Decalogul
din care logosul lipsește
Varujan
Vosganian
publicat
în România literară nr. 29/2025
Hotărât lucru, dialogul despre cultura română se
poartă sub semnul paradoxului. Pe de o parte, când e să ne împăunăm cu mândria
de a fi români, primul argument invocat e cultura. Efigii ale creatorilor
iluștri, capodopere artistice, artiști pe marile scene ale lumii înnobilează
argumentația. Pe de altă parte însă, când trecem la gospodărirea treburilor
țării, cultura e trimisă în ungherul Cenușăresei, într-o poveste în care
miracolul balului de la miezul nopții nu vine niciodată.
Această meditație mi-a fost prilejuită de lectura
celor zece măsuri ale capitolului privind Ministerul Culturii din Programul de
Guvernare. Am folosit dinadins substantivul lectură, pentru că n-am fost
decât un simplu cititor al Programului, deoarece, într-o manieră devenită
tradiție, Uniunea Scriitorilor din România, ca și celelalte uniuni de creatori,
nu a fost consultată nici de data aceasta de către guvernanți. Cum însă un Program
de Guvernare este, într-o bună măsură, un îndreptar, o viziune călăuzitoare, nu
dorim să aducem cuiva vreo vină, ci să contribuim, dacă se poate spune așa, la
îndreptarea îndreptarului.
De la bun început trebuie spus că ideea elaborării
unei Strategii Naționale în domeniul culturii pare abandonată. Nici măcar o
aluzie despre așa ceva. În România, timp de treizeci și cinci de ani au fost
propuse diverse strategii, de la cele pentru dezvoltare durabilă, energetice,
de transport (Masterplan), în domeniul IT și al inteligenței artificiale, până
la strategii în domeniul căilor ferate, al pescuitului, al viticulturii etc.,
etc. Niciuna însă în domeniul culturii. Importanța unei asemenea strategii ar
consta în elaborarea unei perspective adecvate pe termen lung, știut fiind că
în domeniul culturii realizările nu se pot vedea peste noapte. Schimbarea
mentalităților, educația prin cultură, stimularea capacităților creatoare nu se
fac nici cu viteza luminii, nici cu viteza sunetului, ci cu viteza sângelui
care curge spre și dinspre inimă. Or, sângele curge în legea lui, nu poate fi
tras pe șine, așa cum face locomotiva cu vagoanele ei, și nici nu poate fi
împins de la spate. Știm ce-ar trebui făcut cu deficitul bugetar în următorii
ani, sau cu cheltuielile militare. Nu știm ce avem de făcut în privința
culturii, care, este drept, nu ne apără de pericolele din afară, dar ne apără
de pericolele dinăuntru, care pot fi, cum bine s-a văzut în anul electoral, la
fel de mari.
Minimalizarea rolului culturii vine nu doar din
conținutul textului care, scurt de numai o pagină, pare făcut în grabă, pe
genunchi. Citirea întregului Program de Guvernare ridică o întrebare al cărei
răspuns nu-l găsim în cuprinsul lui. La pagina șapte, la capitolul dedicat
Ministerului Finanțelor, se vorbește despre patriotismul economic, o sintagmă
demnă de laudă. Despre patriotism cultural, în schimb, nicio vorbă. Deși, dacă
nu neapărat cele mai eficiente din punct de vedere economic, expresiile patriotismului
cultural au fost cele mai înălțătoare și mai memorabile în istoria noastră.
Într-un domeniu cronic subfinanțat, cum este cel
cultural, ne-am fi așteptat să găsim un licăr de speranță privind perspectivele
de finanțare. Să vedem, în cifre, cum stăm. Pentru anul 2025, bugetul
Ministerului Culturii are alocată o sumă de 1,274 miliarde lei. Unui
necunoscător i s-ar putea părea o cifră mare. Dar, dacă o comparăm cu produsul
intern brut pentru aceeași perioadă, de 1,9 trilioane de lei (adică 1.900 de
miliarde), observăm că bugetul Ministerului Culturii e de doar 0,067%! Iar,
dacă ne luăm după proiecțiile realizate de Legea Bugetului și de evaluările
Comisiei Naționale de Prognoză, în anul 2028 procentul ar scădea la 0,058%!
Redactorii programului cultural al actualei guvernări par a se fi împăcat cu
această situație. Ei nu spun că trebuie mai mulți bani, ci că cei care sunt
trebuie altfel cheltuiți. Deși nu știu cum, dacă întorci pe dos un buzunar gol,
el ar putea să pară plin.
