Stoica Lascu - 85 ani de la Drama sfârtecării național-teritoriale a României (2)

 

28 iunie, 30 august, 7 septembrie 1940 - 85 ani de la Drama sfârtecării național-teritoriale a României (2)

Prof. univ. dr. Stoica Lascu

20 Iulie 2025

 

Reflecțiuni de luat aminte și astăzi... „Nu poţi raporta gândirea ta politică decât intereselor româneşti” (Pamfil Șeicaru, iulie 1940,      

Luarea prin surprindere, aparent - prin Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 -, a liderilor români, a unor vectori de opinie și a masselor largi ale populației - narcotizate în bună măsură de slogane propăvăduite de o presă cenzurate și direcționată de către Stat în cei doi ani și jumătate de regim monarhic autoritar, non partidist și fals-parlamentar -, a bulversat ansamblul societății și a determinat adaptarea politicii externe la noile realități geopolitice, la noul raport de forțe între Marile Puteri ale timpului - Reich-ul și Uniunea Sovietică.  În primăvara-vara anului 1940, Franța și Marea Britanie deja nu mai contau ca mari puteri - prima dispare, practic, ca Stat de sine-stătător, iar a doua se află în pragul invaziei hitleriste.        

În aceste condițiuni, României - care mizase cu totul pe așa-zisele „garanții” ale Albionului și pe „ocrotirea” din partea „surorii” de pe malurile Senei - nu-i rămânea decât a se conforma, acceptând, fără nici o opunere armată, prima ciuntire a teritoriului său național. Era începutul unui calvar al Țării, aflată în chingile tot mai strânse ale Istoriei - și mai marilor zilei. Minți lucide au relevat, însă, chiar în acele zile de cumpănă pentru destinele Statului și ale poporului, marele greșeli ale politicii noastre externe - mai ales din a doua jumătate a anilor ’30 –, o politică ce nu avea în vedere, în primul rând, interesul național, ci și-l atrofia pe acesta în favoarea intereselor unor „aliați” occidentali, fără a se vrea a vedea slăbiciunile tot mai evidente ale acestora - învingătorii din 1918...          

Una dintre aceste minți lucide a fost ziaristul Pamfil Șeicaru, cetitorul de azi (inclusiv politicienii și ți așa-zișii „diriguitori de opinie”) fiind invitat a lua cunoștință și a reflecta asupra istoricității și - nu mai puțin - a actualității, și chiar unor paralelisme, a materialelor de mai jos... E trist să ai dreptate...

La data de 13 aprilie 1939, s’au primit - cum a lămurit în expozeul său (în şedinţa «istorică» a comisiilor Parlamentului, din ziua de 2 iulie 1940 - n.n.) d. ministru de externe C. Argetoianu - garanţiile Angliei.  La data de 15 aprilie, directorul nostru d. Pamfil Şeicaru, semna editorialul: Garanţiile militare ce ni se oferă. Îl reproducem pentru ca cititorii noştri - în lumina evenimentelor - să verifice dacă a avut sau nu dreptate.

„Cine ar putea rămâne indiferent faţă de noua înfăţişare a politicii engleze? Unde sunt anii în care Anglia se desinteresa de tot ce se petrece în Europa, veghind doar să nu se profileze pe continent vreo forţă care să tulbure echilibrul? (subl.n.) Astăzi, Anglia se risipeşte în atenţii: plimbă priviri agere pe harta Europei, evaluând primejdiile, oferind soluţii împăciuitoare prin scrisori adresate preşedinţilor de consilii, gata de a netezi asperităţile spre a înlesni creiarea unei solidarizări, în faţa ameninţării germane.           

Amabilitate, prezenţă sfătuitoare, îndemnuri pentru gesturi simbolice în folosul unei cauze comune, ca în schimb să nu ezite a oferi (cu o emoţionantă grabă) un ajutor – ceva mai mult, o garanţie militară. Sunt foarte mulţi dintre concetăţenii noştri - în special evreii - care sunt într’adevăr emoţionaţi până la lacrimi, entuziasmaţi până la delir de aceste garanţii militare oferite de Anglia cu o generoasă grabă. Înţelegem entuziasmul concetăţenilor noştri de rit iudaic, dar el se explică şi prin nepriceperea de mai multe ori milenară a evreilor în problemele militare. O rasă exclusă dela serviciul militar timp de mai bine de două mii de ani, a pierdut înclinarea războinici şi implicit priceperea în chestiunile militare; de aici şi refractarismul aproape organic faţă de tot ce însemnă serviciu militar - evident, afară de furniturile militare.           

Se explică deci graba cu care evreii s’au entuziasmat faţă de gestul Angliei de a oferi garanţii militare oricărui Stat care se simte ameninţat de expansiunea Germaniei. Cine ar putea nega că Anglia este cel mai puternic stat prin întindere, prin populaţie, prin imensele ei bogăţii? O treime din suprafaţa globului este engleză, iar mijloacele materiale dau Britaniei o strivitoare superioritate. Este cunoscută axioma: «Războiul cere bani, bani şi iar bani» (subl.n.). Deci, pe bună dreptate, concetăţenii noştri evrei socot garanţia militară a Angliei ca un scut care poate pune la adăpost orice Stat ameninţat.          

Dacă războiul este în funcţie de forţa financiară a statelor în luptă, Anglia fiind bancherul lumii, implicit are certitudinea victoriei finale. Numai că războiul nu se face numai cu bani, ci şi cu oameni, adică nu-i o licitaţie, în care este o întrecere de cine poate oferi o mai mare sumă de bani. Într’un fel, şi războiul este o licitaţie: dar de voinţe de sacrificiu, între capitaluri de voinţă eroică, o întrecere de rezistenţă şi de energii vijelioase. De ce se spune că războiul cere «bani şi iar bani»? Fiindcă armamentul costă, muniţiile costă, hrana şi îmbrăcămintea costă bani, războiul fiind un apocaliptic consumator, sumele de bani pe care le cheltueşte atingând cifre astronomice.         

Printr’o răsturnare complectă a logicei, asistăm astăzi la această paradoxală situaţie: Statele cele mai sărace - adică Germania şi Italia – sunt cele mai bine înarmate, faţă de Anglia care este între o dureroasă inferioritate în ceea ce priveşte armata de uscat şi armata aeriană. Nu putea oare Anglia să aibă o armată extraordinară, să domine aerul prin numărul, prin calitatea aparatelor? Evident că ar fi putut, şi dovada ne-o dau cifrele puterii sale de producţie din 1918. Citez după volumul d-lui I.M. Spaight - „Aviaţia de războiu în 1939”; autorul are calitatea de a da informaţii exacte, fiind secretarul ministerului aerului britanic. „În zece luni dela ianuarie la octombrie 1918, Marea Britanie a fabricat aproximativ 27.000 avioane de prima linie şi 30.000 de motoare; înainte de armistiţiu, cifra producţiei a atins 3.500 de aparate şi 4.000 de motoare pe lună”.          

Spre a depăşi puterea de producţie a Germaniei în 1939, Anglia va trebui să construiască 6.000-8.000 avioane de prima linie, atingând o capacitate de lucru mai mare de 600 aparate pe lună. Comparate aceste cifre, necesare azi, cu ceea ce a fost capabilă Anglia în 1918, ele apar neînsemnate.

De ce nu s’a grăbit să-şi organizeze producţia? De ce în faţa atâtor avertismente nu afla altceva mai bun decât să alterneze spiritul de tratative, cu organizarea unui front comun în care statele osândite sacrificiului să fie statele mici şi mijlocii? Pentru oricare Stat, înzestrarea unei armate înseamnă sacrificii imense (subl.n.): sunt ţări ce au de cinci ori mai mulţi soldaţi decât arme şi echipament. Dar care-i situaţia militară a Angliei, cu imensele ei bogăţii? Întrebăm, fiindcă ni se oferă „garanţii militare”. Aşadar în domeniul raporturilor de forţe aeriene, Anglia (care putea să domine cu o strivitoare superioritate), are nevoe de timp ca să egaleze forţa aeriană a Germaniei. Atunci să mai aşteptăm până ce vor fi mobilizate uzinele engleze, spre a socoti restabilit echilibrul de forţe în aer.          

Un alt factor ce întârzie mult regăsirea forţei militare pe care Anglia ar putea şi ar trebui s’o reprezinte, pentru rolul de paznică a păcii, este neisbândirea aproape complectă a «Serviciului Naţional» în Anglia. Sir John Anderson, ministru al Apărării Naţionale, cedând insistenţelor Statului major francez care reclama o întărire substanţială a forţelor terestre britanice, a încercat să înlocuiască serviciul militar obligator prin «serviciul naţional»: adică înregistrarea voluntarelor înrolări pentru apărarea Angliei. Dar s’a constatat cu acest prilej că englezii manifestă o repulsiune quasi-invincibilă de a fi înrolaţi (subl.n.). Astfel că de unde Sir John Anderson era sigur să obţină cel puţin 1.600.000 de înrolări, nu a avut decât 170.000.           

Deci forţa terestră a Angliei este, în ultima analiză, armata franceză - fără îndoială invincibilă ca armată de uscat [Sic!]. Nu facem nici un fel de reflecţie asupra acestei ostilităţi engleze faţă de ideia serviciului militar; dar nu mai puţin ne obligă la o justă şi prevăzătoare apreciere a «garanţiilor militare» pe care le oferă cu atâta generozitate Anglia.      

Ce înseammă o garanţie? Este obligaţia de a fi prezent pentru acoperire la scadenţă, în caz de strîmtorare a celui garantat! Cine poate primi o garanţie dela cineva care nu are solvabilitat? Garanţie militară, adică acoperirea în caz de nevoe a insuficienţelor militare ale Statului faţă de care te-ai obligat.             Anglia poate trimite doar 17 divizii în Franţa. Unde-i restul? Că în câţiva ani Anglia îşi va regăsi potenţialul din 1918, nu scade cu nimic din situaţia ei precară de azi, în ceea ce priveşte capacitatea de a acoperi garanţiile militare. Dar sistemul tratatelor mutuale de ajutor între Anglia şi ţările mici poate să le îmbrâncească în antagonisme strivitoare pentru micile state (subl.n.). Deci garanţiile militare ale Angliei vor începe să joace când va ajunge potenţialul din 1918, când englezii vor cere serviciul militar obligator şi se vor înrola cu o impetuoasă voinţă de luptă. Până atunci, totul rămâne o ipotecă asupra viitorului, inoperantă pentru constrângerile tragice ale prezentului”.

Pamfil Şeicaru

Pentru acest articol, directorul nostru a primit omagiul tuturor insultelor, a stârnit mobilizarea tuturor calomniilor.   

Directorul nostru se ştia român şi a gândit româneşte.

Atunci, era un act de provocare, a unor filii furioase, să gândeşti româneşte. Ne-ar fi uşor să reproducem (pentru a da un penibil spectacol) toate insultele tipărite.

E poate cea mai mare tristeţe să constatăm că am avut dreptate.

Mai bine eram noi inconştienţi. Cititorii pot verifica azi temeinicia prevederilor noastre, în lumina tragicelor confirmări („Curentul”, 6 iulie 1940).

Pamfil Șeicaru - „Toată Nația tace”… 

Stăteau rezimate de zid două ţărănci, tăcute, părând că nu-şi dau seama că în preajma lor hueşte viaţa... În ţinuta lor încremenită, în privirile lor, erau ecouri de vastă singurătate. După port, erau două ţărănci din Basarabia, îmbătrânite înainte de vreme, cu ochii adânciţi în tristeţe, cu mâinile proptind bărbia şi acoperind gura. Le-am întrebat de unde sunt. Mi-au răspuns: „Din Soroca”... Şi pe urmă (grăbite), şi-au acoperit din nou gura cu mâna, ca să rămână nemişcate, împietrite în durere... Nici un cuvânt de jelire, nici o cât de vagă frazare a durerii: tăcerea pecetlui totul. Iar mâinile păreau că vor să oprească un cuvânt, un strigăt de revolta, un gemăt de durere, ca nu cumva să ţâşnească într’o nevoită spovedanie.

           

M’a urmărit imaginea celor două ţărănci din Soroca – şi mai ales mâna făcând lacăt gurii... Nu este numai gestul ţărăncilor din Soroca; este astăzi gestul românilor de pretutindeni - este gestul care rezumă ritualul de totdeauna al Naţiei, când o doare adânc. Este o retranşare în tăcere – este zăvorirea gurii spre a împiedica durerea şi revolta să urle chinul sufletului, chinul trupului.

           

Când Naţia stă cu mâna la gură, când Naţia tace prelung şi ochii au profunzimi de întuneric - atunci îi poţi măsura imensitatea durerii, tumultul revoltei abia stăpânite.

           

Stăteau două ţărănci, cu mâna acoperindu-le gura... Nu-i nimeni care să nu înţeleagă sensul gestului.  Este în tăcerea Naţiei o nobleţă - sunt în gestul acesta de resemnare milenară străvechi ecouri dacice. Şi cele două statui ce te întâmpină la intrarea muzeului din Neapoli „Regi Daci prizonieri” - au exact aceeaş ţinută de tăcută adâncire, în durere, ca şi cele două ţărănci din Soroca... Ţinută de vremelnică înclinare în faţa destinului a Naţiei acesteia care, de milenii, stă pe aceste meleaguri („Curentul”, 5 iulie 1940).

Pamfil Șeicaru -„Inerţia sufletească”

Luând ministerul de externe în primire (la 4 iulie 1940 – n.n.), d. Mihail Manoilescu a socotit potrivit să se adreseze colaboratorilor săi, cărora a ţinut să le precizeze necesitatea desbărării de anumite inerţii sufleteşti. Este cel mai potrivit calificativ ce se poate da unui anumit fel de a concepe obligaţiile faţă de ţara ta, de neamul tău.

Oriunde te-ai afla, nu poţi raporta gândirea ta politică decât intereselor româneşti (subl.n.). Bun sau rău, oportun sau nu, totul este în funcţie de linia intereselor ţării tale. Din nefericire, stărue o anumită mentalitate cu totul străină de sensibilitatea românească: oameni, prin formaţia lor intelectuală, prin viaţa, prin mediul în care s’au desvoltat, au căpătat o psihologie de desrădăcinaţi. Între ei şi naţia din care fac parte, doar prin paşaportul şi atribuţiile ce le au nu există nici o legătură și nu-i pasionează nimic în afară de implicarea unui nume de fanariot ca un prestigiu, ca un blazon de familie. Nimic mai comic decât greutatea pe care o simt să se exprime în graiul naţiei, nimic mai penibil decât voita afirmare a oricărei lipse de comunicativitate cu acest neam, bun doar să te înlesnească misiuni în străinătate. Ai mereu ilustrarea dureroasă a teoriei lui Eminescu asupra păturii suprapuse (subl.n.), ai mereu sentimentul că printre noi există o categorie de români cari se feresc să-și manifeste apartenenţa lor românească, cari au un fel de sentiment al unei poziţii de inferioritate ca naţie. Sunt stări de spirit pe cari le denunţăm, adică facem serviciul unei oglinzi capabile să răsfrângă caricatura morală a unei întregi categorii.

Fără îndoială, cu cei mai bătrâni suntem obligaţi să avem o oarecare indulgenţă: nu era aşa de puternic afirmat sentimentul românesc, spiritul naţional înainte de războiu, iar între 1870 şi 1910 clasa conducătoare nu a mai avut acea flacără de credinţă românească ce mistuia sufletele generaţiei dela 1848. Romantismul naţionalist al unui Bălcescu, al fraţilor Goleşti, făcuse loc unui indiferentism ce se complăcea în jocul celor două partide, ceva molcuţ, diletantism sportiv. Aşa se explică dece clasa conducătoare s’a prezentat la 1916 mai puţin înălţată sufleteşte, gata de a porni oriunde, pe când naţia rămânea să înfrunte necazurile, să îndure vitregia unei faze a războiului unităţii naţionale.

Şi nici când România a devenit un Stat de douăzeci de milioane locuitori, inerţia sufletească a dezrădăcinaţilor nu s’a clintit. Aceiaşi oameni, aceiaşi mentalitate, aceleaşi înclinări sufleteşti, aceiaşi neparticipare la viaţa acestui neam. Mai ales la ministerul de externe era acest climat ce impunea la foarte mulţi ca o ţinută de rigoare să subordoneze interesele româneşti, fidelităţilor lor sentimentale. Erau francofili, erau anglofili, dar nu gândeau şi nu simţeau româneşte (subl.n.). Dela izbucnirea războiului nu au văzut decât interesele aliaţilor (astăzi învrăjbiţi) (subl.n.), nu au urmărit decât linia acestor interese. Nici un moment nu s’au gândit să descifreze equaţia românească, să afle drumul cel mai potrivit al intereselor noastre. Inerţia sufletească se manifesta nu numai în conştiinţa unor sentimente, ci şi în ostilitatea faţă de orice sforţare de gândire. Erau încântaţi să repete mecanic formule stereotipe, să ciugulească din telegrame ceea ce le putea confirma credinţele (subl.n.), fără ca un singur moment să-şi încerce şi o contribuţie cât de firavă a spiritului critic.   

Aşa se explică în bună parte unele grave întârzieri ale politicii noastre externe, aşa se explică de ce ne-a surprins neisbutirea aliaţilor în Norvegia, pasivitatea aliaţilor faţă de Finlanda, ocuparea Danemarcei şi cucerirea în câteva zile a Belgiei şi a Olandei, înfrângerea din Flandra, căderea Parisului şi pacea separată a Franţei. Inerţia sufletească a unor desrădăcinaţi a dat o imagine falsă a situaţiilor (subl.n.), a făcut ca ministerul nostru externe să fie slab informat, iar informaţiile puţine pe cari le avea, corespunzând realităţilor, erau interpretate tendenţios.      

Când d. Mihail Manoilescu cere să se desbere de „inerţie sufletească” cei ce sunt în serviciul ministerului afirmă o dramatică lipsă de sensibilitate românească printre mulţi dintre cei utilizaţi adesea în politica externă a ţării. Şi „inerţia sufletească” o aflăm şi pe planul intern la atâţia cari în plină precipitare a revoluţiei naţionale, nu înţeleg nimic, sau încearcă desperate soluţii, spre a falsifica un spirit, spre a păstra conţinutul perimat sub învelişuri de împrumut. ,,Inerţia sufletească” este lenea de a gândi, este acel confort al deprinderilor, al tabietelor intelectuale, este o suficienţă de a întâmpina evenimentele, ideile. „Inerţia sufletească” este şi o formă a sufletelor moarte, este şi existenţa vegetativă a oamenilor.     

Comparaţi bătălia ideilor, încleştarea sistemelor de organizare statală, această tragică răspântie între două evuri, cu acel „păcat” repetat monoton de bibilicile politicii româneşti (subl.n.). Viaţa noastră politică şi partidele răvăşite au aspect de ogradă în care orătăniile speriate de furtună îşi caută besmetice un adăpost.

mpotriva „inerţiei sufleteşti” va trebui pornită acea viforoasă reacţiune a naţiei, care se regăseşte în ce are invincibil: sufletul ei daco-roman.

Pentru îndărătnicii „inerţiei sufleteşti”, noi ne simţim obligaţi să le tot amintim că naţia nu-i tâmpită şi străinătatea este informată (subl.n.). De aici imperativul unei ţinute decente faţă de naţie, care judecă mult mai profund decât cei cari îşi închipue că pot batjocori prin „inerţia lor sufletească” marile năzuinţi ale naţiei.

Şi, corectitudine, faţă de străinătatea bine informată.M. Manoilescu a semnalat „inerţia sufletească”: este peristenţa „sufletelor moarte”, în freamătul unei lumi noui („Curentul”, 8 iulie 1940).

Aranjament grafic – I.M.