MUNTELE și MAREA
(partea a II-a)
„Lumina de
la malul mării, nu poate fi altceva, decât revărsatul
sau răsăritul
întors către inimile noastre, al necuprinsei, negrăitei
dragostei Celui
Viu și Preaînalt, acolo la țărmul unde cântă Lumina
nesfârșită,
veșnică, fără de margini...” (Maior Ion Gheorghe Ciubreag)
Muntele e precum gânditorul, înțeleptul, sihastrul, haiducul,
eroul, martirul, mărturisitorul, poetul, filosoful, teologul,
scriitorul-eseist, pelerinul temerar, temelia Crucii și fulgerul Învierii!
Muntele
este o Scară către cer, o Scară a virtuțiilor creștine, pe care pelerinul
ortodox se încumetă să-i afle taina și gingășia liniștitoare, dar și vulcanică,
descoperindu-și piscurile sale spirituale, purificându-se de toată mâhnirea
lumească și simțind totodată legătura, viețuirea și înrâurirea serafică a Lumii
de Dincolo pe care i-o oferă Muntele divin absolut – Iisus Hristos.
Cu rădăcinile adânc înfipte în Marea verde
cu reflexe de un azur-bleumarin, precum vechiul Aton-Athos pelasgo-trac, ori în
pântecele pământului străbun, asemeni
Kogaionului nostru carpatin și cu fruntea rezemată de Cer, Muntele în sine provoacă o Auroră boreală care psalmodiază pe
portativul unor culori mirifice, diafane.Pe el
clipele trandafirii se schimbă într-un dans de clipe turcoaz-verzui,
părând că întreg curcubeul cerului, ieșit din Mare, joacă aceeași vibrație
muzicală de parcă te-ai privi printr-un inel cu piatră de safir cât o zare de
mare.
Numai Muntele Sfânt Atonul-Athosul, Kogaionul
valah și ceilalți suverani carpatini, au mai rămas adevărate Cetăți ale
Ortodoxiei universale, aflate sub directa oblăduire a Maicii Domnului și a
Fiului ei, unde văzduhurile neprihănite se întrepătrund cu evlavia monahilor și
sihaștrilor într-un nimb de lumină harică, ce se revarsă ca o perpetuă chemare
și înțelepciune mistic-isihastă.
Odinioară în Era primară a mesianismului-hristic,
Maica Domnului însoțită de Ucenicul iubirii – sfântul Ioan Evanghelistul,
călătorea pe o corabie spre ostrovul Ciprului, la chemarea lui Lazăr cel înviat
a patra zi, ajuns episcop al Ciprului, când o mare furtună a abătut brusc corabia
înspre miază-noapte, apoi ca la un semn, furtuna s-a risipit sub lumina puternică
a soarelui ivindu-se în plină strălucire Muntele Atonului, căci sorții
propăvăduirii apostolicești care i-au revenit Maicii Domnului au căzut asupra acestui
Munte sacru Aton-Athos, care este a doua Grădină a Maicii Domnului după Dacia noastră
.
„Au
căzut statuile idolești și dracii au ieșit din ele strigând: A venit MAICA DOMNULUI, să fugim!
(Părintele Arsenie Boca, Se umplu
măsurile și se plinesc vremile, Ed. „Credința
strămoșească”, 2013, p. 99)
Apariția Muntelui sacru țâșnit din marea
albastră-verzuie a așternut o pace adâncă peste Mare și peste Cer, apoi o
tăcere vie, grăitoare, a devenit o ascultare liniștită către piscuri și o
unduire serafică marină, conturând într-o Icoană divină, zugrăvită de Sus, pe
Maica cea Sfântă.
„Pe
zarea din față, muntele urcă mereu și crește din luciul apelor, văzând cu
ochii, în acel cer verde uimitor. Plină de taină, măreața vedenie a muntelui e
o ușurare pe care o simți trupește, o dezlegare aevea de toate legăturile
lumii, o adevărată pricină de uitare, de bunătate adâncă. Creasta uriașă de
cremene se lămurește într-o transfigurare de slavă... Îți pare că ți s-a
dezmărginit cugetarea...” (Ieroschimonahul Daniil Tudor – Sandu Tudor, Scrieri I, Christiana, București, 1999)
Rugăciunea trăitorului și mărturisitorului
ortodox valah trebuie să capete înălțimea verde a Muntelui sacru, oricare ar fi
el, iar cugetarea sa de foc, de har să atingă țărmurile necuprinse ale Mării
albastre. Numai așa ramurile gândului alb plesnesc în muguri de lumină,
înmănunchind o corolă a mirificului și într-o străfulgerare tainică ți se
descoperă dumnezeiescul tâlc al lucrurilor, ca o vorbire solemnă, sublimă și
liturgică a cuvintelor încântătoare dătătoare de viață.
VORBIREA CUVINTELOR
„Eu nu pot spune
nimic de la mine/ las cuvintele să vorbească/ să cânte cu mireasma lor
fericită/ a Luminii negrăite a Duhului lor.// Las cuvintele să plângă tăcute/
în fericirea lor blândă, tainică, nepătrunsă/ cine le-ar putea înțelege
vreodată/ deplinătatea nespusă, solemnă, înaltă/ a prea smeritei dragostei lor
?!...// Vorbirea lor e o dulce hrană/ Cântecul lor de Lumină/ e dragostea
Unului Sfânt/ a Stăpânului Părinte Preaînalt al luminilor...”, 4 Mai 1998, București, (Ion Gheorghian Ciubreag, Vorbirea Lucrurilor, Ed. Sfântul
Gheorghe Vechi – București, 1998)
Se spune că Cerul albastru se pogoară în
Mare bleumarină pentru a zămisli Muntele verde, pe care Omul înduhovnicit să
poată urca prin Duhul Sfânt la Tatăl ceresc, la Fiul, la Maica Domnului și la
toți Sfinții. Totul se cuprinde într-un răgaz de armonie cuprinzătoare, într-un
nepătruns de munte, într-o necuprinsă de Mare, revărsându-se întru dăruirea
binecuvântării tale, într-o vedenie limpede și albastră ca un mare val de
tăcere, ca un înalt pisc grăitor.
Clipele se prind una după alta într-un șirag
de mătănii, iar stelele își pun pe rând condurii de argint pentru nunta
Cenușeresei, adumbrind slava pustnicului dacic sub vâlvătaia Rugului aprins al
trăirii sale mariofore, hristofore sub „stâlpul
cel tare care ține pământul pe apa
cerului, la picioarele Maicii Domnului.” (Ieroschimonahul Daniil Tudor, op.
cit.)
La picioarele Maicii Domnului, din jilțul regal
al Muntelui Sfânt au slujit/ slujesc cu credință, dragoste și jertfă mulți daco-români
din puzderia de veacuri, adăugându-se pietre de diamant, rubin, safir ori aur,
argint, platină la coroana Împărătesei Cerului și a Pământului, între care și
Kogaionul duhovniciei – Avva Arsenie
Boca. În povestirea sa „Catisme
athonite”, relevă faptele pilduitoare din Muntele Athos la chilia Sfântului
Ipatie, alături de părintele Dometie Trihenia, la schitul Prodromul, la peștera
Sfântului Atanasie Atonitul, sub ascultarea starețului Prodromul, părintele
Arsenie Mandrea. Pentru a i se îngădui să copieze manuscrise vechi din
biblioteca bogată în texte filocalice, părintele Boca a lucrat acolo muncă a la
Sisif – regele Corintului.
„Trebuia să
facem muncă de ocnași, spărgeam și fasonam dalele de piatră apoi le trăgeam cum
puteam de la vale la deal. Aveam de lucrat vreo 300 de trepte..., dar cu
rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și ale Sfântului Atanasie
Atonitul am biruit, chit că duceam și o sărăcie lucie că ne țin grecii cum vor
ei, în ciuda ajutoarelor regale pe care voievozii noștri români le-au trimis
aici la Sfântul Munte. ” (Părintele
Arsenie Boca, op. cit.)
Ca o
podoabă de mare preț, divină chiar este Corola celor Șapte pustnici-înțelepți ai
Sfântului Munte. Între ei remarcându-se românul Arsenie schivnicul, mare
sculptor în lemn și marmură. A făcut cruci, candele, potire, iar la „Răstignirea” și „A Doua Venire”, a lucrat vreme de 15 ani.
„Se
spune că pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie și l-a dus pe vârful
Athonului ca să completeze numărul celor șapte pustnici care se roagă pentru
pacea lumii și trăiesc fără mâncare și fără apă, doar cu cuvântul lui
Dumnezeu... Se mai zice că printre cei 7 stâlpi ai Ortodoxiei era și veghetorul
părinte Varnava, dascăl al rugăciunii lui Iisus și românii Martinian, Iona și
Teofilact.” (ibid.)
Altă versiune după Avva Paisie Aghioritul
arată că de fapt toți cei 7 sculptori, pustnici-înțelepți ai Muntelui Sfânt –
Athos sunt din neamul Maicii Domnului, adică geto-daco-români.
De fapt și pe Avva Arsenie Zian Boca, l-a ales Maica Domnului încă înainte de a
se naște, din pântecele mamei sale Creștina, văduva cu ochii albaștri ca marea
și sufletul-munte, hărăzindu-l ai fi preot jertfitor, mare duhovnic, înțelept
mistic, un fel de Aton românesc, ca un al 8 – lea Stâlp al Ortodoxiei,alături
de ieroschimonahul Nil Dorobanțu –
înainte văzătorul – al 9-lea Stâlp.
Cele șapte elemente fundamentale din viața
creștinului valah, hărăzit de Fecioara Maria, care i-a aprofundat, i-a definit
caracterul religios și etnic sunt: iubirea
de Patrie, dragostea de Dumnezeu,
venerarea de Mamă, conștiința de familie, apologia cititului folositor, scrisul ca misiune sacră, vocația de profesor – odrăslitor de conștiință – toate
cumulate fiind entități definitorii
pentru creația, ființa, persoana soarta creștinului întru destinul-dăinuire a
Neamului!
„Dacă
neamul nostru n-a făcut și nu va face războaie de cuceriri, războaie din
îngâmfare, nu e mai puțin adevărat că nici un popor nu s-a luptat mai mult
pentru cauza credinței, fiind veacuri de-a rândul apărătorul Europei întregi
împotriva asaltului mahomedan. Pentru pământul nostru și pentru credința
noastră, fie a creștinătății întregi, strămoșii noștri au făcut minuni. Căci ce
e altceva decât o minune faptul că am reușit să ne menținem, în ciuda tuturor
furtunilor, luptând cu arma, suferind silnicii, respingând ispite. Cu Dumnezeu,
românul e tare. S-a dovedit mai tare ca orice neam. Cu „Doamne ajută!”,
răzbește prin orice.” (Dumitru Stăniloae, Fiecare în rândul cetei sale – Pentru o teologie a neamului, Ed.
Christiana, București, p. 141-142)
Și dacă astăzi avem interzis să ne rugăm
pentru martirii morți în temnițele necredinței, să spunem cu toții :” Doamne
ajută !” și să credem în dreptatea
divină !
Se întâmplă uneori
în dinastia munților să apară câte o ramură mai rebelă, mai anarhică, mai vulcanică.
Avem și noi astfel de munți vulcanici, Munții Vrancei, care provoacă deseori
mișcări seismice, uneori cutremure „obișnuite”,
„familiare” și alteori înspăimântătoare.
Vulcanul – interpretare alegorică
Vulcanul
este acel amestec de forță telurică de concentrație nebănuită și de distincție
de stirpe veche, cel care născându-se altfel, produce și reproduce ca un
scenariu al Răului, frica presimțirii că natura lui i se stinge, lăsând fără
ambiție și orgoliu trăirea acelor infinite clipe-mii de ani de înseninare, unde
nu încăpeau vanitatea și obsesia gloriei deșarte a dealurilor...
Această revoltă a Muntelui este
de-la-sine-înțeleasă și, naturală fiind, ni se păstrează într-un anumit mod, un
mod ce pare dramatic de magic, unde însăși taina clipei ce s-a dus și se
înfățișează cu concretența faptului apocaliptic, care face să înghețe viul sub
lava fierbinte, rămâne intactă, ca o evocare, ca un fel de realitate sustrasă
timpului ce curge către finalitatea lui sau se scurge fără sfârșit sub
intervenția hazardului.
Vucanul poate fi și o ceartă, o luptă între
stihiile pământului, care-și revendică dreptul la moștenire, dreptul la căderea
în haos, ori poate Bunul Dumnezeu vrea să reașeze ca odinioară în armonie Sa, „Cumințenia pământului”.
Un alt caracter vulcanic ca Muntele cel mai
înalt de dreptate și iubire, dar și iertător ca o Mare fără de margini este
însuși Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS!
Vulcanul mai poate
fi și un manifest și o revoltă a pământului pentru necredința creștinilor!
În acel moment
al vieții tale, trebuie să-ți măsori soarta, destinul, să-ți socotești
isprăvită chemarea, alegerea, opera, dacă vrei să-ți faci exact părerea de „ceea ce ești” ; iar dacă vrei să știi „ce ai fost”, nu te cântări niciodată
după ceea ce crezi, că „poți fi
de-acu-nainte”!
Atât Muntele cât
și Marea își păstrează încă de la începutul lumii blazoanele lor imperiale
instituite de Bunul Dumnezeu, de mistic, de cântec, de poezie, de încântare, de
sublim!
Între Munte și
Mare există o legătură intrinsecă precum între mistică și poezie!
„Și una și alta,
mărturisea misticul scriitor și poet al Crucii, Pantelimon M. Vizirescu, provin din plămada autentică a sufletului
strămoșesc, puteri naturale, care și-au cerut dreptul la lumină pe fondul
viguroasei tradiții.” (Convorbire literară între poetul Nichifor Crainic și
scriitorul Pan. M. Vizirescu, realizată în ziua de 7 Februarie 1969 – copie
păstrată dactilografiată de Monahia Zamfira Constantinecu, fostă elevă a lui
Nichifor Crainic. Originalul a fost sustras de „omniprezenta” securitate proletaro-kaghebistă.
„Lumina
de la malul mării, nu poate fi altceva, decât revărsatul sau răsăritul întors
către inimile noastre, al necuprinsei, negrăitei dragostei Celui Viu și
Preaînalt, acolo la țărmul unde cântă Lumina nesfârșită, veșnică, fără de
margini, a iertărilor și binecuvântărilor Sale, a milei și mângâierilor
neîmblânzite revărsate asupra sufletelor noastre obosite și rătăcitoare...”
(Ion Gheorghian Ciubreag, Vorbirea
Lucrurilor, op. cit.)
Tuturor Fiilor/ Fiicelor României Tainice să ne fie credința – Munte și iubirea
– Mare!
MAREA
„Văzut-ați voi cum marea-nfuriată/ Frământă-n valuri
urletul mâniei/ Și-aruncă-n sus, spre largul veșniciei,/ Revolta ei cu
spumă-ncununată?// Admir în ea creațiunea toată/ -Căci viața-i doară... spuma
energiei - / Și când o văd mă-nchin sălbăticiei/ În sufletu-i de-apururi
adunată.// - Să sfarmi, să-nneci, să-nghiți cu lăcomie/ În sânu-ți stăpânit de
vijelie/ Tot ce-o-nfrunta eterna-ți încordare!...// Că viață vreau, - dar viața
e-o furtună/ Ce seamănă cu furia-ți nebună,- / /și-așa te vreau, nemărginită mare!”
(Mihail Codreanu, Sonete
și Aforisme, Junimea,Iași-1982)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
27 Iulie 2025 + Sf.
M. Mc. și Tămăduitor Pantelimon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu