și, desigur, pierdere de sine, ca individ rătăcit într-un nu știu ce.  

Din perspectiva dicționarului limbii române, spre deosebire de hoț, capabil de crimă pentru a fura, tâlharul este echivalentul banditului, a ticălosului sau a nemernicului, prezent la tot pasul, în mijlocul mulțimilor, și mai ales în instituțiile oricărui stat din lume. Menirea sa este tot hoția, însă una cu ștaif, ferchezuită, pedantă, făcută, aproape tot timpul, „în numele binelui pentru om”. Ori, despre faptul că în spatele acestei expresii „în numele binelui pentru om” se află marile experimente sociale nefaste, marile războaie, cauze ale decimării umane, săvârșite de niște descreierați sau „genii de context”, am tot vorbit. Ba mai mult, din aceleași considerente, a spus că istoria omenirii este o istorie a vărsărilor de sânge în care eroii sunt fie criminali în cadrul unor măceluri lipsite de sens, fie cădere a omului în hăul devenirii.

Privind în noi, în istoria știută, dar și în prezentul suficient de murdar, ne validăm, fără să vrem, pornirile. Vrem să fim cu orice preț fie ca individ, fie ca șef de stat sau cine știe ce pițifelnic la vârful unei instituții, fie ca nație, fie ca popor etc.  Apoi, din te miri ce alte porniri, vrem să arătăm că suntem, chiar dacă abia pâlpâim pe ici, pe colo, și doar la umbra unor personaje care, vremelnic, cred că sunt puterea. Vremelnic zic, câtă vreme puterea se duce dracului pe apa sâmbetei! Ți-o ia! Vine valul, îti ia calul cu puterea ta cu tot! Mai ales atunci când calul este, de fapt, o mârțoagă împăiată. Într-o astfel de conjunctură, obediența ta față de „gălbejitul cu putere” te dizolvă în ideea de slugă, uneori slugă absolută. Iar tu ești ce? Ești unde?! Într-o astfel de situație, desigur, conștiința de sine, parte a pozitivizării ființării pe pânza vremurilor tale, devine inconștiență.

Cade capul împăunat, cade șandramaua! Cade șandramaua, cade tot! În acel moment, ia-te dacă ai de unde?  De unde, dacă nu ai nici măcar un nume?! Imaginaţi-vă să nu fi tu om, nu tu măgar (animal, în general), nu tu pom, nu tu nici măcar fir de iarbă sau adiere de vânt în zadar! Să vrei să te iei de undeva şi să nu ai de unde! Să vrei să fii altundeva şi să nu ai ce trimite! Să vrei să îţi aminteşti de tine, şi ioc amintire! Să vrei să fii şi tu nume în rândul lumii și, culmea, chiar să nu fii, în condiţiile în care, totuşi, unul, asemenea ţie, îţi spune: ,,mă, nea cutare!…’’ Tragedia stă în faptul că numele nu e la întâmplare. Nu îl iei din cui şi pleci cu el aşa, de-aiurea, la plimbare. El, numele, se zideşte greu. (Ca o paranteză, pentru cei interesați, despre nume, în formă teoretică, la nivel performant, vorbește Aristotel.) Revenind, ca să fiu înțeles, Manole, până să o zidească pe Ana, era Manole? Da de unde! Nici pomeneală! Noe, dacă nu ar fi călărit potopul, ar mai fi fost el Noe? Draci uscaţi! Sau nici măcar ăia! În cazul nostru, ca oameni, în acest moment, când nici compromisul nostru nu își mai spune cuvântul, disperarea, apoi ieșitul la drumul mare, după modelul celui ce ne-a fost stăpân. Stăpân ciuntit, „scurtat de un cap”, ca pe vremea otomanilor. Prin urmare, disperatul, cameleonic din fire, redevine tâlharul carismatic, seducătorul, iubitor de semeni. În realitate, banditul, ticălosul sau nemernicul, viperă cu ochi sticloși, oricând gata să atace. Pe scurt, o hahaleră la fel de împăiată, care convinge, apoi fură, de la suflete până la verzișori sau te miri ce altceva. Pentru a-și intra în mână, oricând e în stare să facă orice. Vinde chiar și pe taică-său, pe maică-sa, se vinde pe el/ea, până ce capătă o funcție, de obicei, la stat, locul de pe care poate șantaja, trafica etc., evident, cu scopul de a avea acces la banul public, la paraîndărăt și la mai câte și câte. 

Până nu de mult îmi tot spuneam că banii statului nu pot fi furați cât timp, chiar și în interiorul instituțiilor, pe lângă cele exterioare, sunt compartimente de supraveghere și control. M-am înșelat! Am uitat să introduc în ecuație mita cea de toate zilele, paraîndărătul, micile atenții, în jurul cărora se strânge, cât ai clipi, grupul infracțional și, desigur, grupul a cărui menire se rotește în jurul sloganului, „o mână spală pe alta”.  

Pricepuți nevoie mare și „copleșiți” cu peste de măsură de mersul instituției și de greutățile  celor ce îi înconjoară, cei amintiți anterior, în primul rând strigă în gura mare, ba pe la… și pe la…, în genere, pe oriunde pot și, în cârdășie, sunt luați în seamă: „aia nu e, ailaltă lipsește, de cerut ni se cere și abia mai putem face față”. De aici și până la furtișagul în numele binelui pentru om, nu este nici măcar un lat de palmă. La tehnica anterioară, de furt în numele binelui pentru semeni, trebuie adăugată cultura anulării sau cultura anihilării, „Cancel culture”. Prin urmare, deși pedanți în a tâlhări, în special, statul (cu expresia scuză, spusă din gură, în gură: „a furat de la stat, nu de la om, omniprezentă înainte de 1989, pe vremea comunismului, și cealaltă, „a furat, dar a și dat!”, rostită la oricare colț, în plină democrație), tâlharii sunt frustrați. Nu de puține ori auzim: „dacă nea cutare are, eu de ce nu aș avea” sau altfel, din altă perspectivă: „dacă a furat riscând, eu de ce nu aș risca? Că de pățit, nu văd că ar fi pățit careva ceva?!”).  Într-un stat în care dreptatea este mimată, pacea socială dispare la un simplu pocnit din degete, anarhia se instalează cât ai clipi și devine, pentru o vreme, formă de guvernare. Pentru a convinge, amintesc momentul loviturii de stat după 25 decembrie,1989, când haosul străzii și-a spus cuvântul, iar România, peste noapte, avea la un moment dat trei guverne.

Marea frustrare specifică nemernicilor, nu se centrează, cum am crede, pe lipsa de avere, ci pe nerecunoașterea lor ca valori sociale. Nerecunoaștere, pentru ei, o mare durere! Din această nerecunoaștere, anularea prin rebranduire. Altfel spus, ștergi orice simbol, oricare nume, stergi oricare conținut anterior ție, pentru a putea fi tu. În termeni juridici, o astfel de faptă înseamnă furt de identitate. Însă încercarea de a șterge, de a anula tot ce este peren și a te pune tu în locul celor ce au devenit, prin efort, clasici, înseamnă, cu siguranță, anulare de sine și eșec în același timp. Dar dacă din așa ceva, din rebranduire se fac bani negri, ca de altfel din oricare altă furăciune, semenul tău, deși știe, din teamă, rabdă și tace însă se și dezumanizează. 

Pentru corectitudine, conștienți de faptul că omul este supus greșelii, trebuie spus că nu oricare dintre noi este hoț. Omul contingent, conștient de menirea sa, este permanent pe drumul mântuirii. Cu toate acestea, peste tot, în jur, alături lui, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei, alături simfoniei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul!… Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul! Totuşi, ulti­mul, mai rar. Între unul şi celălalt, urcuşul, destinul, ru­leta, cifra 6. Repetată punere pe gânduri!… Apoi, moar­tea, cortină a zădărniciei!

Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn ?! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te îngropi singur, perpendicular pe axa vremurilor! Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cu­vântul! În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi… una, două, ţi se încurcă iţele! Păcat de oasele frânte, păcat de compromisurile făcute în numele devenirii, păcat şi de alergatul pe te miri unde de-aiurea, făcând rău, îndepărtându-te de tine însuți! Asta e! Una e să vrei şi alta e să fii!