În ce privește cealaltă instituție națională
specializată în domeniul culturii, Institutul Cultural Român, lucrurile stau și
mai îngrijorător. În anul 2024, finanțarea programelor culturale a fost de 18,9
milioane de lei, ajungând la un ridicol 0,00001% din PIB. Cum bugetul ICR pe
anul 2025 este mai mic decât cel din 2024, este de presupus că situația se va
înrăutăți. Iar dacă, așa cum era prevăzut într-o formă anterioară a Programului
de Guvernare, Institutul Cultural Român va fi integrat în structurile Ministerului
Afacerilor Externe, adică pe de-a-ntregul birocratizat și politizat, cu
directorii reprezentanțelor transformați în atașați culturali, atunci, vorba
poetului, lăsăm orice speranță. Lămuririle vor veni curând, căci în Legea de
abilitare a Guvernului pentru emiterea de ordonanțe pe timpul verii se
menționează „măsuri pentru reorganizarea ICR“. Uniunile de creatori pregătesc
un protest, pentru a preîntâmpina o asemenea inițiativă, dar nu știm cu cât
folos va fi.
Redactorii Programului de Guvernare nu ne oferă nicio
speranță privind creșterea finanțării culturii. Despre Fondul Cultural Național
se spune că „se va revizui”, ca nu cumva să credem că se va mări. Despre
finanțarea instituțiilor de spectacole ni se spune că principala măsură constă
în menținerea cotei de 2% din impozitul pe venit! Cu alte cuvinte, este doar
treaba noastră, a contribuabililor.
Evitarea oricărui dialog despre problema spinoasă a
subfinanțării culturii reprezintă doar una dintre observațiile noastre. O alta
se referă la actualizarea manualelor școlare. O cale importantă de a aduce
scriitorul român în conștiința publică constă în prezența lui în manualele
școlare. În privința aceasta, situația este dramatică. Literatura contemporană,
adică ce s-a scris, să zicem, în ultima jumătate de veac, este, practic,
absentă din manualele de limbă și literatură română. Pe bună dreptate, când Nicolae
Manolescu a primit la sediul Uniunii Scriitorilor un grup de copii, unul dintre
ei și-a mărturisit surprinderea că nu se află în fața unor năluci, ci a unor
ființe vii. Ei, copiii, credeau că toți scriitorii sunt morți. Ceea ce s-ar
putea presupune, parcurgând paginile manualelor școlare de azi. Am căutat, plin
de speranță, o soluție în cuprinsul capitolului privind Ministerul Educației și
Cercetării. Și iată ce am găsit, ca principală direcție de „actualizare a
programelor școlare”: „includerea de conținuturi și activități care
abordează utilizarea inteligenței artificiale și dezvoltarea competențelor
digitale. Accentul va fi pus pe pregătirea pentru meseriile viitorului și pe
adaptarea la schimbările tehnologice rapide.” Noi ne-am fi așteptat ca
programele școlare, în ce privește literatura română, să includă nume precum
Mariana Marin, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Cristian Popescu sau Ioan Es.
Pop, ca să nu pomenesc decât pe câțiva dintre cei care nu mai sunt printre noi,
dar ar fi putut fi. Când colo, preocuparea se îndreaptă către ChatGPT!!! E
drept că în privința aceasta, printre elevi și studenți se găsesc deja iluștri
precursori, căci mulți dintre ei, în loc să citească textele originale, își fac
temele recurgând la inteligența artificială. Punerea accentului pe „meseriile
viitorului și pe adaptarea la schimbările tehnologice rapide” nu face decât
să condamne științele umaniste la ignorare și irelevanță.
Programul Ministerului Culturii continuă cu obstinație
viziunea unui nou futurism, plutind, nu în spațiul cultural românesc, ci în
cyberspațiu. Cea mai importantă direcție de reformă în ce privește cultura este
digitalizarea. Identitatea unei națiuni se sprijină pe nivelul cultural al
societății, dar, mai ales, pe capodopere. Istoria omenirii a arătat că
schimbările tehnologice rapide nu sunt neapărat producătoare de capodopere. E
ca și cum ai spune că mașina cu aburi i-a ajutat pe artiști să picteze mai bine.
Marii campioni ai literaturii nu sunt cybernauți, versurile marilor campioni
s-au scris cu pana de gâscă muiată-n cerneală, iar recordurile lor dăinuie de
veacuri. Aș spune, mai degrabă, că digitalizarea creează pericolul
uniformizării, al profesării algoritmului în dauna creativității, al
silogismelor în dauna metaforei, al prefabricatului și clișeului mental în
dauna imaginației.
Cultura înseamnă tradiție și înseamnă creație.
Patrimoniul trebuie conservat și oferit cu dărnicie, printr-un acces lesnicios,
iubitorilor de cultură. Dar, în egală măsură, cultura înseamnă creație vie,
anume ceea ce se adaugă pentru a lega tradiția de modernitate. În Programul de
Guvernare, creatorul de artă este complet neglijat. Patru din cele zece
propuneri ale programului se referă la revitalizarea, digitizarea (?!),
digitalizarea, simplificarea proceselor de avizare și sprijinirea investițiilor
în domeniul patrimoniului. Asta nu e rău. Patrimoniul cultural reprezintă
moștenirea materială și imaterială. Dar o cultură nu trebuie să fie doar
moștenitoare, ci și creatoare. Singura artă ce trebuie sprijinită, potrivit
programului, este filmul, sau, ca să fim exacți, industria filmului. Viziunea
mecanicistă poate fi observată chiar din acest enunț. Noi suntem convinși că
trebuie sprijinită arta filmului, nu industria filmului. Industria presupune
producție de serie, arta presupune producția de opere unice. Când transformi
arta într-o industrie (industrie creativă, cum se spune în noul esperanto al
Uniunii Europene), disprețuiești ceea ce arta are mai de preț, și anume
unicitatea, originalitatea, irepetabilitatea. Să ne înțelegem, este foarte bine
ca filmul să fie susținut. În cadrul Asociației Uniunilor de Creatori, noi,
scriitorii, am susținut fără rezerve solicitările confraților cineaști. Dar
despre cinematograf vorbim ca despre cea de-a șaptea artă (nu în sens
axiologic, firește). Unde sunt celelalte șase? Unde sunt muzica, pictura,
sculptura, dansul, arhitectura, literatura? Nici în Strategie, nici în
Programul de Guvernare nu se suflă o vorbă despre celelalte șase arte. Și,
firește, nici despre compozitori, pictori, sculptori, coregrafi, arhitecți și
scriitori. Citind documentele programatice din ultima vreme ale Guvernului, ai
impresia că în cultură nu există, în prezent, decât ecrane și tastaturi, pereți
care trebuie eficientizați energetic, industrii și lucrători, proceduri de
avizare și concursuri de numire a directorilor. Artele, muzele și cei hărăziți
de ele nu există. De parcă toate astea sunt, pentru cei ce ne guvernează,
nomina odiosa, iar creatorii de artă stânjenesc.
Și totuși, există o denumire sub care sunt desemnați
cei ce „activează” în domeniul culturii: cea de lucrător cultural. Programul
dedică una dintre măsuri operaționalizării statutului lucrătorilor culturali
profesioniști, menționând că este o cerință din Planului Național de Redresare
și Reziliență. Chiar dacă ea contribuie, cum au concluzionat negociatorii
noștri, la redresarea și reziliența României (!?), denumirea este oarecum
ofensatoare pentru noi, scriitorii. Întâi că noi nu suntem „lucrători”, ci autori,
sau, dacă ar fi să recurgem la clasificările binecunoscute, nu suntem
proletari, ci patroni, deținători ai unei proprietăți intelectuale. Dacă
studiem cerințele pentru a deveni lucrător cultural profesionist, imensa
majoritate a scriitorilor nu sunt altceva decât lucrători culturali… amatori.
Această viziune prin care cultura nu mai este un domeniu al artelor și al
artiștilor, ci unul al industriilor și al lucrătorilor, este îngrijorătoare și
arată cât de aculturală riscă să devină viziunea europeană asupra culturii.
În concluzie, putem spune că Programul de Guvernare în
domeniul culturii este alcătuit în grabă, în aceeași limbă de lemn la modă,
plină de „digitizări”, „digitalizări”, „reziliențe” și „implementări”,
preocupată mai degrabă să transforme cultura într-o uriașă corporație decât
să-i creeze un cadru propice dezvoltării, să-i încurajeze originalitatea și
creativitatea, să-i recunoască rolul major în edificarea și păstrarea
identității naționale.
trimis de: MI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu