Mircea Dorin Istrate - Mi-e dor de-o vorbă veche, ROMÂNEASCĂ

 

Mircea Dorin Istrate

 

Poezii pentru sâmbăta seara

 

 

~*~

 

Vorbă veche, românescă

Mi-e dor de-o vorbă veche, ROMÂNEASCĂ,

Ce are-n ea atâtea înțelesuri,

Rămasă din cea limba STRĂMOȘEASCĂ

Cu TÂLCUL ei vrăjit, plin de eresuri.

În ceea vorbă-i multă-NȚELEPCIUNE

Ce-au adunat-o-n veacuri de GÂNDIRE

Strămoșii, făcători de fapte bune,

Ce au acum în ceruri, IZBĂVIRE.

Nici nu gândim ce-AVERE ne lăsară

Și ce COMOARĂ-n grai e TĂINUITĂ,

Că vorba cea bătrână-i FLOARE rară,

Ea ÎNSTELÂND cea limbă ce-i vorbită.

Prin ea legăm TRECUTUL de departe

Cu mersul zilei celei de ACUM,

De-o mai vorbim, nimic nu ne DESPARTE

De-al nostru ÎNCEPUT, pe-acesta drum.

Bătrâna limbă fie-ne ca MOAȘTE-n

BISERICA vorbirii românești,

Prin ea oricine-n lume RECUNOAȘTE

C-aici am fost din TIMPURI strămoșești,

Că VATRA noastră-i vatră dinceputuri,

Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,

Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,

Că STRUNGA și RĂBOJUL le- am doar eu,

Că ceia TROACĂ fosta-mi SCĂLDĂTOAREA

Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,

Că MUMA e atoateștiutoarea,

Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.

 

*

 

Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie

Când mi-o GRĂIȚI, că bine îmi alegeți,

Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,

Cu HĂI bătrâni puteți să vă-nțelegeți.

 

***

 

Limba bătrânescă

 

Mi-e dor de LIMBA bătrânească, cu vorba-i MOALE, LINIȘTITĂ,

Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă NEPIERITĂ,

În spusa ei sunt VREMI bătrâne și-atâtea TAINE încifrate,

Atât adâncă-NȚELEPCIUNE, șirag de perle adunate.

Cuvintele în ea îmi CÂNTĂ, avându-mi tril de ciocârlie,

Ce-n preasmerenie se umplu de DOR arzând și bucurie,

În zisa lor se-nlăcrimează FIORUL pus în MIORIȚĂ,

Iar în lucrarea cea SURPATĂ-i, jertfelicita nevestiță.

Și câte încă vechi ZICALE ce le-au rostit demult străbunii

Ne fie STUP de înțelesuri, AVERE ce-au purtat-o bunii

Prin viața lor și-apoi ne-au dat-o, AJUNGĂ-ntreagă pân’ la mine,

Iar eu ți-oi DA-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.

Cu ea ne-am DUS în largul lumii când pus-am STÂLPI de noi popoare,

Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele-mi hotare,

De-aceea astăzi încă spunem că-n jur-prejur avut-am FRAȚI,

Iar încă mult mai pe departe, AVEM pe-acolo veri, cumnați.

 

*

 

GRĂIȚI-MI limba ceia veche, că ea ne LEAGĂ de trecut,

Să știm c-aici am STAT de-a pururi în cuibul nostru, di-nceput,

Și NUME-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,

Așa că voi păstrați-o dară, să poată-mi încă, viețuiască.

Nu mi-o STÂLCIȚI că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,

Devine SEARBĂDĂ și GOALĂ își pierde farmecul, eresul,

Ea ne-a ținut UNIȚI prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai

Și poate sus, prin cele ceruri, e limba vorbitoare-n Rai.

 

**

 

Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot NEAMUL mi-a vorbit-o

Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am IUBIT-o,

Cu ea mi-am SCRIS prin veac TRECUTUL și VIITORUL ce-o să vie,

Cu ea CERȘIM iertări la Domnul, cu ea NE-NGROAPĂ popa-n glie.

 

***

 

Pe HUMĂ pune-oi un PRIPON, să țin cu BRÂNCA nemuritul

Și-n dosul stânii-ntr-un COTLON, RĂVAȘ să am cu veșnicitul,

Când NEVOIT, din cele două, lua-voi doar o CRESTĂTURĂ,

Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.

Acolo tot pe voi, românii, să vă GĂSESC îmbătrâniți,

Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim ÎNVEȘNICIȚI ca sfinți,

Că l-am slujit pe PreaMăritul, de când am fost Adamii HUMII,

Și până-n ceasul de pe URMĂ, când bate-va sfârșitul lumii.

 

***

 

Vorba bunii

 

Mi-e drag de BUNA, maica ce odată

Cu drag în POALA dânsei m-a crescut,

Că-n vorba-i dulce, NEÎNSTRĂINATĂ

Ea îmi spunea cât multe-a mai văzut.

Și-n glasu-i TRĂGĂNAT, ca de bătrână,

Simțeam cum VOROVEȘTE cu strămoșii,

Eu o-ntrebam ades: tu MAMĂ TÂNĂ,

Ce-ți spun acuma ei, NENOROCOȘII,

Bătrânii cei cu PLETE și SUMANE

Ce-s OALE și ULCELE-n lutul sfânt?

Pe care-i văd acum ca pe ICOANE,

Mari VEGHETORI de neam, ce nu mai sunt,

Și STÂLPI de ȚARĂ , veșnic JERTFITORI,

CUIBARUL să și-l țină pe vecie,

Aici în astă HUMĂ, nedatori

La nimeni di-mprejur, ca să se știe.

 

*

 

Eu de la ea, țăranca NEVOITĂ

Am învățat a BUCHISI trecutul,

Cu MOȘ ADAMUL vremii ARVUNITĂ,

Aici să HĂZNUIM în veci pământul,

Pe CALEA CRUCII noaste jertfitoare,

Ce-a început acuma mii de ani,

C-aici am fost TROIȚE VEGHETOARE

Și-un PUMN de pus în piepturi, la dușmani.

Și-mi mai spunea Bunica mea iubită

Când începea să-mi înmulțească anul,

Să țin ca pe-o ICOANĂ tăinuită

CERESCU-n suflet, LIMBA veche, NEAMUL,

Și MUMĂ-mi fie ȚARA pân’ la moarte,

Iar pentru dânsa viața să-mi dau VAMĂ,

Că fără ea NIMICA nu se poate

Aici să DĂINUIASCĂ fără teamă.

 

*

 

S-a dus demult și BUNA și-ncă MOȘU,

La rând veni-voi eu să-i MOȘTENESC,

Ne-adună-n Raiul de-nceput STĂMOȘUL

Pe cei ce-am HĂSNĂȘIT în pământesc,

Să-i spunem de-am ținut această HUMĂ

În BUNĂ RÂNDUIALĂ și-n MĂRIRE,

De țara am simțit-o că ni-i MUMĂ

Și-am ridicat-o steie-n NEMURIRE,

 

De NEAMU-i bun și-n veșnică UNIRE,

De LIMBA o păstrăm NEPRIHĂNITĂ,

De NE-NCHINĂM la cea Dumnezeire,

De FAPTA ni-i curată și cinstită.

 

**

 

Eu, ce să-i spun când m-o-ntreba ADAMUL

De ce-i pe-aici, prin Raiul lui lumesc?

Că țara-i tot mai MICĂ și-apoi neamul,

Cu fii-n alte ȚARINI, OSTENESC?

I-oi face dară mare ÎNTRISTARE,

L-oi supăra de sufletu-i va plânge,

N-ar fi crezut că NEAMUL lui nu are

Sămânța NEMURIRI-n a lui sânge.

 

***

 

Azi nu mai SUNTEM ce am fost odată

Cu țara-n SUFLET și cu neamu-n VINE,

Cu LIMBA ceea dulce, ÎNGÂNATĂ

Având cerescul ÎNTURNAT în mine.

Am RISIPIT mai toate ce primit-am

AVERE de la moșii noști’ străbuni,

Și ne CORCIM cu câte ne-nvățat-am

Tot PREUMBLAȚI pe fața ăstei lumi,

De am ajuns să ne UITĂM strămoșii

Și LIMBA lor de-abia a o-nțelege,

Ne-NDEPĂRTĂM de țară și de MOȘII

Ce-au mai ȚINUT la stămoșeasca lege.

 

****

 

De-așa o ȚINEM în uitări și-n RÂCĂ,

De nu-i SIMȚIM pe ei sub al nost’ pas,

Ne-om PUSTII și-om fi de-acum pe ducă,

Că din ce-a fost NIMIC, n-a mai rămas.

 

***

 

Suduie și tună buna

OȚĂRÂTĂ-i Buna tare

C-o vint’ HULPEA iar az-noapte

Prin grădinii, prin garduri sparte,

Și-o luat în graba mare,

Ia, de-aici, din COTICARE,

De sub CLOCĂ, pui vre-o ȘEPTE

Și-apoi pân’ să să DEȘTEPTE

Moșu ce dormea în șură,

Cu alț’ doi, s-o dus în gură.

TUNE dracu-n ea să TUIE!!

SUDUIE de-acuma Buna,

De-aș ști unde-i văgăuna

De TRII ori pe ZÂ m-aș duce

Să-i dau foc, să nu apuce

Din COTLON să îmi mai iasă

Decât friptă TĂTĂ, arsă,

Cum AMU arde în mine

Inima-mi, în DRĂCUIRE.

O mai VINT de-atunci JIVINA

De vre-o două ori în noapte,

Dar, la locul cu pricina

Pus-a Moșu mere coapte

Și un ZGHILȚ, de la vecină,

Să mi-o prindă pe jivină,

Ori s-o sperie de moarte.

 

*

 

Eu, atâta știu că Moșu,

S-o TOMNIT cu un blănar,

Ca să-i vândă pe-un CRĂIȚAR,

CHELEA HULPAVEI cucoane,

Ce DE-AMU vreo două toamne

S-o-nvățat, la COTICAR.

 

**

 

Acum Buna-i LOATRĂ tare

C-o scăpat de-o-ngrijorare

Și-o GRÂJÂ o vară-ntregă

Puii, facă-i de tocană.

 

***

 

Aș vrea să fiu acasă

 

ACASĂ-i LOCUL cela în care TE-AI NĂSCUT,

Și unde-n CLIPA vremii și tu ai ÎNCĂPUT,

Să-ți treci COPILĂRIA ca-n Raiul fericit,

Și-apoi, cu alți de-o seamă să-l faceți, însfințit.

ACASĂ-i DRUMUL ȚĂRII, cu stele picurat,

IZVORUL de sub DÂLMĂ ce-n veci e nesecat,

POMIȘTEA POPII toată și STÂNA din RĂZOARE,

Și-n toamne COLILIA în tremur prin cotloane,

Și-un săniat pe HULĂ, în ierni ca de poveste,

COLINDUL cel de taină cu sfânta lui cea veste,

Și-un joc în ȘURA POPII cu fete și feciori,

Și-o NUNTĂ sănătoasă ținută până-n zori,

Și CIURDA-n faptul serii amirosind a lapte,

HOTARUL care-n timpuri tot datu-ți-a BUCATE,

Și ȚINTIRIMUL încă, cu dragii tăi părinți,

Cu Moșu și cu Buna, înveșnicind a sfinți.

Și BERCUL plin de păsări și gingași ghiocei,

Și DRUMUL MORII încă, cel străjuit de tei,

Și VIA de pe COASTĂ cu strugurii ei dulci,

Și MURA de pe vale, FRĂGUȚELE din lunci,

Și NUCII vechi cât veacul din vârful cel de deal

Ce străjuiesc de-apururi vecia în HAR-DEAL,

Cărările PĂDURII ce le știam ca-n palmă,

Biserica din DÂLMĂ, ce-n glas de clopot cheamă.

 

**

 

Acolo e ACASĂ , în veci de-adevărat,

În CASA ceea strâmtă, ce fostu-ți-a palat,

Iar astea de te CHEAMĂ din când în când ’napoi

Pe-o URMĂ legănată a carului cu boi,

Atunci vei fi ACASĂ, în vremea ta visată,

Iar BOABA unei LACRIMI, pe geana-ți tremurată,

Ți-o face CLIPA ceia o VRAJĂ să te-alinte,

La VIAȚA ce adesea, te-nșeală și te minte.

 

***

 

Era atunci

 

Ca toți COPIII humii și eu am fost odată

ODORUL drag al Bunii și CLIPA-i de noroc,

De-aceea-ntotdeauna tot ce-am DORIT vre-odată

Ceva de-MBUCĂTURĂ, ea îmi făcea pe loc.

Mereu voi ține minte o ZAMĂ de ȘĂLATE,

Ori una bine-AITĂ cu ouă-n PĂPĂRAIE,

La foc de lemne HIARTĂ și DREASĂ cu mult lapte

Și cu bucăți de SLANĂ, prăjită în TIGAIE.

GĂLUȘTELE cu PRUNE și JEMLECAȘĂ dulce

Și CRUMPENELE coapte-n coptor, cu PORODICI,

Cu ceapă și cu brânză care să-i puie cruce,

Să MÂNCI ca nesătulul, ajungă-ți în OPINCI.

PLĂCINTELE cu VARZĂ ori CEAPĂ CHIPĂRATĂ,

Mai încă și cu PRUNE, spre tomna cea târzie,

Când mi se scutur pomii în noaptea îmbrumată,

Cu un CANCEU de-o LITRĂ, cu proaspăt must din vie.

Și-n serile de iarnă, o COSTĂ friptă bine

Cu-n BOȚ de MĂMĂLIGĂ ne sătura pe toți,

Și-o CUPĂ-apoi de lapte ce-abia TUNA în mine

Ce-o BEAM la coada vacii, cea lungă de doi coți.

În rest, ca toți copiii, ne săturam cu MERE,

Cu-AGREȘE bine copate, cu ZMEURUL dulciu,

Cu GULDUGUȚE încă și cu zemoase PERE,

Cu MURE de pe vale, cu -AFINUL cel sălciu.

 

***

 

Așa era TRĂIREA în cea copilărie,

Când până și MÂNCAREA era atunci gustoasă,

Mi TE-MBIAU mai toate să-ți iei ce-ți place ție,

Așa că viața aceea, era mai SĂNĂTOASĂ.

 

***

 

Moara satului

 

Mai CURĂ încă o Târnavă, la moara veche ce-i HÂITĂ,

E-NNĂMOLIT de-acuma GATUL, iar roata mare-i PUTREZITĂ,

Pe JGEABUL spart îm șapte locuri, nu-i apă cum a fost odată,

Iar ȚÂGLA de pe PODUL MORII, crăpată-i TĂTĂ și mi spartă.

În ea găsitu-și-a norocul PUHOI de negre rândunele,

Și poate încă pe atâtea, un STOL limbut de păsărele,

Mai toată ziua-i mare LARMĂ, dar noaptea trece în HODINĂ,

Și-n BOLUNZALA de acolo, mereu o viață stă să vină.

E ca un STUP acuma moara, cu viață-n ea, cum n-a avut

În timpul ei de din-nainte, ce-acuma-i VIS dintr-un trecut,

Când fostu-mi-a, în vremuri bune, ICOANA unei vieți la țară,

Ce-avea în ea DUMNEZEIRE, și-acu-i clipită, ce-o să piară.

Doar PLOPII o mai priveghează cerând iertări la cerul sfânt,

În seri cu tremurat din frunze, în line mângâieri de vînt,

Apoi în ziua care vine, iară se naște cea SPERANȚĂ,

Că poate moara ce-i uitată, se va TREZI cândva la viață.

Asta n-o fi, că-n lumea noastră ce naște are-n ea sfârșitul

Și-o LEGE mai presus de toate, care-i de-apururi, ÎMPLINITUL

A toate ce-s VREMELNICIE pe-nsinguratul pământesc,

Cu OMUL, care-i doar o boabă, din nesfârșitul cel ceresc.

 

*

 

Vedeți cum moara ce TRĂIT-a vieți de tați, copii, nepoți

Și guri flămânde săturat-a la NEVOIȚII ceia toți,

Oricât ar vrea, și EI îi vine SFÂRȘITUL cel de neoprit,

Ce stă ÎNSCRIS de la născare, în ce pe lume îi venit.

 

***

 

La sfânta Slujba de duminică

Și-MBUMBĂ Moșu, greu de-acuma,

Pân’ la GRUMAZ, alba-i CHEMEȘĂ,

Își CHIAPTĂNĂ cu grijă barba

Ce-i cu mustața MĂGIEȘĂ,

Îi mai TOMNEȘTE-o leacă Buna

Pe umeri CLICHINA MÂȚOASĂ,

Să uită nu cumva să-l strângă

ȘĂRPARU vechi de CHELE-NTOARSĂ,

Și-apoi... făcând o largă cruce

Și-n gând spunânt în tain-o rugă,

Să duc prin ZÂUA răcoroasă

Cu pas domol, AVAN s-ajungă,

În dealul unde-ncet să urce

La mica lor, BISERICUȚĂ,

Ce are-n vârf, o sfântă CRUCE.

Duminică-i, și-i sărbătoare

La OBȘTEA noastră creștinească,

Săracă e bisericuța,

Nu are ea de preț ODOARE,

Dar are cini’ să-i ALDUIASCĂ

Pe păcătoșii adunați,

La sfânta ceea adunare

Veniți cu toții, parcă-s frați.

 

*

 

Al nostru popă,Toderică,

UITAT de Domnu-n parohie

De ani trecuți ce nici chiar dânsul

De-ar vrea să-i numere nu-i știe,

Aicea e de-odat cu VEACUL

Și-aicea NATUL TĂT îl știe,

Că împreună cu DIACUL

Sunt scurtă CLIPĂ, de vecie.

Pe mulți, ce-acum SMERIȚI se roagă,

Chiar el cândva i-a BOTEZAT,

Și-ncă pe-atâți cu bucurie

Cu PIROȘTRII i-a-MPREUNAT,

Și la OSPEȚE câte încă

Cu satu-ntreg s-au VESELIT,

Și-MBUCURAȚI cum le-a fost vrerea

Au TĂT cântat cât s-au NUNTIT.

Din ei DE-AMU să mai DEȘIRĂ

Mai câte unu-n drumul vieții,

Și-n ȚINTIRIM, în Dealul Mare

Mai imedeat de cum veniră

 

Vor veșnici sub cruci de lemn

S-or face BLIDE și ULCELE

Acolo-n sfânta ceea TINĂ,

Sub umbra prunilor ce-n toamne,

Cu frunze peste el îmi cern.

 

**

 

Așa gândeam privind la Moșu,

La Buna încă, PREASMERITĂ

Când mă luau frumos de mână

Și în cea vreme preasfințită,

Pe mine, pruncul cel de-o șchioapă,

Mă PREUMBLAU la LITURGHIE,

Să-nvăț pân-o-i ajunge-n groapă

Că lumea, viața, chiar de-i vie,

Până la urmă-mbătrânește,

C-așa de când îmi este lumea,

Ea în uitare se TOPEȘTE.

 

**

 

De-acuma slujba-i pe GĂTATE,

Iar PĂCĂTOASA adunare,

(Mai toți cu capete plecate)

Smerit se-NCHINĂ la icoane,

Cerșind în RUGĂ de iertare

La toți le deie Domnul Mare,

BELȘUG la HOLDĂ să le fie,

La SUFLET încă, alinare,

La PRUNCI noroc și bucurie,

La neam și țară ÎMPĂCARE,

La toți de-acuma cât se poate,

DE-AMU încolo, SĂNĂTATE.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

***